Mai jos secțiunea despre Tatăl nostru din Catehismul coresian. Sunt destul de sigur că, dacă am săpa suficient de mult prin catehismele protestante de secol 16 am găsi chiar mai multe paralele decât cele identificate de mine.

Fiindcă nu pot scrie cu un font slavonesc pe internet, am preferat să elimin informațiile privitoare la limba slavonă.

III. Tatăl nostru

Întrebare: Ce easte a treia parte ce trebuiaște creștinului să știe?

Răspuns: Easte Tatăl nostru, ce-au învățat însuș Isus Hristos pre apostoli, Matei, 16 [=6:9-13] și Luca 55 [=11:2-4] glava.

Întrebare: Zi Ocenaș [=Tatăl nostru] rumâneaște, să înțeleagem.

Răspuns: Tatăl nostru ce ești în ceri, sfințească-se numele tău, să vie împărăție ta, fie voia ta, cum în ceri, așa și pre pămînt. Pita noastră sățioasă dă-ne noao astăzi și iartă noo greșalele[1] noastre, cum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce în năpaste[2], ce ne isbăveaște pre noi de hitleanul [=Vicleanul, i.e. cel Rău], că a ta e împărăție și putearea și slava în vecie, amin.[3]

Întrebare: Cîte rîndure de lucrure să ne cuprindem în rugăciune?

Răspuns: Doao.

Întrebare: Care-s acealea?

Răspuns: Milcuitura [=implorarea, cererea] și datul de dar [=recunoștința].

Întrebare: Ce easte milcuitura?

Răspuns: Milcuitura easte aceaea cînd cearem ceva de la Dumnezeu și avem greu și nevoiia noastră, sfînt numele al lui pre ajutori să-l chemăm.

Întrebare: Ce e datul de har?

Răspuns: Datul de har easte aceaea cîndnu ne aducem aminte despre toate faptele bune ale lui Dumnezeu și dăm har [=mulțumim] lui pren Hristos.

Întrebare: Cîte lucrure trebuiesc să fie în rugăciune?

Răspuns: Cinci lucrure: dentîi, porîncealele, că Dumnezeu au porîncit și au lăsat să rugăm. A doua, făgăduita [=promisiunea], că Dumnezeu făgăduitu-ne-au că ne va pre noi asculta. A treia, credința că toate făgăduiturile [=promisiunile] lui Dumnezeu cu credință numai să le putem cuprinde la noi. A patra cearere, greu și nevoie sufletului și trupului. A cincea, în al cui nume trebuiaște să cearem? Să veri să știi, numai <în> numele lu Isus Hristos.

Întrebare: Cîte cearere sunt în Tatăl nostru?

Răspuns: Șapte cearere[4] sînt: trei-s din eale de viiața de veac [veșnică], patru cearere despre viiața aceștii lumi.

***

În această secțiune (intitulată generic „Tatăl nostru”) putem identifica trei unități majore: una în care este redată Rugăciunea domnească (pe numele ei slavon: Ocenașul), o alta în care sunt prezentate principalele două tipuri de rugăciune („milcuitura” și „datul de har”) și a treia, în care se încearcă formularea unei sinteze „dogmatice” pe tema rugăciunii. Editorul Catehismului coresian (sau al modelului străin subiacent) a ales să nu fragmenteze rugăciunea Tatăl nostru, ca în Catehismul lui Luther, preluând totuși la final ideea că în Rugăciunea domnească pot fi identificate șapte cereri.

Prezența în rugăciunea Tatăl nostru a unor fapte de limbă tributare slavonei (adj. „sățioasă” din secvența „pita noastră sățioasă”[5]; „năpaste” și „hitleanul”)[6] ar putea fi explicată în mai multe feluri: (1) editorul a efectuat o revizie a Catehismului în spirit ortodox (deși niciunul dintre cei termeni nu are o încărcătură ortodoxă distinctă); (2) Rugăciunea inclusă în Catehism exista deja în formă orală, drept care traducătorul / editorul a inclus, cum e și firesc, textul său „mental”, nu cel din originalul maghiar.

Din cele cinci adevăruri privitoare la rugăciune, primele două („Dumnezeu au porîncit și au lăsat să rugăm”; „Dumnezeu făgăduitu-ne-au că ne va pre noi asculta”) se regăsesc în ambele Catehisme scrise de Luther. În formă concisă, le găsim în Catehismul mic, în explicația privitoare la termenul „Amin”. Potrivit reformatorului, acest cuvânt trebuie să ne insufle convingerea că cererile noastre sunt ascultate, căci El însuși ne-a poruncit să ne rugăm astfel și a promis că ne va asculta.

În partea introductivă a secțiunii „Tatăl nostru” din Catehismul mare Luther subliniază și mai apăsat faptul că rugăciunea este un imperativ: „A ne ruga, după cum ne învață a doua poruncă, înseamnă să-l chemăm pe Dumnezeu în fiecare nevoie. Asta cere Dumnezeu de la noi; nu este ceva opțional. Avem datoria și obligația de a ne ruga, dacă vrem să fim creștini, după cum avem datoria și obligația de a da ascultare taților, mamelor și autorităților civile”.[7] De asemenea, autorul introduce conceptul de promisiune, care face parte din limbajul său teologic favorit: „În al doilea rând, ceea ce ar trebui să ne îndemne și să ne îmbie la rugăciune este faptul că Dumnezeu a făcut o promisiune: că ceea ce ne rugăm este un lucru sigur și garantat. După cum spune în Psalmul 50: «Cheamă-mă în ziua necazului și eu te voi izbăvi», iar Hristos spune în Evanghelia după Matei 7: «Cereți și vi se va da»”.[8] Bazați pe aceste două elemente, porunca și promisiunea, creștinii își pot prezenta rugăciunile înaintea lui Dumnezeu. Cel care nu dă crezare promisiunii, mai scrie Luther, Îl mânie pe Dumnezeu, Îl dezonorează și Îl face mincinos.

Distincția dintre cele două rugăciuni de bază („cerere” și „recunoștință”) are o paralelă în comentariul lui Zacharias Ursinus la Catehismul de la Heidelberg,[9] ceea ce ar putea fi un indiciu că Întrebare creștinească, deși tributară teologiei luterane, are și câteva tușe reformate („criptocalvine”, cum ar spune luteranii puri).

Textul rugăciunii este cel pe care îl regăsim și în Evanghelia după Matei din Tetraev. Coresi. Prezența termenului „greșale” (în loc de „datorii”) i-a făcut pe unii cercetători să creadă că textul din catehismul coresian constituie o compilație care folosește atât versiunea din Matei, cât și versiunea din Luca. Ipoteza este plauzibilă, însă putem oferi și o explicație alternativă: termenul „greșale” este folosit de trei ori în versetele care urmează după rugăciunea domnească (mai precis, în Matei 6:14-15), având drept corespondent gr. παραπτώματα. Nu este exclus ca tocmai „prezența” acestor termeni să fi dus la „nivelarea” lexicală a întregului pasaj.[10]

[1] Editorul nu a călcat pe urmele lui Filip Moldoveanul, care a folosit „datorii” în Tetraevanghelul tipărit la Sibiu.

[2] În ciuda aparențelor, „năpaste” este o formă de singular. Datorez această observație filologului Iosif Camară.

[3] Doxologia se întâlnește în edițiile postume ale Catehismului mic scris de Luther.

[4] Această împărțire urmează modelul propus de Luther, care introduce intertitluri („Prima cerere, A doua cerere etc.) în cuprinsul rugăciunii „Tatăl nostru”.

[5] E. Munteanu, Lexicologie biblică românească, București, Humanitas, 2008, p. 430-432.

[6] Vezi Iosif Camară, „Versiunile românești ale rugăciunii Tatăl nostru din secolul al XVI-lea în raport cu originalele lor slavone”, în E. Munteanu et al. (editori), Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie, Iași, EUAIC, 2011, p. 40, 42.

[7] BC, p. 441 („Despre rugăciune”, § 7).

[8] BC, p. 441(„Despre rugăciune”, § 19).

[9] The Commentary of Dr. Zacharias Ursinus, p. 619 (Vezi reflecțiile despre Întrebarea 116 din Catehism).

[10] Discuția privitoare la acest subiect ne prilejuiește să remarcăm o anomalie în traducerile Rugăciunii domnești din Tetraev. Coresi: în Luca întâlnim termenul „datoare” [=datorii], nu „greșale” sau „păcate”, cum ne-am fi așteptat. Dacă editorul Tetraevanghelului ar fi avut în vedere originalul grec, normal ar fi fost să tipărească „datoare” în Matei și „greșale” în Luca.


Mă felicit pentru ideea de a fi publicat pe blog fragmente din studiul la care lucrez, fiindcă am primit deja excelente observații de la doi cercetători pasionați de zona biblico-filologică: dna Mihaela Bucin și pr. Ioan-Florin Florescu. Cu un tânăr filolog ieșean, Iosif Camară, am discutat diverse chestiuni privitoare la rugăciunea „Tatăl nostru”. Discuțiile pe care le am cu alți specialiști mă luminează în multe privințe și vreau să le mulțumesc pentru corecturi.

Redau mai jos a doua secțiune a Catehismului coresian. Textul a fost transcris de dna Alexandra Roman Moraru.

Precum se vede, modelul apusean al Întrebării creștinești (scris în maghiară?) trebuie să fi conținut așa-numitul „Crez apostolic”, despre care legenda (atestată începând cu Rufin din Aquileea, sec. IV) spune că ar fi fost formulat de către apostoli în ziua Cincizecimii. Începând cu Petru, toți apostolii ar fi rostit, pe rând, câte un adevăr de credință din cele 12 care compun acest crez.

De la bun început fac observația că această secțiune îmi pare mai prost tradusă decât celelalte. Pr. Ioan-Florin Florescu spunea într-un comentariu la postarea de ieri că traducătorii din sec. XVI sunt foarte literaliști (ceea ce e adevărat ca principiu). Dar ce văd eu în textul Crezului din Catehism arată că fie traducătorul român nu s-a priceput, fie n-a urmat foarte atent buchea originalului.

Iau doar un exemplu: „ce au născut dinioară” (corespunzând lui μονογενῆ în originalul grec) este o anomalie pe care nu mi-o pot explica. Ce putea să fie în maghiară (dacă din maghiară s-a tradus) ca să iasă această bâzdâganie? Prin contrast, în altă tipăritură coresiană (Molitevnic, 1567) găsim echivalarea corectă: „unul născutul”.

Să vedem „Crezul” și notele explicative.

***

II. Crezul „apostolic” [=de la Niceea-Constantinopol]

Întrebare: Zi Credința ce-au făcut 12 apostoli.[1]

Răspuns: Cap dintîi, de fapta lumiei [=despre crearea lumii][2]

Crez întru Dumnezeu, în Tatăl putearnicul, făcătoriul ceriului și al pămîntului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Cap al doile, de scumpărat [=despre răscumpărare]

Și întru unul domn, Isus Hristos, fiiul lu Dumnezeu, ce au născut dinioară,[3] însă den Tatăl născu, mainte de toate veacure; lumină de la lumină, Dumnezeu derept[4] [=adevărat] den Dumnezeu derept [=adevărat], născut, însă nefăcut, unul cu Tatăl,[5] pren cine toate făcute sînt. Derept noi, oamenii, și derept ispăsenie [mântuirea] noastră, venit-au den ceri și au născut[6] den Duhul Sfînt și den Mariia fată om fu.[7] Răstignitu-se-au derept noi, supt Pilat den Pont, chinuit și îngrupat[8] și învise [a înviat] a treia zi, după Scriptură, și să sui în ceri și șădea[9] a dereapta Tatălui. Și iară veni-va cu slavă a judeca viii și morții, că împărățiia lui nu easte obîrșenie [sfârșit].

Cap al treile, de sfinție.

Și în Duhul Sfînt, domnul ce vii face [=de viață făcătorul], însă de la Tatăl vine și în Tatăl și în Fiiul să ne închinăm și să slăvim[10] cum[11] au grăit prorocii: Și într-una sfîntă a săborului apostolilor[12] beseareca, mărturiseaște[13] un botez, să să iarte păcatele, așteptăm[14] sculatul [învierea] morților și ver fi viu[15] în vecie, amin.

***

În ciuda faptului că prima întrebare din această secțiune anunță Crezul apostolic („Credința ce-au făcut 12 apostoli”), textul care urmează este de fapt celălalt crez major din creștinismul timpuriu, așa-numitul Crez de la Niceea-Constantinopol. Este remarcabil că editorul / tipograful Întrebării creștinești nu a observat și remediat discrepanța care apare în urma acestei schimbări.

Prezența Crezului niceean în Catehismul coresian a fost înțeles ca rezultat al unui compromis teologic la care s-a ajuns după ce comanditarul Johannes Benkner a încercat să facă presiuni asupra comunității românești (ortodoxe) din Șcheii Brașovului. Ne putem dispensa de o asemenea ipoteză dacă ținem cont de următorii factori: (1) este posibil ca înlocuirea crezului apusean (Crezul apostolic) cu cel răsăritean (Niceea-Constantinopol) să fi caracterizat modelul străin al tipăriturii coresiene; (2) Crezul niceean a fost agreat de Luther, care îl include (fără filioque) la finalul broșurii sale despre Cele trei simboluri sau crezuri ale credinței creștine (1538), remarcând totodată că el este cântat săptămânal la liturghie; (3) Colecția standard de documente confesionale ale Bisericilor luterane – Cartea concordiei (1580) – cuprinde principalele trei simboluri de credință: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea-Constantinopol și Crezul atanasian. Bisericile protestante erau familiarizate cu acest crez, prin urmare n-ar fi fost nevoie de „negocieri” sau „concesii” din partea luteranilor în vederea publicării lui într-o carte care urmărea difuzarea Reformei tocmai în spațiul răsăritean.

Numeroasele erori prezente în această porțiune din Catehism sugerează că traducerea / editarea (sau tipărirea) textului s-a făcut în mod neglijent. Prin contrast, versiunea Crezului din altă tipăritură coresiană (Molitvenicul) se caracterizează printr-o mai mare acuratețe și prin soluții de traducere mult mai potrivite (dacă le raportăm la arhetipul grec).

[1] Vezi Ph. Schaff, Creeds of Christendom, vol. 1, New York, Harper & Brothers, 1919, p. 14-23.

[2] Împărțirea crezului în trei segmente (Von der Schöpfung, Von der Erlösung, Von der Heiligung) provine tot de la Luther.

[3] Echivalarea lui μονογενῆ (prin intermediar, desigur) cu „ce au născut dinioară” este o ciudățenie care încă nu a fost explicată de filologi. Versiunea Crezului din altă carte coresiană (Molitevnic, 1567) conține echivalarea corectă: „unul născutul”.

[4] Aceeași sintagmă o găsim și în Coresi Tâlcul (f. 40r), p. 58: „Hristos era Dumnezeu derept și om, cuvântul Tatălui”. Crezul din Molitvenic dă un echivalent mai aproape de cel modern: „Dumnezeu adeverit den Dumnezeu adeverit”.

[5] Traducere stângace (prin intermediar) a celebrei sintagme ὁμοούσιον τῷ Πατρί, redată mult mai bine în Molitvenicul coresian: „întru o fire cu Tatăl”

[6] Traducerea exactă a participiului σαρκωθέντα (care face aluzie la Ioan 1:14) este „s-a întrupat” (lit. „s-a încarnat”). Neajunsul formulei din Catehism a fost remediată în Molitevnic, unde citim: „se împeliță” (i.e. se întrupă).

[7] Traducătorul / editorul / tipograful a omis includerea conjuncției „și”, ceea ce face posibilă o lectură eronată a acestui segment (i.e. „au născut den Duhul Sfânt și om fu den Mariia fată”). În fapt, Crezul afirmă că Hristos s-a întrupat „din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. Precizarea „om fu” / „omeni-se” (Molitevnic) vine ca o completare, fiind introdusă, în greacă, printr-o nouă conjuncție coordonatoare.

[8] Folosirea celor două participii între atâtea verbe la modul indicativ este frapantă. Să fie o stângăcie a traducătorului sau o indiosincrazie a modelului urmat?

[9] Corect ar fi „șade”, formă prezentă în Molitevnic.

[10] Formulare defectuoasă. Traducătorul / editorul a ajuns să echilvaleze cele două verbe care descriu statutul Duhului Sfânt („este închinat/adorat și slăvit”) prin două verbe la persoana I plural. Versiunea din Molitevnicul coresian rezolvă numai parțial problema.

[11] O echivalare corectă cere folosirea unui pronume relativ.

[12] În Molitevnic: „de săbor apostolească”. Termenul de care ar fi avut nevoie traducătorul este „săbornic”, pe care îl întâlnim abia în secolul următor la Varlaam, în Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc (1645).

[13] Verbul ar trebui să fie la persoana I, ca în Molitevnic: „spuiu un botez”.

[14] Confesiunea a început la persoana I („crez”) și ar fi fost firesc ca singularul să fie prezent și în partea de final.

[15] Formulare defectuoasă, fiindcă ar trebui să avem un substantiv (cf. „viiața” din Molitevnic).