Atunci când am primit dosarele deschise de Siguranţă/Securitate pe numele lui Teodor Popescu, liderul ramurii „tudoriste” a Creştinilor după Evanghelie, am avut emoţii. Mă întrebam dacă nu cumva, pe măsură ce voi începe să dau paginile dosarului, se va mai prăbuşi încă un mit.

Ei bine, am descoperit că, deşi T. Popescu a fost urmărit ani buni, s-a arătat ferm în relaţia cu regimul. A fost considerat „element duşmănos” şi chiar la un moment dat au fost lansate ameninţări că ar putea fi arestat şi trimis la Canal. Cred însă că autorităţile au stat în expectativă, întrebându-se dacă n-ar fi bine să acţioneze efectiv numai când ar fi avut informaţii că liderul religios „unelteşte contra ordinii sociale”. În acest scop, au fost recrutaţi numeroşi informatori din biserica de pe Carol Davila nr. 48, dar cei mai mulţi dintre ei s-au dovedit inutili („prea fanatici în credinţa lor ca să dea informaţii relevante”, după cum constatau ofiţerii care s-au ocupat de caz).

Din fericire pentru Popescu, singurele „uneltiri” ale sale au fost predicile ţinute cu consecvenţă în localul din str. Carol Davila sau în alte locuri. În rest, n-a complotat să răstoarne regimul, dar nici nu i-a cântat osanale. Ar fi putut să cânte, fiindcă totuşi comunismul, cu tot răul lui, aducea o schimbare benefică pentru mişcarea lui: făcea mai suportabilă presiunea Bisericii Ortodoxe, care până atunci fusese uriaşă.

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, dosarul de urmărire al lui T. Popescu din perioada interbelică (până la instaurarea comunismului) ar putea face obiectul unui excelent studiu de caz cu privire la relaţia nefirească (în opinia mea) dintre stat şi Biserică pe tărâm românesc.

P.S. Pentru mine T. Popescu rămâne o figură admirabilă, deşi nu i-a prea avut la inimă pe penticostali. Nu cred că ne dădea vreo şansă să intrăm în cer vorbind în limbi! 🙂