În introducerea cărţii sale Isus de-a lungul secolelor, istoricul Jaroslav Pelikan se întreba cum ar fi dacă, folosind un soi de magnet uriaş, am putea scoate din istoria culturii apusene tot ceea ce se leagă, într-un fel sau altul, de numele lui Isus. Adaptând şi mutând întrebarea în alt plan, ne-am putea întreba: ce-ar rămânea din istoria gândirii creştine dacă, folosind un soi de magnet uriaş, am extrage din istoria gândirii creştine Predica de pe Munte cu efectele şi ecourile ei? Ce-ar rămâne din lucrarea lui Francisc de Assisi sau din moştenirea lui Dietrich Bonhoeffer şi cum ar arăta, fără Matei 5–7, scrierile Dostoievski sau ale lui Tolstoi ori campaniile non-violente ale lui Martin Luther King?

Predica de pe Munte intrigă, descumpăneşte şi perplexează la fel de mult pe cât fascinează, atrage şi motivează. Nu e întâmplător că din întreaga Biblie, lui Gandhi i-a mers la inimă („straight to my heart”) tocmai această secţiune. Bibliografia Predicii de pe Munte creşte cu fiecare an şi ritmul nu dă semne de încetinire. Şi e firesc să fie aşa, fiindcă avem de-a face cu una dintre coloanele de rezistenţă ale Evangheliei după Matei şi cu un text fundamental pentru definirea etosului creştin.

În româneşte comentariile la Matei (Predica de pe Munte) sunt puţine, de aceea proaspăta carte a lui Marius David Cruceru (Şi voi, care sînteţi răi… fiţi desăvîrşiţi ca Tatăl) se potriveşte numai bine într-o nişă pentru a cărei umplere va fi nevoie de încă multe volume.

Cartea este scrisă în mod declarat dintr-o perspectivă „eseistic-homiletică”, dar conţine suficiente repere exegetice şi bibliografice cât să iasă uneori din cadrul trasat, stârnind poate – trebuie s-o spunem – curiozitatea bibliştilor / exegeţilor care ar vrea să ştie cum ar arăta argumentaţia într-o formă elaborată, ştiinţifică. Pentru această categorie (curioşii de profesie) se pregăteşte un comentariu exegetic după canoanele biblisticii actuale. Nu ştim cât va mai dura până la finalizare, dar ne dorim ca, prin har ceresc şi efort pământesc, să iasă cât mai curând de la tipar.

Comentariul nou publicat a fost gândit ca un vademecum de periegeză.  În cuvintele plastice ale autorului

periegeza este un proces de apropiere curtenitoare de text de la distanţă spre aproape, cu timiditatea îndrăgostitului uneori; alteori cu spiritul jucăuş şi poznaş al copiilor care îl trag pe bunic de barbă cu dragoste; ca în zborul planat al unei păsări sălbatice care dă tîrcoale cu răbdare prăzii; sau, alte dăţi, agresiv şi direct cu lăcomia flămândului care sfîrtecă textul ca să se hrănească.

Aşadar, lăsând deoparte în mod deliberat exegeza tradiţională, care adesea înseamnă despicatul riguros al firului în patru şi urmărirea unei chichiţe exegetice până în pânzele albe, autorul îşi propune să „curteze” textul mai de departe, intrând în el prin punctele lui „de fractură” după un tipar instituit deja în Întoarcerea din Oglindă şi anunţat pentru încă două comentarii (Iacov şi 1 Ioan).

După câteva observaţii generale privind Predica de pe Munte, autorul schiţează structura Predicii, (ca parte a unui „exerciţiu de eisegeză imaginativă”), identificând şapte braţe care formează o menorah, iar apoi zăboveşte preţ de două capitole asupra Fericirilor, pe care le socoteşte „un altfel de prolog”, lipsit de captatio benevolentiae şi dinamitard pentru structurile împământenite ale vremii:

Tehnica de răsturnare şi inversare a ceea ce este „în faţă” cu cele ce sînt „în spate”; „aproapele” cu „departele; „sus”-ul cu „jos”-ul; „interiorul” cu „exteriorul”; „lăuntric-personalul” cu „public-ritualicul”; „vinovatul” cu „nevinovatul” străbate toată Predica de pe Munte, de la un capăt la celălalt (p. 44).

Fericirile răstoarnă în primul rând noţiunile de „eutopie” şi „euchronie”, adică ideea că fericirea ţine de aşezarea optimă în loc şi în timp. Prin contrast, creştinismul este distopic şi anacronic, fiindcă ne aruncă spre cealaltă lume şi spre veşnicie. Fericirea căutată sub soarele fizic aruncă multiple umbre de care nu ne putem dezlipi, şi fiecare dintre ele e în final un motiv de nefericire. Verbul „a fi fericit” se conjugă la timpul aorist, iar fericirea e analizabilă numai sub stroboscop, fiindcă durează atât de puţin. Şi atunci, ce înseamnă fericirea creştină? Un colaj de citate din cap. 3 va fi probabil mai util decât o parafrază interpretativă:

Starea de fericire creştină rezultă dintr-o permanentă tensiune dintre deja şi nu încă. Fericirea sfinţilor nu ţine de un loc, pentru că ei nu-şi găsesc locul. Sînt distopici şi nelalocul lor, oriunde i-ai plasa. […] Fericirea creştină este naivă şi serioasă, plină de veselie şi încrîncenată. Paharul este plin de dă peste el a ospăţ, dar dă peste el şi din tremur de mînă. […] Fericirea pe care ne-o propune Isus nu are un caracter eutopic şi euchronic, ci mai degrabă unul kairotic, care ţine de atitudinea potrivită faţă de clipă şi circumstanţe.

(Va urma)