CinaBlog

Mai jos câteva citate dintr-un articol pe tema Paștelui, apărut în Dilema veche.

***

Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.

Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)

Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.

Continuarea AICI.

 

Anunțuri

Am ajuns la partea de final a Întrebării creștinești, unde sunt prezentate cele două „tocmeale” ale lui Hristos: botezul și cuminecătura (la Luther: „sacramentul altarului”).

Fiindcă aceste două secțiuni sunt foarte scurte, le prezint pe amândouă într-o singură postare.

Dincolo de chichițele pe care le-am semnalat deja în note, mă opresc la două chestiuni pe care le socotesc mai importante:

(1) Deja în 1560 întâlnim termenul „botez” circulând în paralel cu „botejune” (creat prin analogie cu termeni precum „urâciune” etc. „Botezul” a rămas, „botejunea” a picat.

(2) În secțiunea despre euharistie întâlnim niște formulări care sună ciudat pentru urechea unui protestant. Chiar dacă profesăm o hristologie niceeană, suntem sub influența uzului biblic și nu spunem niciodată „Domnul Dumnezeu, Isus Hristos”, ci numai „Domnul Isus Hristos”, „Domnul Hristos”, „Isus Hristos” etc.

Fiindcă nu cunosc suficient de bine tradiția liturgică răsăriteană, îi rog pe amicii care sunt la ei acasă pe acest teren să-mi spună dacă formula „Domnul Dumnezeu, Isus Hristos” este uzuală în textele teologice răsăritene.

***

IV. Botezul

Întrebare: Ce easte a patra parte ce trebuiaște să știe creștinul?

Răspuns: Botezul, cum au scris sfîntul Matei, evanghelist, cap mai apoi [=final], unde zise Domnul, Dumnezeul nostru,[1] Isus Hristos: „Păsați în toată lumea, învățați toate limbile [=neamurile], botezați-i în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt” [Mat. 28:19]. Și iară zise în Evanghelie lu Marco, cap mai apoi [=final]: „Cine va creade și va fi botezat ispăsit [=mântuit] va fi; cine iară nu creade perit va fi” [Marcu 16:16].

***

Cele două mărturii biblice apar, în această ordine, și în Catehismul mic al lui Luther, care le citează ca răspuns la două întrebări succesive. Prin cea dintâi se cere un argument biblic în sprijinul ideii că la botez „apa este folosită potrivit poruncii lui Dumnezeu”, în vreme cea de a doua se pune problema beneficiilor pe care le conferă botezul. Spre deosebire de Catehismul coresian, cel al lui Luther mai conține două mărturii biblice: Tit 3:5-8 și Romani 6:4.

V. Cuminecătura [=Cina Domnului/euharistia]

Întrebare: Ce easte a cincea partea ce trebuiaște creștinului să știe?

Răspuns: Cumenecătura de la preastol[2] [=altar], ce easte scrisă de sfinții evanghelisti,[3] Matei, 106 [26:26-29], Marcu 64 [14:22-25], Luca 109 [22:17-20] și sfîntul Pavel apostol [1 Cor. 11:23-25].

Întrebare: Zi ceale cuvinte.

Răspuns: Domnul Dumnezeu,[4] Isus Hristos, după cină[5] luo pită și blagoslovi [=a binecuvântat] și frîmse și deade ucenicilor săi și zise: „Luați, mîncați, că acesta easte trupul mieu ce se deade derept [=pentru] voi. Aceasta faceți cînd veți face pomeana [=pomenirea] mea. Așișdere, și păhar luo după cină și blagoslovi și deade ucenicilor săi și zise: „Beați toți dentr-îns. Acesta easte singele mieu de leage noao [=legământul nou], ce se va vărsa derept [=pentru] voi, derept multe [=pentru mulți] să vă se iarte[6] păcatele. Aceasta fac[e]ți pururilea cînd veți face pomeana [=pomenirea] mea.

***

Textul care prezintă instituirea euharistiei de către Isus Hristos nu urmează o Evanghelie anume, ci îmbină, în mod destul de liber, expresii din mai multe tradiții textuale („pentru voi” – Luca; „pentru mulți” – Marcu și Matei). Secvența „pomeana mea” provine din tradiția biblică lucanică (gr. εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν, Luca 22:19; cf. și 1 Cor. 11:23-25).

Câteva elemente sunt cu totul neobișnuite, precum expresia „Domnul Dumnezeu” folosită cu referire la Isus. Caracterul ei inedit va fi fost observat de editorul Molitevnicului tipărit la câțiva ani după Catehism, fiindcă acolo găsim titlul uzual: „Domnul Isus Hristos”.

[1] Expresia este neobișnuită, fiindcă în limbaj biblic „Domnul Dumnezeu” este numit numai Dumnezeu-Tatăl. Totuși, un precedent există în exclamația lui Toma din Ioan 20:28: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

[2] Expresia are corespondent în Catehismul mic: „das Sakrament des Altars”, respectiv „sacramentum altaris”.

[3] Sintagma „sfinții evangheliști” se întâlnește, în același context, în Catehismele lui Luther.

[4] Formula „Domnul Dumnezeu” nu este specifică textelor euharistice. De altfel, în NT acest titlu este folosit doar cu referire la Dumnezeu-Tatăl. Prezența lui în Catehismul coresian, oricât de stranie, nu pare să fi reținut atenția cercetătorilor.

[5] Secvența „după cină” nu apare în această poziție în textele euharistice. Numai tradiția lucană-paulină cuprinde această precizare (Luca 22:50, 1 Cor. 11:25), dar în conexiune cu partea a doua a Cinei celei de Taină (binecuvântarea și împărțirea paharului).

[6] Ne-am aștepta să avem aici substantivul „iertare”, nu verbul „a ierta”.


Ce faceţi dacă participaţi la Cina Domnului şi observaţi că, din neatenţie, unul dintre membrii bisericii sau unul dintre slujitorii care împart elementele euharistice dă pe jos o frântură de azimă (sau pâine, după caz)?

Ce fac ortodocşii în astfel de cazuri (sau ce li se recomandă să facă) ştiu. Sunt curios cum procedează membrii confesiunilor evanghelice.

Dacă nu v-aţi pus niciodată această problemă, întrebaţi-i pe pastorii din biserica pe care o frecventaţi.


Postez mai jos traducerea cap. 11 din 1 Corinteni. Textul conţine vreo câteva dificultăţi exegetice şi de traducere, dar nu este locul să le discut aici.

Aşa cum am arătat în cap. 10, consider că 11:1 face parte integrantă din cap. 10 şi că în 11:2 începe o nouă secţiune.

Cap. 11 face referire la două probleme care afectau închinarea comună a bisericii din Corint: emanciparea femeilor (de o manieră radicală) prin lepădarea (ostentativă?) a „acoperământului” şi comportamentul nedemn la Masa Domnului (lipsa de consideraţie a unor membri faţă de alţii, lipsa de reverenţă faţă de evenimentul în sine, dezorganizare, uşurătate etc.).

Textul de mai jos nu este definitiv, ci doar „variantă de lucru”.

Precizez că traducerea nu poate fi copiată de pe blog fără permisiunea autorului.

1 Urmaţi pilda mea, precum şi eu o urmez pe a lui Hristos.

2 Vă laud, fraţilor, căci în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi tradiţiile precum vi le-am transmis.

3 Aş vrea să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, bărbatul este capul femeii, iar Dumnezeu este capul lui Hristos.

4 Orice bărbat care se roagă sau profeţeşte cu capul acoperit îşi dezonorează capul. 5. Şi orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul descoperit îşi dezonorează capul. Este ca şi când ar fi rasă. 6. Dacă o femeie nu se acoperă, să se şi tundă; dacă este ruşinos pentru o femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere.

7. Bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiindcă este chipul şi slava lui Dumnezeu; în schimb, femeia este slava bărbatului. 8. Căci nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat 9. Şi nu a fost creat bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.

10 De aceea trebuie ca femeia să aibă autoritate asupra capului ei din pricina îngerilor.

11 Totuşi în Domnul nici bărbatul nu este fără femeie, nici femeia fără bărbat. 12 Căci după cum femeia [este] din bărbat, tot astfel şi bărbatul [se naşte] din femeie, însă toate [sunt] de la Dumnezeu.

13 Judecaţi în voi înşivă: este cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu dezvelită? 14 Oare nu vă învaţă însăşi firea că, dacă bărbatul poartă părul lung, este o ruşine pentru el? 15 Dacă însă femeia poartă părul lung, este o slavă pentru ea. Căci părul [lung] îi este dat ca învelitoare.

16 Dacă cineva este pus pe ceartă, noi nu avem acest obicei, nici bisericile lui Dumnezeu.

17 În cele ce vă spun [acum] nu vă laud, căci nu vă adunaţi spre mai bine, ci spre mai rău. 18 Mai întâi, aud că există dezbinări între voi, atunci când vă adunaţi ca biserică, şi în parte cred. 19 (Căci trebuie să existe şi sciziuni între voi, ca astfel să iasă la iveală cei autentici.) 20 Aşadar, când vă adunaţi în acelaşi loc, nu Cina Domnului o mâncaţi. 21 Fiecare se grăbeşte să mănânce propriile bucate, iar unul este flămând, în vreme ce altul este beat. 22 Nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi biserica lui Dumnezeu şi [vreţi să-i] faceţi de ruşine pe cei săraci? Ce să vă zic? Să vă laud în această privinţă? Nu vă laud!

23 Eu am primit de la Domnul ceea ce v-am şi transmis, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat, a luat o pâine, 24 iar după ce a mulţumit a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Să faceţi aceasta spre pomenirea mea”. 25 La fel, după cină a luat potirul, zicând: „Acest potir este noul legământ în sângele meu; să faceţi aceasta ori de câte ori beţi [din el], spre pomenirea mea. 26 Ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi potirul acesta, moartea Domnului o proclamaţi, până va veni [El].

27 Astfel, cine mănâncă pâinea aceasta sau bea potirul Domnului în chip nevrednic de Domnul, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. 28 Să se cerceteze deci fiecare pe sine şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir. 29 Căci cine mănâncă şi bea în chip nevrednic, osânda proprie îşi mănâncă şi bea, fiindcă nu deosebeşte trupul Domnului. 30 De aceea sunt între voi mulţi slabi şi bolnavi şi nu puţini mor.

31 Dacă ne-am cerceta singuri, nu am fi judecaţi. 32 Însă când suntem judecaţi de Domnul suntem disciplinaţi, ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea.

33 De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. 34 Dacă îi este foame cuiva, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte le voi rândui când voi veni [la voi].


Textul lui Cornilescu spune: Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud pentru că vă adunaţi laolaltă nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi.

Expresia scrisă cu bold comportă o problemă, fiindcă în limba română conjuncţia „ca să” exprimă cel mai adesea un raport final (scopul unei acţiuni), ca în exemplul „Am venit ca să-ţi dau înapoi cartea” (Vezi Gram. Acad., vol. I, p. 650).

Dacă interpretăm textul conform logicii de suprafaţă (după sensul conjuncţiei folosite), reiese că membrii bisericii din Corint se adunau cu scopul de a se face mai răi. E cam mult să le punem în cârcă astfel de intenţii malefice. Dacă ne uităm în textul grecesc, observăm o nuanţă diferită: „eis to hesson sunerchesthe”. Tradus literal ar însemna „vă adunaţi spre mai răul [vostru]”.

Pavel le atrage atenţia corintenilor asupra efectelor pe care le au întrunirile lor, nu asupra scopului pe care îl au corintenii când se întâlnesc pentru închinare. În context, este vorba de Cina Domnului, unde se petreceau tot felul de nereguli. Problema de fond era lipsa de respect faţă de semnificaţia momentului: unii veneau cu hrană de acasă, dar nu o împărţeau cu ceilalţi, îi tratau cu dispreţ pe cei mai săraci decât ei, beau până se îmbătau etc.

Faţă de o asemenea situaţie lamentabilă, verdictul lui Pavel este clar: vă adunaţi, dar întrunirea nu se soldează cu efecte pozitive. Dimpotrivă, consecinţele sunt vătămătoare. Reuniunile voastre fac mai mult rău, decât bine.

(Traducerea catolică) Învăţându-vă aceasta, nu vă laud, căci vă adunaţi nu spre binele, ci spre dauna voastră.

(BA) Dar aceasta poruncindu-vă eu vouă, nu vă laud; că voi vă adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău.

(Gal) Nu vă găsesc de laudă că vă adunaţi nu spre mai binele, ci spre mai răul vostru.

(NIV) In the following directives I have no praise for you, for your meetings do more harm than good.

(NRS) Now in the following instructions I do not commend you, because when you come together it is not for the better but for the worse.