Continuare de AICI (de data asta la rezoluţie mai mare), în speranţa că voi câştiga, dacă nu vreun premiu, măcar mai multă simpatie din partea confraţilor mei evanghelici. 🙂

Dacă pe D.A. Carson trebuie să-l definim strict ca baptist (tradiţia în care a crescut) sau ca evanghelic (după apartenenţa denominaţională actuală) e foarte puţin important. Mai important ar fi să vedem ce a făcut pastorul de origine canadiană când în biserica lui au apărut carismaticii.

Carson îşi prezintă mărturia în Showing the Spirit: A Theological Exposition of 1 Corinthians 12-14, p. 183-188. Cartea a fost scrisă în 1987, iar autorul spune că evenimentele la care se referă s-au întâmplat cu 16 ani înainte. Asta înseamnă că ar fi vorba de anul 1971. Dintr-un articol biografic ştiu că între 1970 şi 1972 Carson a fost pastor la Biserica Baptistă din Richmond, British Columbia. Suntem aşadar în perioada când valul carismatic pătrunde în multe denominaţiuni evanghelice.

Consideraţii generale despre vorbirea în limbi

Secţiunea „Reflecţii de natură pastorală” din Showing the Spirit începe cu afirmaţia că „nu există dovezi solide că vorbirea în limbi are efecte negative la nivel psihologic”. Concluzia celor multe studii ştiinţifice, zice Carson, este că „vorbirea în limbi transmite o senzaţie uşoară („mild”) de bunăstare, integrare şi putere”. Un efect negativ ar fi tulburarea bisericilor, atunci când este folosită ca „berbec de asalt”. Altminteri, experienţa este una „întrucâtva eliberatoare”.

Carson scrie că pentru mulţi pastori tineri din tradiţiile necarismatice una dintre cele mai mari crize survine când în biserică apar voci puternice care cer libertatea de a vorbi în limbi în timpul serviciilor publice sau încep să facă prozeliţi în grupurile de studiu biblic din case. Ce e de făcut?

Rugăciune şi studiu biblic

Biserica lui din Richmond a trecut exact printr-o situaţie de felul acesta. Între membri erau câţiva carismatici, câţiva anticarismatici şi o majoritate confuză care cerea călăuzire. Cele două extreme n-au fost virulente, dar situaţia ameninţa să degenereze. Carson le-a cerut să se roage şi să-i acorde timp. Mai exact, să-i acorde şase luni în care să facă un studiu biblic despre Duhul Sfânt. În ultimele două luni din cele şase cerute a avut loc o serie de întâlniri cu biserica (miercuri seara) pentru studiu comun.

La finalul studiului, Carson a rezumat ceea ce putea spune cu siguranţă: a) vorbirea în limbi nu poate funcţiona în calitate de criteriu; b) nu există un criteriu neechivoc prin care să poată fi eliminate toate manifestările glosolalice contemporane, deşi autorul este de părere că multe dintre cele văzute de el sunt suspecte sau trec dincolo de prescripţiile pauline.

Cele două puncte au întrunit adeziunea membrilor bisericii. Au urmat încă doi paşi

1)      Participanţii la serile de studiu au fost invitaţi să relateze experienţa în privinţa darurilor şi să le evalueze în lumina studiului întreprins. „S-a dovedit a fi ceva fascinant”, scrie Carson. Încrederea câştigată între timp i-a făcut pe oameni să se deschidă pentru a asculta puncte de vedere diferite, fără înverşunare. Unii au mărturisit că au fost ajutaţi de experienţa vorbirii în limbi. Alţii au recunoscut că o transformaseră în criteriu şi că acum erau dispuşi să renunţe la această idee.

2)      Carson a cerut răgaz încă o săptămână să evalueze învăţătura neotestamentară despre disciplină, înainte de a face recomandările finale, iar biserica a fost de-acord. În ultima miercuri de studiu, Carson a prezentat situaţiile în care o persoană poate fi exclusă din biserică: I) imoralitate flagrantă; II) aberaţii doctrinare majore; III) un spirit lipsit de dragoste şi predispus către discordii („a loveless, fundamentally divisive spirit”). Membrii bisericii au fost de-acord că unitatea este într-adevăr foarte importantă.

Ce s-a hotărât?

Nu se va da curs vorbirii în limbi în cadru public, dar biserica a decis să nu se opună manifestării lor, dacă ea cadrează cu principiile pauline. Cei care considerau că au darul limbilor au fost îndemnaţi să-l exercite în spaţiul privat şi nu în cadrul public, pentru a nu crea disconfort celor neobişnuiţi cu aşa ceva.

S-au mai decis următoarele: carismaticii să nu-şi folosească darul pentru a face prozeliţi şi nici anticarismaticii să nu se agite pentru a-i stopa („squeeze out”) pe carismatici. Ambele acţiuni ar fi creat discordii şi ar fi periclitat unitatea bisericii.

Ergo, se poate! 🙂


Citesc cu mult interes fragmente din cartea Perspectives on Spirit Baptism

Care este ideea cărţii?

Cinci teologi din cinci tradiţii diferite (baptistă, penticostală, carismatică, wesleyană, catolică) discută conceptul de „Spirit Baptism” (pe care îl las netradus).

Am citit introducere cărţii şi jumătate din expunerea teologului catolic. Sunt uluit de măiestria cu care au navigat catolicii chestiunea spinoasă a integrării acestei experienţe în complexa lor teologie!

Ce citesc în răspunsul dat de wesleyan la referatul catolicului:

„Chiar şi o lectură în treacăt a prezentării Dr. Del Colle ar demonstra că, în general, Biserica Romano-Catolică a întrecut de departe celelalte comunităţi ecleziale în formularea unei călăuziri teologice solide cu privire la chestiunea penticostală/carismatică. Foarte devreme, cercetători catolici de frunte au fost atinşi de această înnoire şi atraşi pentru a oferi călăuzire teologică – între cei mai importanţi fiind cardinalul Léon Joseph Suenens al Belgiei, unul dintre cei patru moderatori ai Conciliului Vatican II! Eu provin din context „Southern Baptist”. Când au început revărsările carismatice în anii ’70, eram cât se poate de nesofisticaţi în răspunsurile noastre. Eram intrigat la culme de ironia uşurinţei cu care tradiţiile conservatoare asimilau înnoirea, prin contrast cu haosul de la noi, baptiştii. Un volum precum cel de faţă ar fi trebuit să apară de mult.”

Foto: cardinalul Suenens (1904-1996) unul dintre principalii suporteri ai înnoirii carismatice în catolicism.

Even a cursory reading of Dr. Del Colle’s presentation would demonstrate that, in general, the Roman Catholic Church far excelled the other ecclesial communities in providing sound theological guidance on the Pentecostal/Charismatic question. Early on, leading Catholic scholars were touched by the renewal and tapped for theological guidance—not the least of which was Léon Joseph Cardinal Suenens of Belgium, one of the four moderators of the Second Vatican Council! My background is Southern Baptist. When Charismatic outpourings began in our midst in the 1970s, we were notoriously unsophisticated in our response. I was completely intrigued by the irony of the ease in which the high church traditions assimilated the renewal in contrast to the chaos among us Baptists. A volume such as this one is long overdue!

Editorul volumului (apărut în 2004) este C. O Brand. Au contribuit cu articole: R. D. Colle, H. R. Dunning, L. Hart, S. M. Horton, şi W. C. Kaiser Jr.


S-ar spune că de când a trecut la carismatici Iosif Ţon a intrat cu adevărat în Ţara Minunilor.

Se încheie un an. N-am reuşit să fac retrospectiva lui, aşa cum mi-aş fi dorit. Îmi rămâne ca sarcină pentru începutul celui viitor.

Afacerea „Iosif Ţon şi Străjerii” încă vremuieşte în blogosferă. Şi asta în principal din cauza lipsei unor lucruri care mi se par de bun simţ: comunicate oficiale judicios argumentate şi corect scrise.

Cei care mi-au urmărit blogul ştiu că am luat în trecut poziţii critice faţă de Iosif Ţon. Dacă scriu acum despre acest caz nu o fac fiindcă sunt îndrăgostit isteric de Iosif Ţon şi de teologia lui, ci fiindcă aşa îmi dictează principiile. Iosif Ţon nu este penticostal, deci nu scriu din solidaritate confesională. Nu e suficient de exact în ce scrie (iar lipsa acribiei mi se pare extrem de gravă), dar asta nu are importanţă aici.

Modul în care a fost tratat nu arată bine şi nici nu miroase bine. Toată situaţia îmi aduce aminte de un episod din Alice în Ţara Minunilor. Abuzivul rege de cupă vrea să o dea pe Alice afară din sala procesului, fiindcă aceasta e mai mare decât se cuvine. Altfel spus, nu are micimea corespunzătoare pentru sala în care e chemată ca martor. Neavând nicio regulă de care să se prevaleze, regele inventează una pe loc.

Citiţi şi cred că veţi fi de-acord cu mine că episodul ilustrează din plin ce s-a întâmplat în cazul „Iosif Ţon”.

„În clipa aceasta, Regele, care câtva timp mâzgălise de zor ceva în caietul lui cu însemnări, strigă cu glas răsunător:

— Linişte! Apoi citi din caiet: „Regulamentul Patruzeci şi doi. Orice persoană care are o înălţime mai mare de un kilometru este obligată să părăsească sala de judecată”.

Toată lumea se uită spre Alice.

— Eu n-am o înălţime de un kilometru — spuse Alice.

— Ba ai — zise Regele.

— Ai aproape doi kilometri — adăugă Regina

— Şi dacă! De plecat tot nu plec — spuse Alice — şi-afară de asta nici nu este un regulament reglementar: l-aţi inventat acuma.

— Este cel mai vechi regulament din cod — spuse Regele.

— Dac-ar fi aşa, s-ar fi chemat Regulamentul numărul Unu, ripostă Alice.

Regele păli şi închise repede caietul cu însemnări.

— Daţi verdictul! spuse către juriu, cu glas moale şi tremurător.

(…)

— Juraţii să-şi dea verdictul! spuse Regele, poate pentru a douăzecea oară în acea zi.

— Nu, nu! strigă Regina. Întâi condamnarea şi apoi verdictul!

— Ce prostie gogonată! exclamă Alice tare. I-auzi colo: întâi să condamne şi-apoi să dea verdictul!

— Ţine-ţi gura! răcni Regina, învineţindu-se de furie.

— Ba n-o să mi-o ţin! răspunse Alice.

— Să i se taie capul! zbieră Regina.

— Cui îi pasă de voi? spuse Alice. (Între timp crescuse până la înălţimea ei deplină). Nu sunteţi decât un pachet cu cărţi de joc!”


Am luat astăzi cunoştinţă de reacţia lui Iosif Ţon la acuzele şi rechizitoriile de care a avut parte după ce s-a alăturat „Străjerilor”.

Mărturisesc că, după sutele de reacţii şi comentarii blogosferice, n-a reuşit încă nimeni să mă lămurească în privinţa „păcatului” de căpătâi al acestei grupări. Desigur, sunt suspicios faţă de mişcările care promovează descărcările emoţionale violente, faţă de efervescenţele care te sleiesc emoţional (aici am înţeles perfect reticenţa lui C.S. Lewis faţă de manifestarea prea liberă a sentimentelor), însă consideră că asta e doar o chestiune de gust, nu de pravoslavnicie.

Dar nu ca să-i discut pe mult-discutaţii „Străjeri” m-am apucat să scriu această postare, ci fiindcă sunt intrigat de un aspect în aparenţă minor din postarea lui Iosif Ţon. Redau un citat mai larg:

Cuvântul „carismatic” vine de la cuvântul grecesc harismata, folosit de apostolul Pavel în introducerea la discuţia lui extinsă despre darurile Duhului Sfânt din 1 Corinteni 12-14:

„În ce priveşte darurile spirituale (harismata), nu voiesc, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă.” Ceea ce în traducerea română este redat prin două cuvinte, ”darurile spirituale”, sau „darurile duhovniceşti”, în originalul grec este un singur cuvânt: harismata. Pentru a-i uşura cititorului urmărirea argumentării mele, voi cita aici afirmaţiile esenţiale ale lui Pavel despre aceste „daruri”, sau „harisme”, sau „carisme.”

Deşi Iosif Ţon scrie că termenul din 12:1 este charisma, în originalul grecesc nu întâlnim charisma (plural charismata) ci pneumatikon (lucruri spirituale / daruri spirituale). Citez din textul grecesc Nestle-Aland: Περὶ δὲ τῶν πνευματικῶν, ἀδελφοί, οὐ θέλω ὑμᾶς ἀγνοεῖν.

Sigur, mi se va spune că termenul pneumation (folosit de Pavel la plural, pneumatika) e practic sinonim cu charisma. Se prea poate. Nu aici e problema.

Problema e că paragraful scris de Iosif Ţon conţine un neadevăr şi el trebuie corectat. Chiar dacă zahărul şi zaharina sunt ambele dulci şi interschimbabile (cel puţin pentru unele persoane), trebuie să ştim că zahărul e zahăr şi zaharina e zaharină.

Spun asta mai ales ştiind că unii exegeţi se întreabă dacă nu cumva 1 Corinteni 12:1 s-ar mai putea traduce şi prin „chestiuni spirituale”: „Cu privire la chestiunile spirituale, nu vreau să fiţi în necunoştinţă, fraţilor” etc.

Cât despre termenul charisma, pomenit de Iosif Ţon, el se întâlneşte prima dată în 12:4, în secţiunea 12-14 din 1 Corinteni. Pentru rigoare, dau mai jos lista completă a ocurenţelor în Noul Testament grec.

Rom. 1:11; Rom. 5:15,16; Rom. 6:23; Rom. 11:29; Rom. 12:6; 1 Co. 1:7; 1 Co. 7:7; 1 Co. 12:4,9,28,30,31; 2 Co. 1:11; 1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:6; 1 Pet. 4:10

De altfel, Iosif Ţon mai introduce acest verset şi în 14:1, deşi în original e folosit tot termenul pneumatika (Διώκετε τὴν ἀγάπην, ζηλοῦτε δὲ τὰ πνευματικά, μᾶλλον δὲ ἵνα προφητεύητε.)

”Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti (harismata), dar mai ales să prorociţi. Într-adevăr, cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi cu duhul el spune taine. Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângăiere. Cine vorbeşte în altă limbă se zideşte pe sine însuşi; dar cine prooroceşte zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi” (14:1-5).

Aceste amendamente fiind aduse, trebuie să mărturisesc că reacţia lui Iosif Ţon mi se pare justă şi echilibrată.

Am atras atenţia asupra acestor chichiţe fiindcă un teolog de talia fr. Ţon trebuie să transmită învăţătura cu maximum de claritate.

Există deci doi termeni folosiţi de Pavel pentru a face referire la darurile spirituale: unul e pneumatika şi altul e charismata. Sunt de părere că cei doi sunt interschimbabili, dar oricât de sinonimici i-am considera, în final rămân tot doi.