Am citit cu interes materialele din presă privitoare la cazul din satul Baranca, județul Botoșani. Ancheta judiciară este încă în curs, prin urmare trebuie să așteptăm verdictul autorităților.

Între timp, n-ar fi rău să citim următoarea anchetă jurnalistică, publicată pe Dela0.ro (AICI).

Reiau mai jos câteva fragmente.

Pe filmarea video se vede într-adevăr cum elevul Bereza iese alergând din școală, urmat de alți trei colegi. Toți sunt însă extrem de agitați, în niciun caz nu se joacă, iar pe elevul agresat haina stă de parcă părăsise școala în goană, fără să mai stea să-și tragă și mânecile.

Pe măsură ce personajele ajung în cadru apropiat, capul elevului Bereza se întoarce pentru mai puțin de jumătate de secundă spre obiectivul camerei. Acum, în această fracțiune, se vede dincolo de dubiu un șiroi de sânge în dreptul urechii sale stângi.

Unul dintre colegii care îl însoțesc, cel cu haina cu mâneci galbene, arată – imediat după această secvență – cu degetul spre urechea stângă a elevului Bereza. Apoi își pune mâinile în cap cu disperare, ca înaintea unui dezastru în desfășurare.

Ceilalți doi băieți par să încerce să-l oprească pe băiatul agresat, din a cărui ureche curge sânge. Se întâmplă la secunda opt din filmare, moment în care ies alergând din clădire și alți copii.

La secunda 19 băiatul cu haină albastru cu galben se întoarce în școală și îi spune preotului că lui Bereza îi curge sânge din ureche. Răspunsul preotului: Lasă că-i trece. (n.r. – secvența a fost confirmată pentru Dela0.ro de către părinții copilului)

La secunda 33 un băiat ieșit din clădire îi face semn unei alte colege, explicându-i prin semne ce s-a întâmplat: puștiul duce mâna la ureche. Apoi, din incinta școlii iese chiar preotul-profesor Mancaș, care se urcă în mașină și pleacă netulburat.

În a doua parte a filmării, elevul Bereza trece prin dreptul unui sătean, cu care pare să schimbe câteva vorbe în timp ce merge. Este urmat în fugă de alți doi copii, unul dintre ei fiind cel cu haina cu mâneci galbene. La poartă mai iese cineva care se uită după copii, de parcă ar fi aflat ceva grav.

Bărbatul cu duba albă din imagini este cel care-i va duce pe copii acasă, fapt confirmat de persoanele implicate.

Unul dintre studenții mei scrie o teză de licență despre complicata istorie dintre penticostalii români și autoritățile statului, în perioada interbelică și perioada comunistă. În perioada interbelică, persecuția a fost sistematică, venind dintr-o dublă direcție: Biserica Ortodoxă Română, prin unii dintre slujitorii ei, și autoritățile seculare. Istoria pe care o cunosc mă face să cred că anchetarea cazului de la Baranca nu se va realiza fără încercări de a deturna atenția de la fondul problemei la chestiuni secundare.

Pomeneam ieri de episcopul Grigorie Comșa. Astăzi puteți citi un fragment din expunerea de motive făcută de Alexandru Lapedatu în 1928, cu prilejul adoptării Legii cultelor. Prezentată ca generoasă, legea conținea prevederi restrictive care îi tratau pe credincioși ca pe un soi de bun care aparține în mod fundamental confesiunii „native”. În viziunea autorilor legii, identitatea confesională este nu o chestiune de spirit și conștiință, ci de formalități legale.

La momentul expunerii de motive, penticostalii români erau prezenți pe scena confesională de vreo șase ani (dacă socotim 1922 ca an în care se deschide prima biserică penticostală). Ministrul Cultelor de atunci preciza că ei rămân în afara cadrului legal. Între timp, după nouă decenii, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că penticostalii nu mai sunt „cu desăvârșire interziși”, ci interziși numai la răstimpuri, anume atunci când se întâmplă ca palma vreunui funcționar religios să-l lipească pe vreunul dintre ei cu capul de bancă.


Deși se află la 5 minute de mers pe jos de locul în care am copilărit, am vizitat doar de două ori casa memorială a lui Nicolae Iorga.

A doua vizită a fost întâmplătoare. Treceam pe stradă și am fost curios să văd programul de vizitare. Exact în același moment au apărut la poartă trei doamne din Galați. Am deschis poarta pentru a vedea mai bine afișul din geam, asigurându-le că „trebuie să fie cineva pe aici”, și atunci am realizat că muzeul era deschis. Numai că nu aveam bani la mine.

Ghidul s-a oferit să mă primească „pe credit”. Mi-ar fi plăcut să fac fotografii în interior, dar n-am îndrăznit să cer o creditare suplimentară.

Casa copilăriei lui Iorga ascunde povești interesante, spuse cu multă pasiune de tânărul istoric care lucrează acolo (marți-duminică, 9-17).

Presupun însă că botoșănenii care au vizitat-o reprezintă un număr infinitezimal.

Mai jos câteva fotografii făcute cu ocazia ultimei vizite.


callimachiconacM-am dorit de mult să ajung la Stânceşti, să văd ce a mai rămas din domeniile familiei Callimachi, acolo unde a tradus Cornilescu Biblia în timpul Primului Război Mondial. N-a mai rămas decât biserica. Multă vreme a stat dărăpănată. Acum se restaurează.

Din vechiul şi frumosul conac n-a mai rămas decât o umbră în amintirea sătenilor vârstnici şi o imagine în cărţi de memorii. Regimul comunist şi-a făcut bine treaba. A spulberat o istorie de câteva veacuri, ştergând urma boierimii din părţile locului.

În biserică sunt mormintele unor membri ai familiei Callimachi. Între ei, Theodor şi Zenaida (născută Moruzi), părinţii lui Ralu, cea care şi-a cheltuit o mare parte din avere pentru a finanţa traducerea şi tipărirea Bibliei.

img_0387

Foto: Lumina se odihneşte pe piatra de mormânt a Zenaidei (1840-1909), mama lui Ralu. Epitaf: „La Tine este izvorul vieţei. Întru lumina ta vedem lumina.” Ps. 36:9

img_0413

Despre misteriosul personaj Ralu Callimachi nu ştim mai nimic. Nu ştim nici măcar unde este îngropată.


varnavGrădina Vârnav din Botoşani era mult mai mare în 1922, când Galaction a vizitat-o şi a scris câteva pagini despre ea. Ca unul care a traversat-o 4 ani de-a rândul, în timpul liceului, m-a cuprins nostalgia când am citit textul lui Galaction. N-am rezistat să nu redau mai jos un fragment. (Cei lipsiţi de asemenea nostalgii să mă ierte).

„Aşa se numeşte grădina publică din acest oraş. Cândva, de mult, trecusem pe lângă ea, într-un amurg de toamnă. Dar amintirea se risipise, lăsându-mi numai un chiosc şi împrejur câteva pete galbene. De data aceasta, am ajuns în Botoşani în luna mai. M-am găsit într-o lume liniştită, fără de răcnetele vânzătorilor bucureşteni, fără de automobile şi fără de îmbulzeala de la răspântii.

Cine intră în acest oraş, aducând cu sine oricât de puţină istorie literară românească şi aminitrea câtorva poezii iubite în tinereţe, se simte tainic învăluit de umbra poeziei lui Eminescu. Iluziune sau adevăr, ţi se pare că între înfăţişarea tihnită, uşor pustie şi patriarhală a acestui colţ de lume, şi mirajul rechemării eminesciene există o netăgăduită legătură. Câte o casă veche, boierească, pierdută printre arborii vechi şi bălării virgine, câte o potecă ascunsă, mai încolo, într-o dumbravă de liliac, câte un zaplaz îmbătrânit şi prididit de crengi… răscolesc amintirea (…)

Un prieten îmi spune că, în apropiere, pe locul unde se ridică azi nu ştiu ce local oficial, stătea căsuţa în care Eminescu, prin anul 1887, cu capul pustiu şi detunat, încremenea lângă soră-sa, paralitică, Enrieta. Şi desigur că acesta e drumul pe care-l bătea şi el, urcând, câteodată, la grădina Vârnav.”

Astăzi Grădina Vârnav e o umbră a ceea ce fusese cândva. E drept, pavilioanele de lemn au fost reconstruite, dar grădina, ciuntită pe fiecare latură, şi-a pierdut farmecul de odinioară. Casele boiereşti din apropierea ei au fost dărâmate pentru a face loc cutiilor de chibrituri supraetajate care sunt oribilele blocuri gri, construite în neştire în perioada de mare avânt muncitoresc-proletar al epocii trecute. Pagini ca cele ale lui Galaction nu lasă ca nebunia interludiului comunist să îngroape cu totul amintirea interbelică a Grădinii.

Citat din Gala Galaction, „În Grădina Vârnav din Botoşani” în Oameni şi gânduri din veacul meu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 69-72.

Foto: Unul dintre pavilioanele de lemn din parcul „M. Eminescu (fosta Grădină Vârnav, amenajată în 1869).

P.S. „fără de răcnetele vânzătorilor bucureşteni, fără de automobile şi fără de îmbulzeala de la răspântii.” S-a schimbat ceva după aproape 100 de ani? Răcnete, automobile, îmbulzeală în intersecţii… 🙂