Jurnal american (4). În vizită la Marion Wade Center

Nu puteam rata ocazia de a trece pe la Marion Wade Center, bibliotecă sine qua non pentru cercetătorii interesați de „Cei 7 magnifici ai literaturii engleze”: Lewis, Chesterton, Tolkien, MacDonald, Barfield, Sayers, Williams (ordinea exprimă gradul meu de familiarizare cu scrierile lor).

Fiindcă Denise Vasiliu, bursieră în același program, avea astăzi o întâlnire cu Marjorie Mead, directorul adjunct al centrului, am decis să o însoțesc. Am purtat o scurtă corespondență cu dna Mead pe vremea când lucram la traducerea cărții Surprins de Bucurie și am socotit că n-ar fi rău să reînnod relația viva voce.

După cum bănuiam, centrul Wade nu are nicio traducere în limba română a vreunei cărți de C.S. Lewis. Nada! Nici măcar Creștinismul redus la esențe, care a fost publicat de către SMR, cu sediul în Wheaton! Anticipând această realitate, am adus în bagajul de mână șase traduceri publicate de Humanitas, cu intenția de a le dona bibliotecii. S-a potrivit numai bine, fiindcă Denise Vasiliu avea nevoie de aceste lucrări pentru teza ei de doctorat.

M. Mead ne-a primit cu multă amabilitate, invitându-ne să zăbovim la o ceașcă de ceai. Ne-a povestit câte ceva despre centru și publicațiile apărute sub egida lor și s-a arătat interesată să afle mai multe despre felul în care e receptat C.S. Lewis în românește. Am aflat cu această ocazie că Centrul Wade publică VII: An Anglo-American Literary Review, ajuns deja la volumul 30. În numărul primit cadou de la M. Mean se află un articol extrem de interesant: „Early Prose Joy”: C.S. Lewis’s Early Draft of an Autobiographical Manuscript.

Presat de timp, le-am lăsat pe Denise și pe Marjorie Mead să continue discuțiile și am făcut un mic tur al instituției, sub amabila călăuzire a arhivistei, Laura Schmidt. Biblioteca are o colecție serioasă nu doar de surse primare și secundare, ci și de scrisori rămase de la cei 7 autori.

Chiar la intrare e o sală-muzeu în care sunt păstrate fotografii și memorabilia, în special de la Tolkien și Lewis. Într-una dintre fotografii puteți vedea unul dintre dulapurile sale. Legenda spune că e chiar dulapul pe care l-a avut în minte autorul când a scris primul volum din Cronici.

Mai jos o galerie de fotografii care nu necesită multe explicații.

 

Prof. univ. dr. Codrin Liviu Cuțitaru despre „Surprins de Bucurie”

Abia la recent petrecutul simpozion C.S. Lewis organizat la Iași (vezi AICI) am aflat de această recenzie, publicată de prof. univ. dr. Codrin Liviu Cuțitaru în Dilemateca (octombrie 2013). Cu permisiunea autorului o reiau aici, fiindcă probabil cei mai mulți cititori ai blogului nu au acces la ea.

DISECȚIA UNUI SENTIMENT

C. S. Lewis

Surprins de bucurie

Traducere din engleză şi note de Emanuel Conțac

Cuvînt înainte la ediția în limba română de Walter Hooper

Colecția Memorii/Jurnale/Călătorii

Editura Humanitas, 2013, 260 p., 29 RON

Surprised by Joy/Surprins de bucurie este, la prima vedere, o autobiografie (scrisă și publicată de C. S. Lewis în ultimii lui ani de viață: volumul a apărut în 1955, cu șapte ani înainte de dispariția creatorului Narniei!). După o lectură atentă a textului însă, observăm că ideea autobiografică se situează, pentru Lewis, pe un plan secund. Pe de o parte, intervalele existențiale explorate sînt puține și incomplet prezentate, iar, pe de alta, autorul mărturisește frecvent, cu umor, că nu e foarte sigur de veridicitatea faptelor expuse (susține că memoria îi joacă feste și că realitatea confesiunii sale epice trebuie privită cu circumspecție). De aceea, lectorul subtil al memoriilor de față va găsi mobilul demersului altundeva. Cel mai probabil, el se ascunde în haloul deschis  discret de C. S. Lewis pe palierul introspectiv al amintirilor lui. Titlul cărții conține de altfel și cheia de lectură. Scriitorul urmărește obsesional, pe parcursul efortului autoscopic și mnemotehnic, înțelegerea și definirea stării de bucurie care l-a vizitat – scurt, dar copleșitor (o metaforă recurentă în volum este stabs of joy/străfulgerări de bucurie) – în diverse faze ale vieții. Cîteva explicații devin aici absolut necesare.

În primul rînd, “bucuria” la care se referă Lewis nu are nici o legătură cu numele soției sale (Joy Gresham), pe care o cunoaște mult după evenimentele narate în această autobiografie. Titlul propriu-zis (Surprised by Joy) intertextualizează un faimos poem al romanticului William Wordsworth – Surprised By Joy, Impatient As The Wind (unde, în registru liric, bucuria capătă într-adevăr dimensiuni extatice, mai ales prin medierea caracterului său ambivalent și paradoxal, de simultaneitate a intensității și brevității; pentru Wordsworth, fericirea pigmentează inefabil, cu străluciri ireale, o lungă și dureroasă noapte a existenței pămîntești!). Lewis nu face aluzia textuală întîmplător. Și în registrul lui hermeneutic, bucuria rămîne un episod tranzitoriu (aidoma unei “străfulgerări”), însă implicațiile analizei din volum merg ceva mai departe. La un moment dat, în activitatea sa academică, de la Oxford și, ulterior, Cambridge, autorul se familiarizează cu noțiunea germană de Sehnsucht – un echivalent relativ al bucuriei (termenul anglofon cel mai potrivit pentru Sehnsucht rămîne cel de longing, concept foarte apropiat de dor, în română!).

Acest cuvînt se suprapune cel mai bine, din perspectiva lui C. S. Lewis, pe subtextul metaforei menționate: străfulgerări de bucurie. Autobiografia în discuție capătă astfel o nouă semnificație. Scriitorul încearcă să definească acea identitate psihologică a individului aflat în tensiunea spirituală ce precede credința în Dumnezeu. Se știe, scriitorul s-a reconvertit la creștinism în 1929, după o pauză atee de aproximativ două decenii. Una dintre definițiile cele mai sugestive date bucuriei, în autobiografie, e de dorință neîmplinită. În teoria implicită a lui Lewis, ateul trăiește stări de fericire nefinalizată, venite din intuirea divinității (și a nevoii de Dumnezeu), fără însă și puterea interioară de asumare a autenticității unei asemenea intuiții. Bucuria lui are o natură relativă și instabilă. Principiul fundamental al analizei autorului devine, prin urmare, unul religios. În anii formativi (cînd era ateu), el ajunsese compulsiv în căutarea stării de bucurie, pe care și-o procura, fugitiv, din lecturi (autobiografia se poate citi ca un fascinant jurnal de lectură), scris (felul în care se naște Narnia, în imaginația prozatorului, e ușor de intuit de-a lungul introspecțiilor sale), educație (sistemul educațional al Angliei interbelice e prezentat aici în detaliu) etc. Toate erau însă variante-surogat ale ei. Odată cu redescoperirea credinței, obsesia bucuriei încetează. Sehnsucht-ul a revenit la arhetip.

Codrin Liviu Cuțitaru

 

Prima traducere în limba română a unei cărți de C.S. Lewis

Trăisem multă vreme cu impresia că prima carte de C.S. Lewis tradusă în limba română a fost Creștinismul redus la esențe, publicată în 1987 de Societatea Misionară Română (Wheaton, Ill.), condusă la vremea aceea de Iosif Țon.

Aflu cu multă încântare că prima traducere e de fapt un volum din seria Narnia.

Cartea a fost publicată înainte de 1977. Știm acest lucru deoarece un student la Seminarul Baptist a primit în 1977 un exemplar (aflat în prezent în posesia Danei Sisoev) pe a cărui pagină de titlu a notat anul în care a obținut cartea.

Prietenul meu Marius Cruceru își amintește că mama lui îi citea din această versiune în 1978. Tot Marius presupune că traducerea a fost publicată de organizația pastorului Petru Popovici.

Există cineva care are mai multe informații?

Mai jos prima pagină.

Mulțumesc Danei Sisoev pentru fotografiile pe care cu amabilitate mi le-a pus la dispoziție.

 

În curs de publicare: „Marea despărțire”, de C.S. Lewis

Am primit astăzi vestea că Humanitas pregătește pentru publicare Marea despărțire, de C.S. Lewis.

Nu știu încă cine e traducătorul.

Mai jos un fragment despre carte, preluat de pe site-ul editurii (AICI).

Marea despărţire este Divina comedie a lui C.S. Lewis. Povestea alegorică ne poartă într-o călătorie din Iad, un oraş cenuşiu cu străzi pustii, care se dovedeşte a fi Purgatoriul pentru aceia care se hotărăsc să-l părăsească, până în apropierea Raiului, un munte înverzit la care ajung cei ce au puterea de a renunţa la iluziile vieţii pământeşti. Însă drumul anevoios între cele două tărâmuri îl aduce pe narator în preajma unor personaje – artistul neînţeles, intelectualul cinic, savantul sceptic, clericul apostat, bruta belicoasă – încredinţate de permeabilitatea graniţei dintre bine şi rău şi astfel sfâşiate de imposibilitatea alegerii. „La urma urmei, scrie Lewis, sunt două feluri de oameni: unii care îi spun lui Dumnezeu: «Facă-se voia Ta» şi alţii cărora Dumnezeu le spune «Facă-se voia ta».“

Coperta, precum se vede, păstrează linia grafică (foarte reușită) pe care o cunoașteți deja.

 

An unexpected visit at The Kilns

Today I arrived in Oxford for the VTBS at St. Anne’s College. Since the inaugural lecture will be given only tomorrow afternoon, I used the day to visit The Kilns with my sister, my brother-in-law and my friend Cristian Ispir. Baby Rafi, my little niece, had the great honor of accompanying us and the great privilege of visiting C.S. Lewis’s home before reading any of his books or seeing any of the Narnia films. Not because she would not like, but because, being only 10 months, she can’t yet apply herself to these highly demanding intellectual pursuits.

At the moment when I am writing this post I don’t really have much time and energy to describe in details my impressions. Oxford is so peaceful (because most of the students are gone) and I count it such great joy to be here for the next two weeks.

I did not expect to visit The Kilns today, so I am much indebted to Cristian for coming up with the idea of going to see the pond close the Lewis’s house. We wanted to see only the pond and see the Kilns from the street, but tt so happened that Debbie Higgens, the Resident Director at The Kilns, and another Lewis scholar were in the garden and we could inquire whether it was possible to take a peek at the house. Normally, extended tours are available only by appointment, so we were very blessed to be given a short tour in the two main rooms of the house: the common room and the dining room.

I was sorry that I did not take with me a copy of the Romanian translation of Reflections on the Psalms. Since I do have one spare copy with me in Oxford, I will be glad to donate it to the library at the Kilns, which serves as a center for Lewis scholarship.

Below you can see a few pictures.

 

Cronica traducerii „Meditațiilor la Psalmi”

Sursă foto: http://www.libhumanitas.ro/

Am aflat astăzi că volumul de Meditații la Psalmi a ieșit de la tipografie și este disponibil la vânzare. Socot că e un bun prilej să recapitulez istoria din spatele versiunii românești a acestei cărți.

3 oct. 2007. Îmi cumpăr volumul de Reflections on the Psalms, de C.S. Lewis. Îmi place substanța cărții și stilul „concentrat” al autorului. Îmi spun că poate voi avea cândva prilejul să o traduc.

10 aprilie 2011. Au trecut niște anișori buni de când a încolțit ideea traducerii acestei cărți. Între timp am avut în lucru Surprins de bucurie și Ferigi și elefanți. Scriu secretariatului de redacție Humanitas: „M-ar tenta să traduc colecţia Meditaţii la Psalmi în perioada următoare. E vorba de douăsprezece meditaţii (150 de pagini) care ar intra foarte bine în colecţia de spiritualitate.”

12 aprilie 2011. Primesc vestea că editura a cerut drepturile pentru această carte.

8 dec. 2011. Mi se comunică faptul că s-a semnat contractul care permite demararea traducerii.

9 dec. 2011. Mă angajez oficial la traducerea Meditațiilor. Îmi propun ca deadline 1 noiembrie 2012. Ar fi aproape un an de zile. Timp berechet, îmi spun. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.

4 dec. 2012. Descopăr cu stupoare, după un an de zile, că am reușit să mă sabotez cu succes și că nu am tradus decât 60 de pagini din cele 140 ale cărții. Cu imensă jenă, scriu directorului editorial, cerând o prelungire. Promit că voi preda traducerea în februarie. Dacă n-ar fi existat vacanțe, ele ar fi trebuit inventate fie și numai ca traducătorii să-și poată isprăvi traducerile.

28 ian. 2013. Anunț editura că am terminat traducerea și că vreau să fac o ultimă lectură înainte de predare.

2 feb. 2013. Trimit forma finală a textului. Au trecut un an și trei luni de la data când trebuia predată traducerea! Chiar atât de eficient nu mă așteptam să fiu.

12 martie 2013. Redactorul cărții mă anunță că a început lucrul pe text.

11 aprilie 2013. Traducerea se întoarce la mine. Mă simt încurajat de observația redactorului cum că traducerea „este / a fost, cu adevărat, o «nucă tare»”. Cine nu crede, să încerce să traducă vreo câteva paragrafe.

17 iunie 2013. Aflu că Meditațiile sunt „la tipar”.

26 iunie 2013. Primele exemplare au sosit deja la editură. Cartea este disponibilă pe site-ul editurii (AICI). În câteva zile ar trebui să fie în librăriile Humanitas.

Curioșii pot citi AICI câteva pagini.

 

Paul Johnson reviews ‘C.S. Lewis: A Life’, by Alister McGrath

Paul Leopold sent me the link to a review (by Paul Johnson) of A. McGrath’s latest book, the biography of C. S. Lewis.

See a few excerpts below. The full text HERE.

***

C.S. Lewis became a celebrity but remains a mysterious figure. Several biographies have been written, not to much avail, and now Alister McGrath, a professor of historical theology, has compiled a painstaking, systematic and ungrudging examination of his life and works. Despite all the trouble he has taken, his book lacks charm and does not make one warm to his subject.

Lewis was an Ulsterman, and prone to the melancholy of his race, though without their bitter prejudices. The principal figures in his life were all unattractive. First was his father, whom Lewis disliked intensely and felt horrible guilt about his lack of love. Second was Mrs Moore, widow of a wartime comrade whom Lewis promised to look after, and did, though she gradually became domineering and selfish and then a demanding burden after dementia set in. Third, late in his life, was a pushy New Yorker, Joy Davidson, who prised her way into his career and married him, before dying.And throughout all this, there was his brother Warnie, a chronic alcoholic who had to be looked after. This is unpromising material.

But the fact is, Lewis was a genius. I was never in any doubt about that. The first grown-up book I read voluntarily, when I was 14, was A Preface to Paradise Lost, in which Lewis tackled the hugely difficult subject of the English epic, and made it enchanting. When I arrived at Magdalen College, Oxford, aged 17, I was overwhelmed to find Lewis there, and friendly. We many times went the famous circuit of Addison’s Walk and Lewis’s obiter dicta remain with me for life. (‘Imagine if Wordsworth and Coleridge had gone to Oxford, not Cambridge: the whole of modern English literature would have been quite different.’)

 

Jurnal de Anglia (11). Pe urmele lui C. S. Lewis la Magdalene (cu e la final) College, Cambridge.

Prima curte a colegiului Magdalene. Evident, numele trimite la Maria Magdalena.

 Astăzi am decis să vizitez Magdalene („Modlin”) College, care e la doi pași de strada pe care locuiesc. De fapt, cred că e cel mai apropiat colegiu. Mă interesează în mod deosebit fiindcă aici a predat C.S. Lewis ca profesor de literatură medievală și renascentistă începând cu 1955. (Alegerea lui pe acest post s-a făcut în 1954).

 L-am întrebat pe portar dacă intrarea costă și mi-a spus în glumă: astăzi e 100 de lire. Văzând expresia nedumerită de pe chipul meu, m-a lămurit că e gratis.

Mottoul colegiului este „Păstrează-ți credința”. „Foy” e forma veche a lui „foi”.

Din păcate, n-am vizitat capela, fiindcă mă gândeam că o voi vedea la întoarcere, după ce intru în grădina colegiului. Dar grădina era închisă, așa că am luat-o pe altă cărăruie și n-am mai revenit să o văd. De vizitat cu altă ocazie, mai ales că undeva în preajmă a fost instalată o placă în amintirea lui C. S. Lewis.

Într-o scrisoare din 1 nov. 1954, C.S. Lewis îi scria unei cunoștințe (Mary Willis Shelburne):

Did I tell you I’ve been made a professor at Cambridge? I take up my duties on Jan. 1st at Magdalene College, Cambridge (Eng.). Note the difference in spelling. It means rather less work for rather more pay. And I think I shall like Magdalene better than Magdalen. It’s a tiny college (a perfect cameo architecturally) and they’re so old fashioned, & pious, & gentle and conservative – unlike this leftist, atheist, cynical, hard-boiled, huge Magdalen. Perhaps from being the fogey and ‘old woman’ here I shall become the enfant terrible there.

Bibliotheca Pepysiana e închisă în perioada asta. De vizitat cândva în octombrie. Multe și minunate sunt comorile pe care le ascunde în interior.

Porticul Bibliotecii Pepys (detaliu).

Pe 20 decembrie îi scria, din Oxford, unui alt prieten:

This will be the last letter I shall be writing to you from the old address, and I think you have my new one? The Kilns, Kiln Lane, Headington Quarry, Oxford. On 12th January I take up my ‘Chair’ at Cambridge, but I shall not be giving up my house here; will in term-time go over to Cambridge every week from Monday to Saturday, and come back here for the week end. Our sister College, Magdalene, Cambridge is very kindly putting a set of three rooms at my disposal, so I shall be very comfortable. In many ways I am of course sorry to leave the old shop after twenty nine years, but I shall welcome the easier life of a Professor, which will let me devote much more time to my non-academic work.

With love and blessings to you and your mother, and good wishes for 1955, yours ever,

C. S. Lewis

Râul Cam, văzut de pe Magdalene Bridge.

 

„Ferigi și elefanții” − acum și pe site-ul Humanitas

Proiectul Ferigi și elefanți e unul mai vechi. Cred că mi s-a propus să mă ocup de această carte prin 2009. Uitându-mă în arhiva mea de corespondență descopăr cu uimire că mi-am propus ca dată 31 august 2009 și că în ziua respectivă scriam secretariatului de redacție Humanitas pentru a cere o prelungire de 8 luni!

Am șocat-o nițel pe dna C.B., care își imagina că am nevoie de o amânare de 2-3 zile!

În fine, a acceptat prelungirea, iar eu am continuat să lucrez printre picături (chinezești!). Eram, dacă nu mă înșel, în faza de predare a doctoratului și lucram pe încă vreo 2 fronturi, așa că progresul, când n-a fost inexistent, a fost foarte lent.

Noul termen de predare era 31 aprilie 2010, dar am reușit să fiu mai harnic. Am predat cartea pe 16 martie! 🙂

La începutul verii anului trecut redactorul cărții mă anunța că a parcurs cartea și îmi trimitea o listă cu observații. Atunci am făcut ultimele retușuri.

Am sperat că Ferigile vor putea fi prezente la Gaudeamus, în nov. 2011, dar agenda editurii Humanitas era deja încărcată, așa că apariția a fost mutată în primăvară.

Astăzi am ridicat primele mele exemplare de la editură. Nu știu cum vi se va părea traducerea, dar coperta știu că e foarte izbutită.

În orice caz, ce pot spune cert este că e o traducere „pritocită”, deci sunt șanse să aibă gust bun. 🙂

Pentru detalii despre carte, click AICI.

 

„Ferigi şi elefanţi”, de C. S. Lewis, pe ultima sută de metri

Despre Ferigi şi elefanţi am dat deja sfară în ţară cu altă ocazie.

Astăzi am primit coperta. O puteţi vedea în exclusivitate. Veţi fi de-acord cu mine că e foarte reuşită.

Mai jos textul de prezentare de pe site-ul Editurii Humanitas.

„Unii oameni au pretenţia că văd sporii de ferigă, dar nu zăresc un elefant la zece metri depărtare, ziua în amiaza mare.“ (C.S. Lewis)

În distincta sa înfăţişare scriitoricească, C.S. Lewis oferă cu prilejul acestei noi colecţii de eseuri o apărare a dreptei credinţe creştine, confruntată cu ameninţările evului contemporan. Textele cuprinse aici sondează zone profunde şi sensibile ale sufletului religios, abordând cu simţ logic, cu imaginaţie şi cu exemple captivante probleme specifice discursului de tip teologic, precum noima apartenenţei la Trupul lui Hristos, semnificaţia şi puterea rugăciunii, înţelesul iertării, adevărul istoric al întâmplărilor descrise în Biblie, sau chestiuni ce ţin de un spectru mai larg, cum ar fi atitudinea faţă de război şi faţă de moarte în genere, falsul conflict dintre religie şi tehnologie ori pretenţiile nejustificate ale unora de a descifra sensul istoriei.

Argumentaţia bine închegată şi de o mare limpezime, pusă în lumină de numeroase citate şi aluzii la Scriptură şi pigmentată cu inconfundabile tuşe de umor şi ironie, descoperă cărturarul fermecător şi pătrunzător care în finalul fiecărui pasaj lasă nostalgia vorbei scrise şi graba de a ne adânci în următorul, spre a regăsi savoarea pe care-o au doar fructele coapte ale minţii.

 

„Surprins de Bucurie” (ed. a II-a) a ieşit de la tipar

Cu zece zile în urmă anunţam că Suprins de Bucurie urmează să fie retipărită.

Între timp, cartea a ieşit de la tipar şi este disponibilă. Cel puţin în magazinul online Humanitas.

Preţul este de 29 de lei.

 

„Ferigi şi elefanţi”, de C.S. Lewis, în curs de publicare la Humanitas

Astăzi am primit vestea că volumul Fern-seed and Elephants (titlu provizoriu în română: Ferigi şi elefanţi) pe care l-am tradus printre picături în 2009–2010 pentru Humanitas, a trecut prin procesul de redactare şi va fi publicat în toamnă (probabil octombrie).

Voi posta informaţii suplimentare despre carte de îndată ce le voi primi şi eu de la editură. Între timp, afişez mai jos cuprinsul ca teaser.

Nota traducătorului

Prefaţă de Walter Hooper

Mădulare unii altora

Un discurs

Studiu în vreme de război

     O predică

Despre iertare

      Un eseu

Istoricism

Un eseu

Ultima noapte a lumii

Un eseu

Religie şi rachete

Un eseu

Eficacitatea rugăciunii

Un eseu

Ferigi şi elefanţi

Un discurs

 

Autobiografia lui C. S. Lewis, recenzată de Corneliu Simuţ

Site-ul Oglindanet a publicat astăzi o recenzie a cărţii Surprins de Bucurie. Autorul textului este Corneliu Simuţ, conferenţiar la Universitatea „Emanuel” din Oradea. Redau mai jos un fragment. Text integral al recenziei poate fi citit AICI, pe Oglindanet.

Cartea este, după însăşi mărturisirea autorului, „povestea convertirii“ sale — de aici şi subtitlul traducerii în limba română „Povestea unei convertiri“ preferat variantei originale „The Shape of My Early Life“ — de la ateism mai întâi la teism şi, în cele din urmă, la creştinism. Desfăşurarea povestirii se întemeiază, de la un capăt la celălalt, pe noţiunea de bucurie definită nu ca plăcere sau satisfacţie sufletească, ci mai degrabă ca „dorinţă neîmplinită“ care totuşi e mai de dorit decât orice altă împlinire. Bucuria lui Lewis e un fel de „dor“ ce se vrea ostoit, dar care — după cum citim pe mai bine de două sute de pagini — e mai uşor de recunoscut decât de potolit.

 

Feedback la „Bucurie” pe Oglindanet

Cristian Bădiliţă a publicat pe Oglindanet un scurt semnal pe marginea cărţii Surprins de Bucurie. Redau mai jos un fragment:

Lewis scrie acest volum la maturitate (între 1948-1955), retrasând, de fapt, „etapele” convertirii sale la creştinism. Suntem departe de „raptul” spontan şi violent al unui Pavel ori de bulversarea unui Pascal. Credinţa tânărului universitar irlandez se coace „la focul raţiunii”, prin câteva întâlniri decisive şi mai ales prin câteva lecturi. Până la identificarea Obiectului bucuriei în persoana lui Isus Cristos, Lewis trece printr-o fază, destul de lungă, de păgânism estetic şi teism.

Textul integral al articolului AICI.

P.S. Revista Oglindanet îşi înnoieşte conţinutul în zilele de duminică, respectiv miercuri. În mod excepţional, anumite articole sunt publicate şi în afara programului.

 

Surprins de Bucurie – recenzie (II)

Mai jos puteţi citi partea a doua a recenziei lui D. Fărcaş la „Surprins de Bucurie”. Enjoy!

Spaţiul. Locul unei Persoane

Spaţiul imaginar este, surprinzător, un reper pentru cel real. Spaţiile volumului pendulează, de altfel, între ficţional şi real.

Lui Lewis îi este mai la îndemînă să ofere toponimice fictive ori nume inventate pentru spaţii reale, pentru şcolile pe care le-a frecventat sau prin care a peregrinat. Prima explicaţie în favoarea unei asemenea opţiuni este discreţia, care îl determină să protejeze persoane şi instituţii pe care le critică, glisîndu-le oarecum spre ficţional. Totuşi, se poate însă presupune că nu ficţionalul în sine (nici discreţia pe care o asigură ficţiunea) justifică opţiunea autorului; recursul la nume fictive, ci (şi) intenţia de a confisca realul prin imaginar şi imaginaţie. Aşadar, Şcoala Wynyard din Watford este – pentru autor – Belsen (după numele lagărului de cocentrare nazist Bergen-Belsen, din Saxonia Inferioară) (p. 41); traversarea mării din Belfast spre Anglia este, pentru copilul plecat de timpuriu de acasa, la şcoala de la Watford, un soi de trecere a Styxului, o coborîre iniţiatică în Infernul şcolăresc şi (de)formativ (p. 40); Colegiul sugestiv numit Malvern este, în realitate, Colegiul Wyvern (pp. 48, 100); şcolii Cherbourg House preferă să îi spună şcoala Chartres (p. 72); iar Casei Glenmachan, domiciliul unor rude apropiate, preferă să îi spună Mountbracken (p. 61). În schimb, domiciliile copilăriei sînt numite simbolic Casa Veche şi respectiv Casa Nouă (de această dată după uzanţele familiei Lewis, care angajează totuşi – s-o recunoaştem! – suficientă încărcătură simbolică).

Şi spaţiile mitologice – tărîmul zeilor din mitologia scandinavă (Asgard), de pildă – sau spaţiile mitologiei imaginare subiective – Tărîmul Nordic (tărîm inventat de Clive Staple în copilărie) – sînt doar umbre, ba chiar urme în imaginar ale unui tărîm mai înalt, nespaţial, acela la Bucuriei („puteam oare să fiu nefericit trăind în Paradis?”, p. 135, spune Lewis referindu-se la spaţiul pe care îl subîntindeau miturile pentru el, copilul care a fost). Însăşi jubilarea în faţa faptelor vitejeşti ale personajelor mitologice îi oferă lui C.S. umbrele prefiguratoare ale unei bucurii i-reale, in-imaginabile şi non-ficţionale – aceea a harului.

Descrierea spaţiului familiar, al Irlandei natale, cu contrastele ei, se lasă asociate cu bipolarităţile mitice – Niflheim (întunecatul Ţinut al Negurii) şi Asgard (ţinutul zeilor) (p. 171) – şi mai departe cu spaţiile spirituale (nespaţiale). În ultimă instanţă, periplul la care ne invită Lewis, în ţinutul natal, ne duce „spre capătul lumii, ţinutul dorului, care frînge şi încîntă inima” (p. 172).

În acest fel, Lewis relativizează situările spaţiale, căci cartea este o autobiografie spirituală, în care spaţiul exterior este doar pretextul spaţializării interioare. Mai mult, reperele topologice reale au prea puţină importanţă, pentru că Surprins de Bucurie este o carte despre topos-ul Bucuriei înseşi: un topos care se sustrage geografiei britanice, ca şi istoriei personale a autorului. Bucuria este un fenomen originar, al cărui topos este o lume imaginală (mundus imaginalis), un spaţiu situat dincolo de realitatea factuală şi obiectivă, însă deloc ficţională sau fictivă. Realitatea imaginalului face din mundus imaginalis o lume a-topică, netopologică, însă nicidecum utopică; o lume la care oricine poate participa, cu condiţia unică… să fie surprins de Bucurie! În esenţa lui, topos-ul Bucuriei este de-spaţializat.

Alte cîteva surprize din Surprins de Bucurie

Surprins de Bucurie este (surprinzător?) o analiză fenomenlogică a unor fenomene originare – Bucuria, Lucrurile, Carnea, Lumea etc. –, aşa cum se constituie ele în conştiinţa subiectivă a autorului. Cu siguranţă, Bucuria este un principiu cosmotic, ordonator: el rînduieşte o întreagă lume. Bucuria reconstruieşte lumea după legităţi care îi sînt proprii.

Cartea lui C.S. Lewis este nu doar o autobiografie spirituală, ci şi analiza unor maniere de situare în lume: prin ficţiunea literară, prin fantezia copilărească şi prin viaţa imaginară (ori imaginală, cum prefer să o numesc, după Henry Corbin).

Citind autobiografia lui C.S. Lewis, este cu neputinţă să nu te regăseşti surprins. Însă miza volumului se ancorează în alte prize, mai profunde (în orice caz, existenţiale, ba chiar soteriologice, nu stilistice: în veritabila Sur-Priză a Bucuriei negrăite şi strălucite (1 Petru 1:8).

În fine, Surprins de Bucurie apare în româneşte, în tălmăcirea lui Emanuel Conţac, într-o limbă română sărbătorească. Cum altfel decît o surpriză a lecturii?

 

Surprins de Bucurie – recenzie (I)

Nu ştiu ca apariţia cărţii „Surprins de Bucurie” să fi stârnit reacţii în presa culturală românească (pe care, trebuie să admit, nu prea o urmăresc). Cartea a fost întâmpinată şi prezentată aproape exclusiv pe bloguri. Acum mai bine de o lună, cred, descopeream pe site-ul Humanitas o recenzie de substanţă semnată de Daniel Fărcaş, care a concurat cu ea la concursul Face a Book. Încă de când am citit recenzia am ştiut că şansele mele de a câştiga s-au diminuat semnificativ, ceea ce s-a şi întâmplat, fiindcă Daniel a câştigat „lozul” cel mare. Deoarece „fericitul câştigător” face o bună prezentare a cărţii, i-am cerut permisiunea să o public şi pe blogul meu, în speranţa că le va fi de folos altor cititori ai lui C. S. Lewis. Să-mi fie deci iertat acest mic act de vanitate. 🙂

Surprins de C. S. Lewis

O singură carte din opera lui C.S. Lewis îţi este suficientă ca să înţelegi că autorul le livrează cititorilor săi, prin vocaţie, surprize nenumărate. Orice lectură ulterioară din C.S. Lewis se face în orizontul aşteptării surprizelor de orice fel: stilistice, livreşti, ideatice, spirituale. Nu întîmplător, Surprins de Bucurie este, deloc surprinzător, o carte surprinzătoare: ea îţi livrează la tot pasul surprize pe care nu le întrevezi, deşi te aştepţi îndeobşte la surprize. Particularitatea volumului ţine însă de faptul că volumul se vrea o fenomenologie a Bucuriei, o analiză a unui fenomen în ultimă instanţă universal şi obiectiv(abil), dar urmînd firul unui periplu subiectiv.

Deşi este o autobiografie, nu firul narativ este esenţial; devenirea întru fiinţă a lui Lewis se judecă după logica unui periplu atemporal. Temele ne sînt aici mai utile decît timpii succesivi. Aşadar, imaginaţia (ca facultate care frizează mistica); bucuria; spaţialitatea – iată elementele fundamentale ale unei biografii spirituale.

Imaginaţia

Facultatea imaginaţiei ocupă un loc central în economia autobiografiei spirituale a lui Lewis. Pentru el, termenul nu desemnează plăsmuirea, nici reveria (ori fantezia), dar nu uită să îi recunoască celei dintîi însemnătatea („Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amîndouă”, p. 31). Plăsmuirea este imaginaţia ficţională, pe care copilul Clive Staples şi-o manifestă în ingenioasele scenarii despre Tărîmul-Animalelor, şi despre care mărturiseşte că l-a pregătit ca să devină romancier. În schimb, reveria nu este deloc productivă, pentru Lewis. Abia a treia accepţiune („cea mai înaltă”, p. 31) a imaginaţiei este esenţială pentru destinul spiritual al lui Lewis. Imaginaţia este facultatea care mediază (sau mijloceşte?) accesul la fenomene originare ori la esenţa lucrurilor; în acest fel, imaginaţia în sensul ei deplin se raportează la real, nu la ficţional. Exemplele lui Lewis sînt: „amintirea unei amintiri”, anume amintirea unei dimineţi din copilăria sa timpurie, petrecută în Casa Veche, atunci cînd fratele său aduce în cameră o grădină de jucărie – un fel de Eden la purtător; apoi, fascinaţia pe care o exercită asupra lui Ideea de Toamnă, sub imperiul lecturii povestirii Squirrel Nutkin, de Beatrix Potter; în al treilea rînd, e vorba de lectura poemului Saga regelui Olaf, de Longfellow (pp. 32-33). Pornind de la cele trei experienţe care relevă de imaginaţie, Lewis indică pentru prima dată că autobiografia sa se încheagă în jurul Bucuriei, care trebuie deosebită atît de Fericire, cît şi de Plăcere.

Privilegiul imaginarului ţine aşadar, pentru Lewis, de faptul că el îl conduce spre o realitate mai reală decît realitatea factică (aşadar, către imaginal, în termenii lui Henry Corbin). Pentru adolescentul ateu şi materialist, imaginarul şi ficţionalul constituie o alternativă preferabilă la real (pp. 187-188); imaginalul nu mai avea loc, pentru el.

De altfel, imaginarul trebuie deosebit de exterior. Sau, altfel spus, ficţiunea romanescă sau a copilăriei (Tărîmul-Animalelor) se situează mai curînd în exterior faţă de veritabila interioritate a vieţii imaginare. Aşadar, irealitatea ficţională se deosebeşte de consistenţa realităţii interioare a imaginaţiei:

„Prin viaţă imaginară înţeleg aici doar viaţa referitoare la Bucurie, – incluzînd în viaţa exterioară mult din ceea ce, în mod obişnuit, este pus în legătură cu imaginaţia, de pildă, o mare parte din lecturi şi toate fanteziile care ţin de eros sau de ambiţii; căci toate acestea îşi caută folosul propriu. Chiar şi Tărîmul-Animalelor şi India aparţin «exteriorului»” (p. 93).

Dacă prima experinţă de natură spirituală (sau prima întîlnire cu Bucuria) s-a petrecut în spaţiul subîntins de imaginaţie (a pierdut-o însă în urma decesului mamei), în acest caz este vorba de o „Renaştere imaginativă” (p. 93) catalizată de interesul pentru Siegfried şi pentru operele lui Wagner. Interesantă este şi fascinaţia lui C.S. Lewis pentru muzica lui Wagner, care aminteşte de interesele teologice ale lui Kierkegaard şi Karl Barth pentru muzica lui Mozart; sau de interesele filosofice (dar nu fără greutate teologică) ale lui Nietzsche pentru muzica lui Wagner.

Bucuria

Autobiografia lui C.S. Lewis este un tratat asupra Bucuriei sau o „istorie a Bucuriei”, născută dintr-o întîlnire personală cu ea; în fine, poate mai degrabă o odă… Fulguraţiile Bucuriei în extazul produs de frumuseţile naturii şi mai ales cele născute din fascinaţia cărţilor nu sînt decît urme („Doar treptat mi-am dat seama că toate acestea erau altceva decît Bucuria originară”, p. 182). Lewis se sustrage înţelept capcanelor romantice, care confundă extazul estetic cu detaşarea mistică, natura cu spiritul, poezia cu mistica. Ele sînt însă repere de-a lungul unui itinerar personal către Bucurie. „Cred că toate lucrurile, în felul lor, reflectă adevărul ceresc, iar rolul imaginaţiei nu este tocmai de neglijat. (…) Această viaţă inferioară a imaginaţiei nu este începutul vieţii superioare a spiritului sau pasul ulterior în direcţia ei, ci o simplă imagine” (p. 184). Este vorba aici, fireşte, de o imaginaţie care are alte obiecte decît divinul: încîntarea estetică, fascinaţia faţă de natură, căci „«încîntarea» este un produs secundar”, care „apare doar cînd atenţia şi dorinţa se concentrează în întregime asupra altui lucru – un munte îndepărtat, trecutul sau zeii din Asgard” (p. 185). Lewis recunoaşte că nu Tărîmul Nordic – inventat de el şi acum aflat în declin – este ceea ce caută, ci un Tărîm cu adevărat cardinal! Tărîmul Nordic, ficţional era doar semnul unui alt tărîm: unul real şi lăuntric, dar nu subiectiv.

(va urma)

 

A glimpse of Heaven

Under my office there are a few rooms which are usually used for storing. When there is nothing to store, they are left empty.

Yesterday, as I was working late in my office, half an hour before midnight, I heard singing coming from downstairs. It reached me as if coming from nowhere in particular. Didn’t seem to be a song with a regular pattern, but rather something akin to a long vocalise. Was someone exercising his voice so late at night? I couldn’t tell. A phone call from a friend preparing to embark on a long trip on abroad cut short my musings. When we ended the conversation, I thought I had better go to bed. On Wednesdays I must wake up at 7 and I anticipated some reluctance on my part in achieving this goal. (My ultimate incurable flaw is that I am not an “early bird”).

As I was locking the office door, I could still hear the song. In fact, it was clearer, coming from the basement corridor and climbing the flight of stairs which leads to the end of the hallway where my office is located. This unusual composition sparked my curiosity. Not least because it did not square with my idea of a rehearsal. It lured me down the stairs, but not in the way the siren songs lured Odysseus and his companions. Nothing eerie. A serene and disinterested song, which did not seek to draw listeners, but which drew them nonetheless, precisely by being a gratuitous act.

As I went down the stairs, I noticed what I might call its irregularity (but that is a poor description). If I should use more adequate imagery, for lack of better descriptive concepts, I would compare it to a fountain; not one that stops completely at times, bursting again with new force, but one that slightly varies its continuous surge.

I stood in the dark and cold corridor listening to this unusual streaming sound, to what appeared to my untrained ear a musical improvisation. What language was that? Was it Italian? It definitely had melodious Romance sounds.

I did not need to listen for long before I realized it must have been a prayer. A kind of prayer which I have encountered also in my childhood, during my summer sojourns with my grandparents on my mother’s side. A prayer in the Spirit. It was sung in an unknown language, but it felt joyous and majestic, soaring, beautiful. I wondered about its meaning. But perhaps, if it could have been possible at all, a rendering of its meaning would have diminished its beauty. Legolas was certainly right to say that he could not translate the Elvish lament sung in memory of Gandalf. Most songs (and prayers) lose their freshness in translation.

Now, I am fully aware that my perspective on this event will be frowned upon by people who are not of Pentecostal/Charismatic persuasion. To be honest, if I were you, I’d also look at such stories with what may be a healthy dose of skepticism. On the other hand, I am quite positive that the human mind on its own would not be able to produce at will and spontaneously the kind of song which I heard. Well, a psychologist may wish to dispute that. Yet the song was not ecstatic in the strong sense of the word. The singer stopped once or twice to clear his throat. It was if he was empowered by the Spirit to sing it, not overpowered by Him.

I find it interesting (and predictable) that the phenomenon about which I am writing here has puzzled many Christian thinkers. C.S. Lewis is probably a typical example, if we consider some reflections on this topic in one of his essays (Transposition):

[…] glossolalia has often been a stumbling-block to me. It is, to be frank, an embarrassing phenomenon. St. Paul himself seems to have been rather embarrassed by it in I Corinthians and labours to turn the desire and the attention of the Church to more obviously edifying gifts. But he goes no further. He throws in almost parenthetically the statement that he himself spoke with tongues more than anyone else, and he does not question the spiritual, or supernatural, source of the phenomenon.

The difficulty I feel is this. On the one hand, glossolalia has remained an intermittent „variety of religious experience” down to the present day. Every now and then we hear that in some revivalist meeting one or more of those present has burst into a torrent of what appears to be gibberish. The thing does not seem to be edifying, and all non-Christian opinion would regard it as a kind of hysteria, an involuntary discharge of nervous excitement. A good deal even of Christian opinion would explain most instances of it in exactly the same way; and I must confess that it would be very hard to believe that in all instances of it the Holy Ghost is operating. We suspect, even if we cannot be sure, that it is usually an affair of the nerves. That is one horn of the dilemma. On the other hand, we cannot as Christians shelve the story of Pentecost or deny that there, at any rate, the speaking with tongues was miraculous. For the men spoke not gibberish but languages unknown to them though known to other people present. And the whole event of which this makes part is built into the very fabric of the birth-story of the Church. It is this very event which the risen Lord had told the Church to wait for – almost in the last words He uttered before His ascension. It looks, therefore, as if we shall have to say that the very same phenomenon which is sometimes not only natural but even pathological is at other times (or at least at one other time) the organ of the Holy Ghost. And this seems at first very surprising and very open to attack. The sceptic will certainly seize this opportunity to talk to us about Occam’ s razor, to accuse us of multiplying hypotheses. If most instances of glossolalia are covered by hysteria, is it not (he will ask) extremely probable that that explanation covers the remaining instances too?”

This difficulty (or, better said, class of difficulties) Lewis tries to ease in his essay, but I shall not go into further details. I used this quotation just to show that if speaking in tongues is already suspect in many cases, singing in tongues only makes things worse.

Nevertheless, in the song that I heard there was a calm and dignified passion. No torrent of hysteria. No compulsion. I would have listened to it for minutes on end, the way you gaze at a talented pianist’s hands improvising in a jam session. At times I would even try to follow the tune, whispering it, as it was diving and soaring in the dark corridor and further into the empty building. I don’t know how long it went on. Though reluctant, I had to leave. I went to sleep with the tune in my mind. The next morning the memory of the song was dim. I was trying to recall it, with the futile frustration of the one who feels that he is robbed of something precious and cannot oppose it.

I concede that this whole experience can be rejected by the modern skeptics as being hopelessly Romantic. But that does not bother me in the least. The song which I heard brought me Joy (in the Lewisian sense) and a sense of longing for God’s majesty. It is no wonder that Heaven, according to the Bible, is so much about singing. I am inclined to think that last night I caught a glimpse of Heaven.

P.S. Isn’t it intriguing that I feel the need to write about speaking in tongues by using English rather than my mother tongue?

 

Surprins de Bucurie. Stoc epuizat.

Cu satisfacţie, dar şi cu regret am constatat zilele trecute că Surprins de Bucurie nu mai e de găsit pe site-ul Librăriei Humanitas. După un 1 an şi trei luni, tirajul pare să se fi epuizat. Probabil se mai găseşte rătăcit prin librării mai mici. Nu am idee dacă se plănuieşte vreo reeditare, dar am să anunţ dacă ştiricesc ceva despre asta.

Mă bucur că Lewis şi-a găsit cititorii, chiar dacă unii dintre ei ar fi dorit o convertire mai zguduitoare, în buna tradiţie evanghelică. 🙂

P.S. (7 sept.) Cartea mai poate fi cumpărată din librării online mai mici, după cum indică o simplă căutare pe Google.

 

Călătorul întârziat (la final)

Experimentul meu, început AICI, s-a soldat cu traducerea integrală a poeziei. Ligia ne-a dat continuarea, până la final. Acest ultim fragment a fost tradus şi de mine. De menţionat şi încercarea Sabinei (un fragment la final).

Călătorul întârziat

Începutul, în varianta mea

Un cer de plumb; ploua turbat, cu picuri mari şi grei.

Sus, la fereastră, ai lui Noe fii veghează câteşitrei.

„Jivinele-au intrat! Ce văd? sări Iafet vioi.

La uşă cine bate oare, vrând să-l luăm cu noi?”

„Să scape singur, de-o putea, prinse a râde Ham.

Suntem prea mulţi, loc nu mai e! De ce atât tam-tam?”

***

Traducere, până la final, în varianta Ligiei

„Loveşte iar! Ce sunet de copite nărăvaşe,

Şi ce miresme dinspre el ne-nvăluie gingaşe…”

„Destul acum! Cumva de tata-aude zarva asta,

Să îl primim, să-l primenim, pe noi cade năpasta!”

Într-adevăr, de undeva se-aude-acuma Noe:

„La uşă bate cineva – să intre daţi-i voie.”

***

Îi strigă Ham, spre fraţii săi să tacă semn făcând:

„Ba nu, e doar Iafet ce bate cuie-ntr-un intrând.”

Dar Noe: „Ăsta-i sunet de copită, măi băieţi.”

„Ei aş, sunt doar rafalele de ploaie pe pereţi.”

Cu greu pe punte urcă bătrânul şi priveşte-

Şi-şi smulge barba, alb e ca varul când şopteşte:

„Priviţi, priviţi! Se-ntoarce,-o ia la trap… oh, iată-l dus!

Frumos vă mai purtarăţi, feţii mei, nimic de spus!

Nici de-aş putea s-alerg să-l chem, el n-ar  veni-napoi;

Dispreţ, atâta doar e drept să aibă pentru noi.

O, mândru animal, hain mi te lăsară-n drum;

Ci staul unde vei găsi, şi iesle, de acum?

***

O tu, cu coama ninsă şi cu scânteieri în trap,

Cu gâtul ca un val sculptat sub nobilul tău cap…

Dureri ascunse şi-ndelungi Pământul va-ndura

Până ce staulul şi ieslea iar te vor vedea,

Pe-ntunecate şi piezişe căi vom rătăci

Puterea ca o floare uscată ne va fi;

Şi toţi te-or blestema, o, Ham, dincolo de mormânt,

Căci fără Unicorn, de-acum, umbla-vom pe Pământ.”

Finalul, în varianta mea

Copite iuţi, coamă de nea, pe gâtul arcuit

Şi nări ce freamătă sireap gonesc spre asfinţit.

Vai, plugul timpului ce-adânc în inimi va brăzda

Până ce-n staul şi la iesle iarăşi te-om afla.

Pe-ntunecoase şi piezişe căi vom pribegi,

Iar floarea stirpei lui Adam amar s-o ofili.

Pe tine, Ham, întreg pământ cumplit te-o blestema,

Căci Unicornul a rămas afar’, din vina ta!

Fragment, în varianta Sabinei

„Din partea mea, îşi spuse Ham, n-are decât să bată!

Şi-aşa suntem înghesuiţi. Und’ vrea să mai încapă?”

„Întruna bat copitele şi tună la intrare

Dar tot de’acolo”- simţi Sem, „vin dulci, îmbietoare,

Miresme.” „Taci, tu măcar! Vrei să-l trezeşti pe tata?

Că de-află ce-i la uşa lui, cu tihna noastră-i gata.”

P.S. Sabina, numele românesc al lui Shem este Sem. Ai lipsit de la lecţiile de şcoală duminicală? 🙂 J/k!

 

Cu moartea de gât

Paul Leopold (Suedia) îmi povestea ieri că Joy Davidman (soţia lui C. S. Lewis) a murit din cauza unui colier cu radiu pe care îl purtase când era mică. Având „sindrom” de hiperactivitate, medicii au recomandat această soluţie, care probabil era menită să „cuminţească” glandele endocrine (tiroida?) responsabile pentru obrăzniciile ei de zgâtie.

Joy a făcut cancer la oase şi a murit după câţiva ani, în 1960. Tragedia l-a marcat profund pe Lewis (A Grief Observed). Povestea lor a fost mai întâi „dramatizată” şi apoi transpusă în lungmetrajul Shadowlands.

Scrisorile lui Joy, îmi spune Paul, au fost publicate în 2009, sub titlul Out of My Bone.

Fotografia de pe copertă o arată ca pe o femeie puternică, frumoasă şi inteligentă. Adică genul care i-ar fi venit de hac şi lui Lewis. 🙂