Péter Várdy, Imre Tóth, În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Bucureşti, Humanitas, 2014, 345 p.

 

978-973-50-4605-7

Am terminat nu demult o carte-document care mi-a deschis ochii asupra unei Românii dintr-o altă epocă. O Românie din care n-a mai rămas decât memoria unor personaje ce depănă în mod lucid și dureros amintiri despre odiosul, cumplitul secol XX, dominat de cele două rele ireductibile care au desfigurat istoria recentă a Europei.

Imre Tóth, născut Imre Róth, evreu maghiar originar din Satu Mare, a cunoscut bine ambele blesteme și le face portretul pe îndelete în interviurile acordate lui Peter Vardy, interviuri din care s-a născut remarcabila carte publicată anul trecut de Humanitas în traducerea Gabrielei Maaz.

Nu știam că în Satu Mare, locul nașterii lui Imre Tóth, a existat o comunitate evreiască atât de mare. De fapt, orașul a fost unul multicultural, cu precizarea că cele trei comunități (română, maghiară, evreiască) trăiau izolate aproape etanș.

Tóth mărturisește din capul locului că a resimțit multă vreme evreitatea drept une maladie honteuse pe care a încercat să o ascundă în mod tenace. În tinerețe a fost atras de „idealurile” comuniste și a devenit un susținător ardent al acestora. Procesul ieșirii sale din mlaștina minciunii instituționalizate, deși anevoios, a avut totuși loc. Căci trebuie subliniat foarte apăsat: mulți dintre foștii săi tovarăși au rămas înnămoliți în înșelăciune și în mistificări până în ceasul morții.

Nu pot face aici o prezentare detaliată a cărții. Din sumedenia de detalii fascinante cuprinse în dialogul dintre Peter Vardy și Imre Tóth voi selecta doar câteva.

Mă întreb cum este să fii în pielea cuiva căruia colegii de școală îi repetă obsesiv și isteric că este străin? „«Jidanii în Palestina!» urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. […] Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios […] Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe” (p. 43).

Despre ororile Gărzii de Fier și despre cum se făcea „dreptate” în minunatul interbelic vă puteți face o idee cu ajutorul următoarelor pasaje:

„Garda de Fier a omorât în Maramureș un evreu proprietar de păduri, drept exemplu. A fost proces la Cluj. Cei trei criminali au apărut îmbrăcați în costum popular complet, iar publicul îi saluta în urale. Au fost declarați nevinovați, iar judecătorii au semnat adeziunea la Garda de Fier pe loc.” (p. 63)

„A mai existat în Maramureș un sat celebru, Borșa. Celebru pentru că era locuit aproape numai de „pioși” ‒ evrei hasidici ‒ care creaseră un fel de sectă mistică. […] Nu erau oameni umili, serviabili, ci dintr-o bucată, siguri pe ei. Asta i-a înnebunit pe cei din Garda de Fier. Ce? Pădurari evrei? Tăietori de lemne? Așa ceva nu există! De neacceptat! Au incendiat Borșa, satul lor, care, fiind tot numai case de lemn, a ars zile în șir. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’20, începutul anilor ’30, nu mai știu sigur. Dar mi-aduc bine aminte groaza, șoaptele: „Borșa arde încă”, murmurau. (p. 63-64).

Sar peste zecile de pagini în care Tóth analizează cu mare finețe resorturile care l-au făcut să devină comunist ca să ajung la prima lui „convertire”, prima falie adâncă în eșafodajul minciunii instituționalizate practicat de regimul comunist.

Rolul providențial în crearea acestei falii l-a jucat profesorul Samu Borbély, descendent al unei vechi familii de unitarieni din Ardeal. Matematician strălucit și antinazist declarat, a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940. Devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale care a făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să nu se rupă la atingerea vitezelor supersonice.

În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a „trasat sarcină” lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul, „să nu cedeze șantajului evreilor”, căci, nu-i așa, „poporul trebuia să fie conștient că partidul îl apără de șantajul moral al evreilor”. La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) „Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut!” Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor.

În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: „5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély” (p. 170).

„Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? În alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv” (p. 171).

A doua „convertire” a lui Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca „specialitate” obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „«Tu mi-ai omorât mama!»… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: «Privește-l Uită-te aici, am fost la Auschwitz!» Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru mine!” (p. 173).

Dezgustat de întâlnirea cu „impresara” de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!” (p. 173). Siegried s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât atât: „Herr Tóth, ich verstehe ihren Sinn für Humor. Es gibt aber Dinge, worüber es keine Witze gibt”. Scurt spus: există lucruri cu care nu se glumește!

„Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. […] A fost lung drumul care m-a dus către mine.” (p. 174).

Pun aici punct însemnărilor mele. Cred că fragmentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i convinge pe eventualii curioși că e nevoie de stomac tare pentru a parcurge cartea lui Tóth.


După lupte seculare, am reușit să vizitez astăzi Muzeul Cotroceni, ca însoțitor al unor musafiri din Olanda veniți în România cu ajutor umanitar. Au văzut deja monstruozitatea numită „Palatul Parlamentului” și am ținut neapărat să le echilibrez imaginea despre România cu un muzeu caracterizat de eleganță și stil. De altfel, am plănuit în mai multe rânduri o astfel de vizită, dar circumstanțele mi-au fost potrivnice. Oaspeții străini pentru care am programat în anii trecuți vizite la Cotroceni și-au schimbat agenda în ultima clipă, iar visul de a vedea muzeul s-a dus în mod repetat pe apa sâmbetei.

Precizez de la bun început că, deși taxa de fotografiere este destul de pipărată (40 de lei), fotografiatul este permis numai în trei încăperi ale complexului. Nu pricep logica acestei gândiri păguboase, de inspirație comunistă. Cei care au clocit această politică ar trebui să viziteze mai des marile muzee ale lumii (Luvru, Muzeul Britanic, Ashmolean de la Oxford etc.), nu doar mai bogate în comparație cu muzeele noastre, ci și mult mai generoase, fiindcă le permit turiștilor să facă fotografii (fără flash) după pofta inimii.

Vă invit să vizitați virtual muzeul Cotroceni, folosind galeria de mai jos. Nu intenționez să sabotez muzeul, ci să stimulez interesul pentru el, de aceea presupun că imaginile de mai jos își vor atinge scopul: acela de a vă deschide apetitul. Interioarele arată remarcabil, în ciuda flagelului comunist care a redus o vreme Palatul Cotroceni la statutul de „Palat al pionierilor”.

Cel mai tragic moment din istoria Cotrocenilor rămâne dărâmarea bisericii din curtea palatului. După Revoluție, pe locul ei a fost zidită una nouă, iar vechile fresce, salvate și transportate la Muzeul Național de Artă, au fost redate noului așezământ (sub forma unor panouri aplicate pe pereți).


Ieri a murit disidentul Vasile Paraschiv. Mai jos un text de Vladimir Tismăneanu.

Istoria onoarei la români: In Memoriam Vasile Paraschiv A plecat dintre noi un adevarat erou. Vasile Paraschiv si-a ridicat vocea impotriva dictaturii comuniste inca din anii 70, cand altii preferau complicitatile silentioase, nemaivorbind despre sicofantii de serviciu (unii apar azi pe varii irealitati ca analisti politici).  A parasit PCR in 1968, convins ca are de-a face cu un partid al carieristilor, al impostorilor, al lichelelor si al uzurpatorilor.  A fost o forta dinamica in cadrul Sindicatulu … Read More

via Memorie, libertate, moderaţie

Vasile Paraschiv rămâne un nume „greu” în istoria României, pentru demnitatea şi curajul cu care s-a opus comunismului, atunci când a înţeles caracterul profund abject al acestui sistem. Vezi AICI un articol excelent despre acest mare român.

Vasile Paraschiv a fost printre puţinii care au refuzat să fie decoraţi de Traian Băsescu. Ştiu slujitori ai altarului care s-ar târî pe burtă ca să „înhaţe” decoraţia refuzată de Paraschiv. Sau slujitori care au acceptat să fie decoraţi nu de Traian Băsescu, ci de personaje cu adevărat sinistre pentru istoria pre- şi post-decembristă a României. Mă refer, evident, la tov. Ion Iliescu. Prin gestul său curajos, Paraschiv arată cât de ramificată, de prosperă şi bine înfiptă în solul politicii româneşti este moştenirea otrăvită pe care ne-a lăsat-o comunismul.

De notat că Traian Băsescu îşi permite să vorbească despre respectarea statului român. Un stat care, deşi este în ultimă instanţă răspunzător pentru bătăile încasate de Paraschiv, nu l-a despăgubit în niciun fel şi n-a adus în faţa justiţiei pe niciunul dintre foştii lui torţionari!

Vasile Paraschiv a avut o pensie de cinci milioane! Statul „de drept”, reprezentat de Traian Băsescu, acordă pensii nesimţite foştilor torţionari şi susţinătorilor activi ai regimului de teroare!


Pastorul Ioan Berar, care a fost mulţi ani preşedinte al comunităţii Oradea şi vicepreşedinte al Cultului Penticostal, şi-a deschis blog, pentru a putea combate mai eficient cartea Răscumpărarea memoriei, al cărei editor am fost (împreună cu profesorul Teodor Pandrea).

Nu voi comenta decât la afirmaţiile domniei sale care mă privesc strict pe mine. Precizez că pastorul Berar îi „interpelează” pe toţi cei care şi-au dat girul pentru apariţia cărţii.

Autorul citează din textul pe care l-am scris şi apoi face un scurt comentariu. Pentru uşura înţelegerea textului care urmează, am marcat cu italice textul iniţial (scris de mine în cartea RM), am lăsat cu caractere drepte textul lui Ioan Berar şi am evidenţiat cu bold răspunsul meu la comentariile sale. Peste tot am păstrat grafia originală.

5. Dr. Emanuel Contae – Lector Univ. La Institutul Teologic Penticostal Bucuresti

Dincolo de bogatia ei documentara, cartea lui Vasilica Croitor, constitue o chemare profetica adesata Miscarii penticostale de a privi urma “pasilor in vale”

Da! Insa va rog sa tineti seama ca pentru cei morti nici cartea lui Vasilica, si nici un dar prophetic nu mai reprezinta nimic, ei vor fi judecati in ziua cea mare, dupa binele sau raul pe care la facut cat au trait in trup (2Cor 5:10). Unul singur este dadatorul si judecatorul Legii: Acela care are putere sa mantuiasca sis a piarda. Dar tu cine esti de judeci pe aproapele tau!?” (Iacov 4:12). Sau: cine esti tu care judeci pe robul altuia?. Daca sta in picioare sau cade, este treaba stapanului sau; totusi va sta in picioare caci D-l are putere sa-l intareasca pentru ca sa stea (Romani 14:4).

Frate Ioan Berar, termenul „profetic” folosit de mine nu se referă la darul profetic neotestamentar. O chemarea „profetică” este (păstrând proporţiile) o chemare pe tiparul celor adresate de profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel poporului Israel: chemarea de a pune capăt compromisurilor şi idolatriei. Un om al lui Dumnezeu care n-a fost profet (Neemia) adresează o chemare profetică poporului, în capitolul 9 al cărţii sale. În 9:26, recapitulând istoria rebeliunilor poporului Israel, Neemia spune: „Totuşi, ei [israeliţii] s-au răsculat şi s-au răzvrătit împotriva Ta. Au aruncat Legea Ta la spatele lor, au ucis pe proorocii Tăi, cari-i rugau fierbinte să se întoarcă la Tine, şi s-au dedat la mari ocări faţă de Tine.” Dacă lui Ieremia, fruntaşul evreu, nu-i este ruşine să recunoască înfrângerile poporului ales, de ce dvs. vreţi ca noi să trucăm o realitate să şi pretindem că statul comunist n-a exercitat asupra bisericii o influenţă nelegitimă ale cărei efecte le resimţim până astăzi?

Textele pe care le folosiţi dvs. ca argumente biblice împotriva cărţii fac referire la judecăţile personale dintre credincioşii din Roma (unii proveniţi dintre iudei şi alţii dintre păgâni) sau la criticile personale pe care şi le făceau unii altora membrii comunităţilor lui Iacov, fratele Domnului. Este ilegitim să aplicaţi aceste versete unui demers amplu de recuperare a istoriei (şi memoriei) noastre penticostale. Şi Neemia ştia că celor care muriseră deja, discursul său din cap. 9 nu mai avea cum să le fie de folos. Cartea Răscumpărarea memoriei nu le mai poate fi de folos celor morţi (asta e clar pentru toată lumea), dar poate se va dovedi utilă celor vii. Măcar acelora care au scăpat neinfectaţi de cumplita ciumă comunistă.

Daca cartea lui Vasilica, a lasat in urma ei discordie, iar sursa ei binecunoscuta sunt dosarele securitatii, cum de ati calificato bogatie documentara pentru istorie si i-ati dat un titlu de: “chemare profetica??”

Dacă aţi fi citit cartea cu atenţie, aţi fi observat că bibliografia ei nu conţine doar cote ale dosarelor de Securitate. Dacă această carte a lăsat în urmă discordie, ar trebui să vă întrebaţi care este sursa acesteia. Răspunsul este unul singur: discordia este creată doar de cei care se opun adevărului şi care, după ani de zile de colaborare intensă cu regimul comunist (regim ilegitim şi criminal!, condamnat de însuşi şeful statului român), vor să dea impresia că această colaborare a fost necesară sporirii lucrării lui Dumnezeu. Sunteţi dintre acei care pun chivotul lui Dumnezeu într-un car tras de boi, iar când el ajunge să se răstoarne consideraţi că e legitim să-i dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu, sprijinind chivotul!

Pentru oamenii dornici să cunoască adevărul, sătui de minciunile şi ideologia promovate de regimul comunist, cartea Răscumpărarea memoriei n-a stârnit nicio discordie. A fost un gest normal pentru intrarea într-o normalitate care se lasă aşteptată de 20 de ani, „mulţumită” oamenilor care s-au pus cu generozitate la dispoziţia unui regim anticristic!

Daca cartea aceasta constituie ceea ce ati caracterizat-o dumneavoastr-a atunci penticostalii din toata lumea sunt oameni de nimic, cei mai nenorociti dintre toti nenorocitii si drumul lor nu este decat iadul.

Dacă această carte este aşa cum am caracterizat-o eu, atunci penticostalii români (NU DIN TOATĂ LUMEA!) nu sunt nicidecum „oameni de nimic” sau „cei mai nenorociţi dintre oameni” (cuvintele dvs.), ci sunt în continuare parte a Bisericii lui Hristos. Din nefericire, Biserica lui Hristos din România şi din alte state foste comuniste a cedat presiunilor exercitate de un sistem ateu şi a dat Cezarului ceea ce se cuvine numai lui Dumnezeu: conştiinţa. Cezarului, frate Ioan Berar, i se cuvin numai taxele şi impozitele, nu conştiinţa!

Da, în măsura în care penticostalii români cred că alianţa cu Cezarul este perfect legitimă, ba chiar salvatoare pentru ei, atunci nu am dubii că drumul pe care merg are ca destinaţie finală iadul.

Ceea de dvs. omiteţi să spuneţi, deşi ştiţi probabil foarte bine, este că demonul comunist a bătut cuie ale lui Pepelea în toate cultele, confesiunile şi denominaţiunile (creştine sau nu), în toate grupurile sociale, la toate nivelurile, fără excepţie. Încercarea dvs. de a sugera că Răscumpărarea memoriei este o carte din care ieşim prost numai noi, penticostalii, este lovită de nulitate, fiindcă studii similare despre celelalte confesiuni creştine ar dovedi acelaşi lucru: că regimul comunist n-a făcut discriminări: a urât cu patimă, în mod egal, toate confesiunile creştine.

Nu va cunosc domnule Contae, dar va vorbesc inspirit de cuvintele scrise de dumneavoastra in rtandurile de mai sus. Se vede ca darul prophetic l-ati inlocuit cu dosarele securitatii; Oh!, ce zidire, sfatuire si mangaiere ne-a adus!.

Nici eu nu vă cunosc, frate Ioan Berar, dar sunt uluit de perspectiva dvs. Trebuie să înţelegem că fenomenul masiv de colaborare cu Anticristul comunist (al tuturor confesiunilor creştine) se cerea urmat de mesaje de „zidire, sfătuire şi mângâiere”? Zidire întru ce? Întru colaborarea rodnică, reciproc avantajoasă, dintre Anticrist şi Biserica lui Hristos?

Bine ar fi fost de la inceput sa fi cautat lucrurile care duc la pace si zidire sufleteasca, (Romani 14:19),

Găsesc admirabile aceste îndemnuri la „pace şi zidire sufletească”. Dar cancerul în fază terminală nu se tratează cu algocalmin. „Bine ar fi fost de la început” (vă citez) să se fi respins pactul cu diavolul (şi mulţi, din fericire, au făcut-o) sau să se fi înţeles imediat după căderea comunismului importanţa unei condamnări a acestuia şi a asumării trecutului nostru ca mişcare. Astăzi n-am mai fi avut „discordiile” (=contestările) generate de cei care au vrut să fie slugi credincioase atât lui Hristos, cât şi lui Belial.

dar toti cei ce formati acest grup, ati sustinut vederile si actiunile lui Vasilica si ati deschis larg drumul la disensiuni, apoi nu-mi este greu s-o spun dorinta de castig: 5000 de exemplare de carte pentru Romania cu 38 Ron buc, iar pentru America 2000 de exemplare cu 30$, e o afacere buna si grasa.

Dacă dvs. nu vă este greu să aruncaţi cu o calomnie, acuzându-mă de dorinţa de câştig, în condiţiile în care NU AM FOST REMUNERAT ÎN NICIUN FEL pentru aportul meu editorial, nici mie nu mi-e greu să o denunţ drept ceea ce este: o minciună grosolană!

Aţi folosit în repetate rânduri în postarea dvs. termenul „a defăima”. Nu ştiu ce înţelegeţi prin acest termen. Eu prin „a defăima” înţeleg „a spune lucruri neadevărate despre cineva”. Dacă Răscumpărarea memoriei dă la iveală lucruri adevărate care nu ne onorează, înseamnă că ea „defăimează”?

Scrie in Cartea Sfanta un indemn sfant, (…sa nu nimicesti pentru o mancare lucrul lui Dumnezeu, sunt lucruri care pentru altul, (pentru fratele tau) pot sa fie prilej de cadere, … pentru ca este rau!” (Romani 14:20).

Hermeneutica dvs. are lacune serioase. Întreg capitolul 14 al epistolei către Romani, din care citaţi, conţine recomandările apostolului Pavel pentru creştinii din Roma care aveau dispute asupra „părerilor îndoielnice” (Rom. 14:1), cum ar fi consumul cărnii (provenite în cele mai multe cazuri din contexte idolatre) sau serbarea unor anumite zile. Îndrăznesc să cred că Pavel n-ar fi considerat că probleme fundamentale pentru identitatea creştină (raportarea la Cezar) sunt „păreri îndoielnice” de care nu trebuie să facem caz. Raportarea la Cezar nu este o chestiune de încredinţare personală, ci un aspect definitoriu al trăirii creştinilor în lume. Într-o vreme când Cezarul a vrut să fie considerat Dumnezeu, creştinii au declarat că Hristos este împăratul împăraţilor (=deasupra Cezarului) şi Domnul Domnilor (=stăpân peste stăpânitorii vremelnici ai lumii)!

“Asupritorii (poporului) striga de bucurie zice Domnul, si cat este ziulica de mare este batjocorit Numele Meu!”. (Isaia  52:5). Aceasta este replica la chemarea profetica a lui Vasilica, cu care va veti prezenta in ziua cea mare inaintea scaunului de Judecata a Marelui Judecator.

Dacă aţi fi folosit Scriptura altfel decât ca „mitralieră de versete” şi aţi fi lăsat-o să vorbească, aţi fi observat că în Isaia 52:4 profetul arată cine au fost asupritorii. Asupritorii sunt Asiria şi toate celelalte naţiuni care au subjugat Israelul biblic. În istoria Bisericii Penticostale, unul dintre asupritori a fost regimul comunist. Dvs., citând Scriptura în această manieră, promovaţi nu doar răstălmăcirea istoriei, ci şi răstălmăcirea Scripturii. La vârsta dvs. venerabilă, nu se cade!

P.S. Lansarea blogului de către pastorul Ioan Berar a fost comentată scurt şi de către Vasilică Croitor, pe blogul său.

 


În autobiografia sa, Viaţa unui pastor din România, p. 40, Pavel Bochian relatează pe câteva pagini experienţa sa carcerală în România interbelică (anul 1938).

Comuniştii din închisoare îl întreabă: „Ce ai făcut? Pentru ce te-au arestat?” Bochian răspunde:

„M-au arestat pentru că eu cred în Dumnezeu, am citit din Noul Testament şi am predicat oamenilor să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu”. Apoi i-am întrebat: „Voi, dacă sunteţi comunişti, ce aţi făcut şi pentru ce sunteţi arestaţi?” Ei mi-au răspuns: „Noi nu credem în Dumnezeu şi nu vream ca unii să fie prea bogaţi şi alţii prea săraci. Pentru aceasta luptăm noi”. Le-am răspuns: „Cel mai mare păcat al vostru este necredinţa în Dumnezeu”.


Am văzut în cele două postări anterioare calităţile academice dovedite de Ioan Ceuţă în scrierea tezei sale de doctorat (Doctor of Ministry, 1990) despre mişcarea penticostală din România. E momentul acum să vedem cam cum a înţeles să scrie Ioan Ceuţă cealaltă lucrare a sa despre penticostalism: Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini.

Lucrarea este structurată în patru capitole, după cum urmează: cap. I – Începuturile Mişcării Penticostale (p. 5–87), în care sunt prezentate diverse organizaţii penticostale mondiale şi evoluţia mişcării penticostale în diferite zone ale lumii; cap. 2 – Începuturile Mişcării Penticostale din România (p. 131–199); cap. 3 – Dezvoltarea Mişcării Penticostale în diferite zone din România (p. 200–304); cap. 4 – O nouă pagină în istoria Mişcării Penticostale (p. 305–332). După cum scrie cu modestie autorul cărţii (p. 305), această nouă pagină este deschisă de el însuşi. Acest ultim capitol conţine autobiografia lui Ioan Ceuţă (în variantă prescurtată) şi istoria înfiinţării Institutului Biblic Român şi a organizaţiei „Adunările lui Dumnezeu din România”.

Suntem avertizaţi încă din prefaţă (p. IV) „o istorie penticostală este foarte greu de scris, deoarece nu au rămas foarte multe documente care să o ateste, iar din cauza frământărilor interne unele dintre ele au fost distruse intenţionat, pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie” (s.n.).

Acest paragraf merită câteva comentarii, fiindcă autorul lor ori crede în ceea ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte naivă), ori nu crede în ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte şireată, to put it mildly). Să luăm pe rând variantele.

(a) Ioan Ceuţă crede în mod sincer că nu există multe documente pe baza cărora să poată fi scrisă istoria penticostalismului românesc. Din păcate pentru ea, această credinţă eronată este spulberată de cartea Răscumpărarea memoriei, care ar putea fi primul volum dintr-o serie de 10, despre istoria mişcării noastre, cu eroi autentici şi eroi de fabricaţie comunistă (i.e. falşi eroi). Să nu uităm, ultima frază din declaraţia oficială a lui Ioan Ceuţă spune „Eroi au fost, Eroi sunt încă, Eroi vom fi şi noi!” Sunt perfect de-acord cu această reşapare a versului din Ioan Neniţescu, dacă subliniem apăsat că eroii se împart în cel puţin două categorii: eroi autentici şi eroi de mucava. Rămâne deci să vedem cine în ce categorie intră.

(b) Ioan Ceuţă nu crede în mod sincer în ceea ce scrie. Aici înclin să cred că îl putem bănui pe Ioan Ceuţă de multe, dar nu de ignoranţă. După cum el însuşi mărturiseşte, a avut ocazia să vadă dosare ale unor lideri religioşi. În ce calitate le-a văzut e mai puţin important. (Ce este sigur e că nu le-a văzut ca cercetător acreditat CNSAS. Nu mai rămâne decât varianta unei „acreditări” a cărei natură îmi scapă pentru moment). În orice caz, Ioan Ceuţă ştie cam ce istorie se poate scrie cu ajutorul dosarelor de la CNSAS. Şi recunoaşte, implicit, că multe documente au fost distruse intenţionat, „pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie”.

Indiferent care variantă este adevărată (a sau b), în rezumat lucrurile se prezintă astfel: istoria penticostalismului românesc este greu de scris, dar nu pentru că nu există multe documente care să o ateste (şi nici măcar fiindcă unele documente au fost distruse intenţionat), ci fiindcă o istorie autentică este traumatică. O istorie autentică îi va despuia pe mulţi eroi de spoiala lor şi va scoate din umbră pe adevăraţii eroi, despre care astăzi ştim puţin sau deloc. Eroismul, trebuie precizat, citându-l pe Dorin Dobrincu, nu există în stare pură. Ceea ce nu e totuna cu a spune că între eroi şi antieroi nu există diferenţe.

Ei bine, da, un demers sincer va scoate la lumină realităţi inconfortabile. Ioan Ceuţă însuşi mărturiseşte în prefaţa cărţii sale (p. IV-V) că locuind în casa lui Pavel Bochian a văzut personal „nu numai partea luminoasă dar şi partea întunecoasă a problemelor cu care se confrunta Cultul.” În treacăt fie spus, e prima oară când aud că o problemă cu care te confrunţi poate avea atât părţi luminoase, cât şi părţi întunecoase! Dar să admitem că ar putea fi aşa. Ce decurge de aici? Ne spune tot autorul, care pare să vorbească aici exact limba autorului cărţii Răscumpărarea memoriei:

Este posibil ca această carte să ofenseze pe unii s-au (sic!) să aducă bucurie altora; unele evenimente pot apărea chiar şocante. Paginile Sfintelor Scripturi ne dezvălui istoria unui popor, nu doar atunci când se află „pe culme”, ci şi atunci când era coborât în vale, cu toate binecuvântările şi necazurile întâlnite. Dar, în toate acestea s-a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru. (p. V).

Ei bine, luaţi acest paragraf şi, după ce l-aţi corectat gramatical, ataşaţi-l argumentului cărţii R.M.. Veţi constata că se potriveşte perfect. Cum se face că dl Ioan Ceuţă, cel care a văzut dosare CNSAS (chiar şi fără să se fi acreditat!), care a văzut şi latura întunecată a „problemelor” din Cult, care e conştient că însăşi cartea lui dezvăluie lucruri şocante, cum e posibil, întreb, ca un om cu o astfel de perspectivă să conteste tocmai un volum care împlineşte exact scopul pe care îl enunţă, dar nu-l atinge, cartea lui despre Mişcarea Penticostală? Nu este oare Ioan Ceuţă într-un profund conflict cu sine însuşi, când scrie una în prefaţa cărţii şi alta în recenta sa declaraţie oficială?

Am promis că aceasta va fi ultima postare pe subiectul declaraţiei lui I.C. Se pare însă că cititorii blogului vor fi nevoiţi să mai suporte o porţie, căci, horribile dictu, postarea cea de pe urmă abia de-acum urmează.

(Va urma)


Cei care au citit note informative din dosarele de urmărire ale Securităţii ştiu cât de agramaţi sunt îndeobşte informatorii sau membrii aparatului de represiune. S-ar putea afirma, strict după acest criteriu, că umanioarele nu prea fac casă bună cu dezumanizarea. Dar să nu ne îmbătăm cu apă umanistă: printre informatorii care au susţinut regimul represiv în România s-au numărat destui intelectuali rasaţi, de formaţie umanistă (vezi cazul lui A. Marino, care a turnat cu spor timp de 20 de ani). Dovada că erudiţia şi cultura nu mântuie (după cum nici ignoranţa nu e mare atu salvator).

Citind ieri din volumul 16 al seriei Dietrich Bonhoeffer Works, am dat peste un raport făcut de biroul regional al Securităţii germane din Königsberg (Prusia) şi trimis Biroului Central al Securităţii Reichului (care l-a primit pe 20 iulie 1940).

Pe scurt spus, întâlnirile studenţeşti la care participa Bonhoeffer sunt „turnate” ca la carte de un informator din interiorul acestui grup – Heinz Bracks. Fiind preveniţi cu privire la această întâlnire, câţiva agenţi ai poliţiei au intervenit pentru a-i împrăştia pe cei adunaţi la retreat-ul programat pentru zilele de 13 şi 14 iulie 1940.

Potrivit raportului trimis, unul dintre participanţi a fost pastorul Bonhöffer (sic!) al cărui nume apare scris în acest fel peste tot în text. N-ar fi asta singura greşeală, dacă îl punem la socoteală şi pe arhiepiscopul de Centerbury (sic!), menţionat şi el în acelaşi document.

Raportul maiorului Gritschke este urmat de două note informative ale agentului Heinz Bracks, folosit de SS ca sursă cu privire la desfăşurarea întâlnirii studenţeşti.

Unul dintre subiectele discutate de Bonhoeffer a fost statutul prizonierilor polonezi. Foarte interesant, pastorul luteran critica nu doar atitudinea statului german faţă de aceştia, ci şi convingerile naziste cu privire la muncă. Potrivit lui Bonhoeffer, munca este o necesitate, deci ea nu trebuie transformată într-o virtute (cum vor autorităţile). Tinerii trebuie să fie conştientizaţi că nu munca, ci credinţa în Hristos este cea care îi face fiinţe umane complete. Biserica Mărturisitoare, spunea Bonhoeffer, trebuie să se asigure că statul îi lasă individului suficient timp liber pentru ca el să-şi poată trăi convingerile creştine. (Vă aduceţi aminte de politica statului comunist, în această privinţă?)

A doua zi a întâlnirii este şi ea „raportată” în detaliu. Întâlnirea a fost întreruptă de apariţia unor membri Gestapo, care i-au interogat pe participanţi. După încheierea formalităţilor, cei anchetaţi au fost liberi să plece şi au mers la conacul unui baron din Kuggen, unde Bonhoeffer a ţinut un studiu despre moarte din perspectivă biblică. Fiindcă i se interzisese să mai ţină prelegeri (chiar şi în spaţiul privat), avocatul Bunke (prezent la întâlnire) a propus ca prezentarea să aibă loc sub forma unei conversaţii. Din discuţii a rezultat că perspectiva nazistă despre moarte ca măreţie eroică este falsă. Potrivit concepţiei creştine, moartea este duşmanul omului.

Constat că în privinţa atitudinii faţă de muncă, deosebirea dintre nazism şi comunism este neglijabilă. În ambele ideologii, statul trebuie să-i fericească pe oameni punându-i la munci faraonice (vezi ce spune în această privinţă şi cartea Exodul).

În privinţa atitudinii faţă de moarte, politica nazistă pare inspirată din Odele lui Horaţiu: măreţ şi tragic este să mori pentru patria mumă.