Péter Várdy, Imre Tóth, În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Bucureşti, Humanitas, 2014, 345 p.

 

978-973-50-4605-7

Am terminat nu demult o carte-document care mi-a deschis ochii asupra unei Românii dintr-o altă epocă. O Românie din care n-a mai rămas decât memoria unor personaje ce depănă în mod lucid și dureros amintiri despre odiosul, cumplitul secol XX, dominat de cele două rele ireductibile care au desfigurat istoria recentă a Europei.

Imre Tóth, născut Imre Róth, evreu maghiar originar din Satu Mare, a cunoscut bine ambele blesteme și le face portretul pe îndelete în interviurile acordate lui Peter Vardy, interviuri din care s-a născut remarcabila carte publicată anul trecut de Humanitas în traducerea Gabrielei Maaz.

Nu știam că în Satu Mare, locul nașterii lui Imre Tóth, a existat o comunitate evreiască atât de mare. De fapt, orașul a fost unul multicultural, cu precizarea că cele trei comunități (română, maghiară, evreiască) trăiau izolate aproape etanș.

Tóth mărturisește din capul locului că a resimțit multă vreme evreitatea drept une maladie honteuse pe care a încercat să o ascundă în mod tenace. În tinerețe a fost atras de „idealurile” comuniste și a devenit un susținător ardent al acestora. Procesul ieșirii sale din mlaștina minciunii instituționalizate, deși anevoios, a avut totuși loc. Căci trebuie subliniat foarte apăsat: mulți dintre foștii săi tovarăși au rămas înnămoliți în înșelăciune și în mistificări până în ceasul morții.

Nu pot face aici o prezentare detaliată a cărții. Din sumedenia de detalii fascinante cuprinse în dialogul dintre Peter Vardy și Imre Tóth voi selecta doar câteva.

Mă întreb cum este să fii în pielea cuiva căruia colegii de școală îi repetă obsesiv și isteric că este străin? „«Jidanii în Palestina!» urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. […] Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios […] Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe” (p. 43).

Despre ororile Gărzii de Fier și despre cum se făcea „dreptate” în minunatul interbelic vă puteți face o idee cu ajutorul următoarelor pasaje:

„Garda de Fier a omorât în Maramureș un evreu proprietar de păduri, drept exemplu. A fost proces la Cluj. Cei trei criminali au apărut îmbrăcați în costum popular complet, iar publicul îi saluta în urale. Au fost declarați nevinovați, iar judecătorii au semnat adeziunea la Garda de Fier pe loc.” (p. 63)

„A mai existat în Maramureș un sat celebru, Borșa. Celebru pentru că era locuit aproape numai de „pioși” ‒ evrei hasidici ‒ care creaseră un fel de sectă mistică. […] Nu erau oameni umili, serviabili, ci dintr-o bucată, siguri pe ei. Asta i-a înnebunit pe cei din Garda de Fier. Ce? Pădurari evrei? Tăietori de lemne? Așa ceva nu există! De neacceptat! Au incendiat Borșa, satul lor, care, fiind tot numai case de lemn, a ars zile în șir. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’20, începutul anilor ’30, nu mai știu sigur. Dar mi-aduc bine aminte groaza, șoaptele: „Borșa arde încă”, murmurau. (p. 63-64).

Sar peste zecile de pagini în care Tóth analizează cu mare finețe resorturile care l-au făcut să devină comunist ca să ajung la prima lui „convertire”, prima falie adâncă în eșafodajul minciunii instituționalizate practicat de regimul comunist.

Rolul providențial în crearea acestei falii l-a jucat profesorul Samu Borbély, descendent al unei vechi familii de unitarieni din Ardeal. Matematician strălucit și antinazist declarat, a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940. Devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale care a făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să nu se rupă la atingerea vitezelor supersonice.

În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a „trasat sarcină” lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul, „să nu cedeze șantajului evreilor”, căci, nu-i așa, „poporul trebuia să fie conștient că partidul îl apără de șantajul moral al evreilor”. La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) „Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut!” Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor.

În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: „5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély” (p. 170).

„Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? În alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv” (p. 171).

A doua „convertire” a lui Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca „specialitate” obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „«Tu mi-ai omorât mama!»… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: «Privește-l Uită-te aici, am fost la Auschwitz!» Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru mine!” (p. 173).

Dezgustat de întâlnirea cu „impresara” de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!” (p. 173). Siegried s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât atât: „Herr Tóth, ich verstehe ihren Sinn für Humor. Es gibt aber Dinge, worüber es keine Witze gibt”. Scurt spus: există lucruri cu care nu se glumește!

„Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. […] A fost lung drumul care m-a dus către mine.” (p. 174).

Pun aici punct însemnărilor mele. Cred că fragmentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i convinge pe eventualii curioși că e nevoie de stomac tare pentru a parcurge cartea lui Tóth.


După lupte seculare, am reușit să vizitez astăzi Muzeul Cotroceni, ca însoțitor al unor musafiri din Olanda veniți în România cu ajutor umanitar. Au văzut deja monstruozitatea numită „Palatul Parlamentului” și am ținut neapărat să le echilibrez imaginea despre România cu un muzeu caracterizat de eleganță și stil. De altfel, am plănuit în mai multe rânduri o astfel de vizită, dar circumstanțele mi-au fost potrivnice. Oaspeții străini pentru care am programat în anii trecuți vizite la Cotroceni și-au schimbat agenda în ultima clipă, iar visul de a vedea muzeul s-a dus în mod repetat pe apa sâmbetei.

Precizez de la bun început că, deși taxa de fotografiere este destul de pipărată (40 de lei), fotografiatul este permis numai în trei încăperi ale complexului. Nu pricep logica acestei gândiri păguboase, de inspirație comunistă. Cei care au clocit această politică ar trebui să viziteze mai des marile muzee ale lumii (Luvru, Muzeul Britanic, Ashmolean de la Oxford etc.), nu doar mai bogate în comparație cu muzeele noastre, ci și mult mai generoase, fiindcă le permit turiștilor să facă fotografii (fără flash) după pofta inimii.

Vă invit să vizitați virtual muzeul Cotroceni, folosind galeria de mai jos. Nu intenționez să sabotez muzeul, ci să stimulez interesul pentru el, de aceea presupun că imaginile de mai jos își vor atinge scopul: acela de a vă deschide apetitul. Interioarele arată remarcabil, în ciuda flagelului comunist care a redus o vreme Palatul Cotroceni la statutul de „Palat al pionierilor”.

Cel mai tragic moment din istoria Cotrocenilor rămâne dărâmarea bisericii din curtea palatului. După Revoluție, pe locul ei a fost zidită una nouă, iar vechile fresce, salvate și transportate la Muzeul Național de Artă, au fost redate noului așezământ (sub forma unor panouri aplicate pe pereți).


Ieri a murit disidentul Vasile Paraschiv. Mai jos un text de Vladimir Tismăneanu.

Istoria onoarei la români: In Memoriam Vasile Paraschiv A plecat dintre noi un adevarat erou. Vasile Paraschiv si-a ridicat vocea impotriva dictaturii comuniste inca din anii 70, cand altii preferau complicitatile silentioase, nemaivorbind despre sicofantii de serviciu (unii apar azi pe varii irealitati ca analisti politici).  A parasit PCR in 1968, convins ca are de-a face cu un partid al carieristilor, al impostorilor, al lichelelor si al uzurpatorilor.  A fost o forta dinamica in cadrul Sindicatulu … Read More

via Memorie, libertate, moderaţie

Vasile Paraschiv rămâne un nume „greu” în istoria României, pentru demnitatea şi curajul cu care s-a opus comunismului, atunci când a înţeles caracterul profund abject al acestui sistem. Vezi AICI un articol excelent despre acest mare român.

Vasile Paraschiv a fost printre puţinii care au refuzat să fie decoraţi de Traian Băsescu. Ştiu slujitori ai altarului care s-ar târî pe burtă ca să „înhaţe” decoraţia refuzată de Paraschiv. Sau slujitori care au acceptat să fie decoraţi nu de Traian Băsescu, ci de personaje cu adevărat sinistre pentru istoria pre- şi post-decembristă a României. Mă refer, evident, la tov. Ion Iliescu. Prin gestul său curajos, Paraschiv arată cât de ramificată, de prosperă şi bine înfiptă în solul politicii româneşti este moştenirea otrăvită pe care ne-a lăsat-o comunismul.

De notat că Traian Băsescu îşi permite să vorbească despre respectarea statului român. Un stat care, deşi este în ultimă instanţă răspunzător pentru bătăile încasate de Paraschiv, nu l-a despăgubit în niciun fel şi n-a adus în faţa justiţiei pe niciunul dintre foştii lui torţionari!

Vasile Paraschiv a avut o pensie de cinci milioane! Statul „de drept”, reprezentat de Traian Băsescu, acordă pensii nesimţite foştilor torţionari şi susţinătorilor activi ai regimului de teroare!


Pastorul Ioan Berar, care a fost mulţi ani preşedinte al comunităţii Oradea şi vicepreşedinte al Cultului Penticostal, şi-a deschis blog, pentru a putea combate mai eficient cartea Răscumpărarea memoriei, al cărei editor am fost (împreună cu profesorul Teodor Pandrea).

Nu voi comenta decât la afirmaţiile domniei sale care mă privesc strict pe mine. Precizez că pastorul Berar îi „interpelează” pe toţi cei care şi-au dat girul pentru apariţia cărţii.

Autorul citează din textul pe care l-am scris şi apoi face un scurt comentariu. Pentru uşura înţelegerea textului care urmează, am marcat cu italice textul iniţial (scris de mine în cartea RM), am lăsat cu caractere drepte textul lui Ioan Berar şi am evidenţiat cu bold răspunsul meu la comentariile sale. Peste tot am păstrat grafia originală.

5. Dr. Emanuel Contae – Lector Univ. La Institutul Teologic Penticostal Bucuresti

Dincolo de bogatia ei documentara, cartea lui Vasilica Croitor, constitue o chemare profetica adesata Miscarii penticostale de a privi urma “pasilor in vale”

Da! Insa va rog sa tineti seama ca pentru cei morti nici cartea lui Vasilica, si nici un dar prophetic nu mai reprezinta nimic, ei vor fi judecati in ziua cea mare, dupa binele sau raul pe care la facut cat au trait in trup (2Cor 5:10). Unul singur este dadatorul si judecatorul Legii: Acela care are putere sa mantuiasca sis a piarda. Dar tu cine esti de judeci pe aproapele tau!?” (Iacov 4:12). Sau: cine esti tu care judeci pe robul altuia?. Daca sta in picioare sau cade, este treaba stapanului sau; totusi va sta in picioare caci D-l are putere sa-l intareasca pentru ca sa stea (Romani 14:4).

Frate Ioan Berar, termenul „profetic” folosit de mine nu se referă la darul profetic neotestamentar. O chemarea „profetică” este (păstrând proporţiile) o chemare pe tiparul celor adresate de profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel poporului Israel: chemarea de a pune capăt compromisurilor şi idolatriei. Un om al lui Dumnezeu care n-a fost profet (Neemia) adresează o chemare profetică poporului, în capitolul 9 al cărţii sale. În 9:26, recapitulând istoria rebeliunilor poporului Israel, Neemia spune: „Totuşi, ei [israeliţii] s-au răsculat şi s-au răzvrătit împotriva Ta. Au aruncat Legea Ta la spatele lor, au ucis pe proorocii Tăi, cari-i rugau fierbinte să se întoarcă la Tine, şi s-au dedat la mari ocări faţă de Tine.” Dacă lui Ieremia, fruntaşul evreu, nu-i este ruşine să recunoască înfrângerile poporului ales, de ce dvs. vreţi ca noi să trucăm o realitate să şi pretindem că statul comunist n-a exercitat asupra bisericii o influenţă nelegitimă ale cărei efecte le resimţim până astăzi?

Textele pe care le folosiţi dvs. ca argumente biblice împotriva cărţii fac referire la judecăţile personale dintre credincioşii din Roma (unii proveniţi dintre iudei şi alţii dintre păgâni) sau la criticile personale pe care şi le făceau unii altora membrii comunităţilor lui Iacov, fratele Domnului. Este ilegitim să aplicaţi aceste versete unui demers amplu de recuperare a istoriei (şi memoriei) noastre penticostale. Şi Neemia ştia că celor care muriseră deja, discursul său din cap. 9 nu mai avea cum să le fie de folos. Cartea Răscumpărarea memoriei nu le mai poate fi de folos celor morţi (asta e clar pentru toată lumea), dar poate se va dovedi utilă celor vii. Măcar acelora care au scăpat neinfectaţi de cumplita ciumă comunistă.

Daca cartea lui Vasilica, a lasat in urma ei discordie, iar sursa ei binecunoscuta sunt dosarele securitatii, cum de ati calificato bogatie documentara pentru istorie si i-ati dat un titlu de: “chemare profetica??”

Dacă aţi fi citit cartea cu atenţie, aţi fi observat că bibliografia ei nu conţine doar cote ale dosarelor de Securitate. Dacă această carte a lăsat în urmă discordie, ar trebui să vă întrebaţi care este sursa acesteia. Răspunsul este unul singur: discordia este creată doar de cei care se opun adevărului şi care, după ani de zile de colaborare intensă cu regimul comunist (regim ilegitim şi criminal!, condamnat de însuşi şeful statului român), vor să dea impresia că această colaborare a fost necesară sporirii lucrării lui Dumnezeu. Sunteţi dintre acei care pun chivotul lui Dumnezeu într-un car tras de boi, iar când el ajunge să se răstoarne consideraţi că e legitim să-i dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu, sprijinind chivotul!

Pentru oamenii dornici să cunoască adevărul, sătui de minciunile şi ideologia promovate de regimul comunist, cartea Răscumpărarea memoriei n-a stârnit nicio discordie. A fost un gest normal pentru intrarea într-o normalitate care se lasă aşteptată de 20 de ani, „mulţumită” oamenilor care s-au pus cu generozitate la dispoziţia unui regim anticristic!

Daca cartea aceasta constituie ceea ce ati caracterizat-o dumneavoastr-a atunci penticostalii din toata lumea sunt oameni de nimic, cei mai nenorociti dintre toti nenorocitii si drumul lor nu este decat iadul.

Dacă această carte este aşa cum am caracterizat-o eu, atunci penticostalii români (NU DIN TOATĂ LUMEA!) nu sunt nicidecum „oameni de nimic” sau „cei mai nenorociţi dintre oameni” (cuvintele dvs.), ci sunt în continuare parte a Bisericii lui Hristos. Din nefericire, Biserica lui Hristos din România şi din alte state foste comuniste a cedat presiunilor exercitate de un sistem ateu şi a dat Cezarului ceea ce se cuvine numai lui Dumnezeu: conştiinţa. Cezarului, frate Ioan Berar, i se cuvin numai taxele şi impozitele, nu conştiinţa!

Da, în măsura în care penticostalii români cred că alianţa cu Cezarul este perfect legitimă, ba chiar salvatoare pentru ei, atunci nu am dubii că drumul pe care merg are ca destinaţie finală iadul.

Ceea de dvs. omiteţi să spuneţi, deşi ştiţi probabil foarte bine, este că demonul comunist a bătut cuie ale lui Pepelea în toate cultele, confesiunile şi denominaţiunile (creştine sau nu), în toate grupurile sociale, la toate nivelurile, fără excepţie. Încercarea dvs. de a sugera că Răscumpărarea memoriei este o carte din care ieşim prost numai noi, penticostalii, este lovită de nulitate, fiindcă studii similare despre celelalte confesiuni creştine ar dovedi acelaşi lucru: că regimul comunist n-a făcut discriminări: a urât cu patimă, în mod egal, toate confesiunile creştine.

Nu va cunosc domnule Contae, dar va vorbesc inspirit de cuvintele scrise de dumneavoastra in rtandurile de mai sus. Se vede ca darul prophetic l-ati inlocuit cu dosarele securitatii; Oh!, ce zidire, sfatuire si mangaiere ne-a adus!.

Nici eu nu vă cunosc, frate Ioan Berar, dar sunt uluit de perspectiva dvs. Trebuie să înţelegem că fenomenul masiv de colaborare cu Anticristul comunist (al tuturor confesiunilor creştine) se cerea urmat de mesaje de „zidire, sfătuire şi mângâiere”? Zidire întru ce? Întru colaborarea rodnică, reciproc avantajoasă, dintre Anticrist şi Biserica lui Hristos?

Bine ar fi fost de la inceput sa fi cautat lucrurile care duc la pace si zidire sufleteasca, (Romani 14:19),

Găsesc admirabile aceste îndemnuri la „pace şi zidire sufletească”. Dar cancerul în fază terminală nu se tratează cu algocalmin. „Bine ar fi fost de la început” (vă citez) să se fi respins pactul cu diavolul (şi mulţi, din fericire, au făcut-o) sau să se fi înţeles imediat după căderea comunismului importanţa unei condamnări a acestuia şi a asumării trecutului nostru ca mişcare. Astăzi n-am mai fi avut „discordiile” (=contestările) generate de cei care au vrut să fie slugi credincioase atât lui Hristos, cât şi lui Belial.

dar toti cei ce formati acest grup, ati sustinut vederile si actiunile lui Vasilica si ati deschis larg drumul la disensiuni, apoi nu-mi este greu s-o spun dorinta de castig: 5000 de exemplare de carte pentru Romania cu 38 Ron buc, iar pentru America 2000 de exemplare cu 30$, e o afacere buna si grasa.

Dacă dvs. nu vă este greu să aruncaţi cu o calomnie, acuzându-mă de dorinţa de câştig, în condiţiile în care NU AM FOST REMUNERAT ÎN NICIUN FEL pentru aportul meu editorial, nici mie nu mi-e greu să o denunţ drept ceea ce este: o minciună grosolană!

Aţi folosit în repetate rânduri în postarea dvs. termenul „a defăima”. Nu ştiu ce înţelegeţi prin acest termen. Eu prin „a defăima” înţeleg „a spune lucruri neadevărate despre cineva”. Dacă Răscumpărarea memoriei dă la iveală lucruri adevărate care nu ne onorează, înseamnă că ea „defăimează”?

Scrie in Cartea Sfanta un indemn sfant, (…sa nu nimicesti pentru o mancare lucrul lui Dumnezeu, sunt lucruri care pentru altul, (pentru fratele tau) pot sa fie prilej de cadere, … pentru ca este rau!” (Romani 14:20).

Hermeneutica dvs. are lacune serioase. Întreg capitolul 14 al epistolei către Romani, din care citaţi, conţine recomandările apostolului Pavel pentru creştinii din Roma care aveau dispute asupra „părerilor îndoielnice” (Rom. 14:1), cum ar fi consumul cărnii (provenite în cele mai multe cazuri din contexte idolatre) sau serbarea unor anumite zile. Îndrăznesc să cred că Pavel n-ar fi considerat că probleme fundamentale pentru identitatea creştină (raportarea la Cezar) sunt „păreri îndoielnice” de care nu trebuie să facem caz. Raportarea la Cezar nu este o chestiune de încredinţare personală, ci un aspect definitoriu al trăirii creştinilor în lume. Într-o vreme când Cezarul a vrut să fie considerat Dumnezeu, creştinii au declarat că Hristos este împăratul împăraţilor (=deasupra Cezarului) şi Domnul Domnilor (=stăpân peste stăpânitorii vremelnici ai lumii)!

“Asupritorii (poporului) striga de bucurie zice Domnul, si cat este ziulica de mare este batjocorit Numele Meu!”. (Isaia  52:5). Aceasta este replica la chemarea profetica a lui Vasilica, cu care va veti prezenta in ziua cea mare inaintea scaunului de Judecata a Marelui Judecator.

Dacă aţi fi folosit Scriptura altfel decât ca „mitralieră de versete” şi aţi fi lăsat-o să vorbească, aţi fi observat că în Isaia 52:4 profetul arată cine au fost asupritorii. Asupritorii sunt Asiria şi toate celelalte naţiuni care au subjugat Israelul biblic. În istoria Bisericii Penticostale, unul dintre asupritori a fost regimul comunist. Dvs., citând Scriptura în această manieră, promovaţi nu doar răstălmăcirea istoriei, ci şi răstălmăcirea Scripturii. La vârsta dvs. venerabilă, nu se cade!

P.S. Lansarea blogului de către pastorul Ioan Berar a fost comentată scurt şi de către Vasilică Croitor, pe blogul său.

 


În autobiografia sa, Viaţa unui pastor din România, p. 40, Pavel Bochian relatează pe câteva pagini experienţa sa carcerală în România interbelică (anul 1938).

Comuniştii din închisoare îl întreabă: „Ce ai făcut? Pentru ce te-au arestat?” Bochian răspunde:

„M-au arestat pentru că eu cred în Dumnezeu, am citit din Noul Testament şi am predicat oamenilor să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu”. Apoi i-am întrebat: „Voi, dacă sunteţi comunişti, ce aţi făcut şi pentru ce sunteţi arestaţi?” Ei mi-au răspuns: „Noi nu credem în Dumnezeu şi nu vream ca unii să fie prea bogaţi şi alţii prea săraci. Pentru aceasta luptăm noi”. Le-am răspuns: „Cel mai mare păcat al vostru este necredinţa în Dumnezeu”.


Am văzut în cele două postări anterioare calităţile academice dovedite de Ioan Ceuţă în scrierea tezei sale de doctorat (Doctor of Ministry, 1990) despre mişcarea penticostală din România. E momentul acum să vedem cam cum a înţeles să scrie Ioan Ceuţă cealaltă lucrare a sa despre penticostalism: Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini.

Lucrarea este structurată în patru capitole, după cum urmează: cap. I – Începuturile Mişcării Penticostale (p. 5–87), în care sunt prezentate diverse organizaţii penticostale mondiale şi evoluţia mişcării penticostale în diferite zone ale lumii; cap. 2 – Începuturile Mişcării Penticostale din România (p. 131–199); cap. 3 – Dezvoltarea Mişcării Penticostale în diferite zone din România (p. 200–304); cap. 4 – O nouă pagină în istoria Mişcării Penticostale (p. 305–332). După cum scrie cu modestie autorul cărţii (p. 305), această nouă pagină este deschisă de el însuşi. Acest ultim capitol conţine autobiografia lui Ioan Ceuţă (în variantă prescurtată) şi istoria înfiinţării Institutului Biblic Român şi a organizaţiei „Adunările lui Dumnezeu din România”.

Suntem avertizaţi încă din prefaţă (p. IV) „o istorie penticostală este foarte greu de scris, deoarece nu au rămas foarte multe documente care să o ateste, iar din cauza frământărilor interne unele dintre ele au fost distruse intenţionat, pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie” (s.n.).

Acest paragraf merită câteva comentarii, fiindcă autorul lor ori crede în ceea ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte naivă), ori nu crede în ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte şireată, to put it mildly). Să luăm pe rând variantele.

(a) Ioan Ceuţă crede în mod sincer că nu există multe documente pe baza cărora să poată fi scrisă istoria penticostalismului românesc. Din păcate pentru ea, această credinţă eronată este spulberată de cartea Răscumpărarea memoriei, care ar putea fi primul volum dintr-o serie de 10, despre istoria mişcării noastre, cu eroi autentici şi eroi de fabricaţie comunistă (i.e. falşi eroi). Să nu uităm, ultima frază din declaraţia oficială a lui Ioan Ceuţă spune „Eroi au fost, Eroi sunt încă, Eroi vom fi şi noi!” Sunt perfect de-acord cu această reşapare a versului din Ioan Neniţescu, dacă subliniem apăsat că eroii se împart în cel puţin două categorii: eroi autentici şi eroi de mucava. Rămâne deci să vedem cine în ce categorie intră.

(b) Ioan Ceuţă nu crede în mod sincer în ceea ce scrie. Aici înclin să cred că îl putem bănui pe Ioan Ceuţă de multe, dar nu de ignoranţă. După cum el însuşi mărturiseşte, a avut ocazia să vadă dosare ale unor lideri religioşi. În ce calitate le-a văzut e mai puţin important. (Ce este sigur e că nu le-a văzut ca cercetător acreditat CNSAS. Nu mai rămâne decât varianta unei „acreditări” a cărei natură îmi scapă pentru moment). În orice caz, Ioan Ceuţă ştie cam ce istorie se poate scrie cu ajutorul dosarelor de la CNSAS. Şi recunoaşte, implicit, că multe documente au fost distruse intenţionat, „pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie”.

Indiferent care variantă este adevărată (a sau b), în rezumat lucrurile se prezintă astfel: istoria penticostalismului românesc este greu de scris, dar nu pentru că nu există multe documente care să o ateste (şi nici măcar fiindcă unele documente au fost distruse intenţionat), ci fiindcă o istorie autentică este traumatică. O istorie autentică îi va despuia pe mulţi eroi de spoiala lor şi va scoate din umbră pe adevăraţii eroi, despre care astăzi ştim puţin sau deloc. Eroismul, trebuie precizat, citându-l pe Dorin Dobrincu, nu există în stare pură. Ceea ce nu e totuna cu a spune că între eroi şi antieroi nu există diferenţe.

Ei bine, da, un demers sincer va scoate la lumină realităţi inconfortabile. Ioan Ceuţă însuşi mărturiseşte în prefaţa cărţii sale (p. IV-V) că locuind în casa lui Pavel Bochian a văzut personal „nu numai partea luminoasă dar şi partea întunecoasă a problemelor cu care se confrunta Cultul.” În treacăt fie spus, e prima oară când aud că o problemă cu care te confrunţi poate avea atât părţi luminoase, cât şi părţi întunecoase! Dar să admitem că ar putea fi aşa. Ce decurge de aici? Ne spune tot autorul, care pare să vorbească aici exact limba autorului cărţii Răscumpărarea memoriei:

Este posibil ca această carte să ofenseze pe unii s-au (sic!) să aducă bucurie altora; unele evenimente pot apărea chiar şocante. Paginile Sfintelor Scripturi ne dezvălui istoria unui popor, nu doar atunci când se află „pe culme”, ci şi atunci când era coborât în vale, cu toate binecuvântările şi necazurile întâlnite. Dar, în toate acestea s-a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru. (p. V).

Ei bine, luaţi acest paragraf şi, după ce l-aţi corectat gramatical, ataşaţi-l argumentului cărţii R.M.. Veţi constata că se potriveşte perfect. Cum se face că dl Ioan Ceuţă, cel care a văzut dosare CNSAS (chiar şi fără să se fi acreditat!), care a văzut şi latura întunecată a „problemelor” din Cult, care e conştient că însăşi cartea lui dezvăluie lucruri şocante, cum e posibil, întreb, ca un om cu o astfel de perspectivă să conteste tocmai un volum care împlineşte exact scopul pe care îl enunţă, dar nu-l atinge, cartea lui despre Mişcarea Penticostală? Nu este oare Ioan Ceuţă într-un profund conflict cu sine însuşi, când scrie una în prefaţa cărţii şi alta în recenta sa declaraţie oficială?

Am promis că aceasta va fi ultima postare pe subiectul declaraţiei lui I.C. Se pare însă că cititorii blogului vor fi nevoiţi să mai suporte o porţie, căci, horribile dictu, postarea cea de pe urmă abia de-acum urmează.

(Va urma)


Cei care au citit note informative din dosarele de urmărire ale Securităţii ştiu cât de agramaţi sunt îndeobşte informatorii sau membrii aparatului de represiune. S-ar putea afirma, strict după acest criteriu, că umanioarele nu prea fac casă bună cu dezumanizarea. Dar să nu ne îmbătăm cu apă umanistă: printre informatorii care au susţinut regimul represiv în România s-au numărat destui intelectuali rasaţi, de formaţie umanistă (vezi cazul lui A. Marino, care a turnat cu spor timp de 20 de ani). Dovada că erudiţia şi cultura nu mântuie (după cum nici ignoranţa nu e mare atu salvator).

Citind ieri din volumul 16 al seriei Dietrich Bonhoeffer Works, am dat peste un raport făcut de biroul regional al Securităţii germane din Königsberg (Prusia) şi trimis Biroului Central al Securităţii Reichului (care l-a primit pe 20 iulie 1940).

Pe scurt spus, întâlnirile studenţeşti la care participa Bonhoeffer sunt „turnate” ca la carte de un informator din interiorul acestui grup – Heinz Bracks. Fiind preveniţi cu privire la această întâlnire, câţiva agenţi ai poliţiei au intervenit pentru a-i împrăştia pe cei adunaţi la retreat-ul programat pentru zilele de 13 şi 14 iulie 1940.

Potrivit raportului trimis, unul dintre participanţi a fost pastorul Bonhöffer (sic!) al cărui nume apare scris în acest fel peste tot în text. N-ar fi asta singura greşeală, dacă îl punem la socoteală şi pe arhiepiscopul de Centerbury (sic!), menţionat şi el în acelaşi document.

Raportul maiorului Gritschke este urmat de două note informative ale agentului Heinz Bracks, folosit de SS ca sursă cu privire la desfăşurarea întâlnirii studenţeşti.

Unul dintre subiectele discutate de Bonhoeffer a fost statutul prizonierilor polonezi. Foarte interesant, pastorul luteran critica nu doar atitudinea statului german faţă de aceştia, ci şi convingerile naziste cu privire la muncă. Potrivit lui Bonhoeffer, munca este o necesitate, deci ea nu trebuie transformată într-o virtute (cum vor autorităţile). Tinerii trebuie să fie conştientizaţi că nu munca, ci credinţa în Hristos este cea care îi face fiinţe umane complete. Biserica Mărturisitoare, spunea Bonhoeffer, trebuie să se asigure că statul îi lasă individului suficient timp liber pentru ca el să-şi poată trăi convingerile creştine. (Vă aduceţi aminte de politica statului comunist, în această privinţă?)

A doua zi a întâlnirii este şi ea „raportată” în detaliu. Întâlnirea a fost întreruptă de apariţia unor membri Gestapo, care i-au interogat pe participanţi. După încheierea formalităţilor, cei anchetaţi au fost liberi să plece şi au mers la conacul unui baron din Kuggen, unde Bonhoeffer a ţinut un studiu despre moarte din perspectivă biblică. Fiindcă i se interzisese să mai ţină prelegeri (chiar şi în spaţiul privat), avocatul Bunke (prezent la întâlnire) a propus ca prezentarea să aibă loc sub forma unei conversaţii. Din discuţii a rezultat că perspectiva nazistă despre moarte ca măreţie eroică este falsă. Potrivit concepţiei creştine, moartea este duşmanul omului.

Constat că în privinţa atitudinii faţă de muncă, deosebirea dintre nazism şi comunism este neglijabilă. În ambele ideologii, statul trebuie să-i fericească pe oameni punându-i la munci faraonice (vezi ce spune în această privinţă şi cartea Exodul).

În privinţa atitudinii faţă de moarte, politica nazistă pare inspirată din Odele lui Horaţiu: măreţ şi tragic este să mori pentru patria mumă.


Speram să pot scrie ceva mai duhovnicesc în această perioadă (o meditaţie de Crăciun), dar vizionarea unor segmente din transmisia TVR a Revoluţiei din ’89 mi-a spulberat proiectul. O parte din transmisia la care mă refer a fost postată pe www.archive.org şi poate fi descărcată în mai multe formate (Daniel F., muţumesc pentru link!)

Mai întâi, un disclaimer: ce voi scrie aici se referă strict la modul în care  consider că a fost „construită” mediatic Revoluţia. Departe de mine gândul de a impieta cu reflecţiile mele asupra onestităţii şi curajului celor care au protestat în stradă la vremea respectivă. Văzută din stradă, Revoluţia are o latură eroico-tragică, reprezentată de cele circa o mie de victime pentru a cărora moarte încă nu s-au găsit vinovaţii. Văzută de la televizor, după douăzeci de ani, Revoluţia îmi apare ca o piesă pusă în secenă de un regizor incompetent (care nu  prea ştie să dea „intrările” şi „ieşirile”) şi jucată de amatori (care nu şi-au exersat replicile cum trebuie). Percepţia e desigur subiectivă, dar are la bază următoarea analiză.

Impresie de ansamblu. De la primele minute ale înregistării (de circa 4 ore şi jumătate) se insinuează gândul că ceea ce se transmite este o farsă prost jucată. Prin faţa camerei se perindă diverse personaje care declamă apeluri către popor pe un ton exaltat. Vorbitorii sunt întrerupţi de colegi, primesc completări, indicaţii, bileţele, ca la prima repetiţie (fără costume) a unei piese puse în scenă de nişte liceeni. Din când în când se aplaudă, se ovaţionează („trăiască”) şi se flutură tricolorul (găurit, desigur).

Scenografie. Vorbitorii care apar în faţa camerei (de regulă într-un grup eterogen şi surescitat) fac apel la ordine, dar studioul TVR este un contraexemplu grăitor în acest sens. Caracterul pestriţ al mulţimii (academicieni, scriitori, actori, poeţi, ziarişti, petrolişti, medici, militari, miliţieni, securişti, preoţi) este menit să sugereze că revoluţia emană de la popor şi că îşi găseşte reprezentare în toate cateogriile lui sociale şi profesionale. Când George Marinescu dă citire ştirilor (adresate poporului, desigur) cei din studio nu par prea interesaţi de ele şi trebuie să fie mereu atenţionaţi cu „Linişte! Linişte vă rog! Faceţi linişte. Şşşt!”.

Limbaj. Nu ştiu dacă cineva a făcut până acum o analiză de conţinut a discursurilor rostite la TVR în zilele revoluţiei. Ceea ce spun unii vorbitori îşi creează pur şi simplu vertij. Mie unuia îmi este cât se poate de limpede că pe făuritorii revoluţiei televizate vechile mentalităţi comuniste şi vechiul limbaj îi trădează la tot pasul. Toţi vorbesc cu „tovarăşul” şi impresia pe care se străduiesc din răsputeri să o creeze este că răul comunismului în România a început odată cu Ceauşescu. Nimeni nu vrea să condamne comunismul în ansamblu, de la începuturile lui în România. De luat aminte mai ales la modul în care vorbesc Silviu Brucan, Ion Iliescu şi A. Bârlădeanu!

Silviu Brucan. „Este timpul să analizăm ce s-a întâmplat în ultimii 20 şi ceva de ani”. Aceasta este fereastra temporală la care se opreşte Brucan, care face dovada unei surprinzătoare miopii istorice. Nu vrea să meargă mai departe, până la rădăcinile răului pe care îl supune acum judecăţii noastre. Nu vrea să plece de la anii duri ai stalinismului, să treacă prin gulagul românesc, pe la Canal şi prin anii grei de temniţă înduraţi de elita politică, religioasă, intelectuală etc. până la venirea lui Ceauşescu. Din acest punct de vedere, memoria istorică a dlui Silviu Brucan este cam scurtă. Dacă ar fi pomenit de comunismul anilor 40 şi 50, ar fi trebuit să vorbească şi despre contribuţia lui la aducerea acestui blestem pe capul românilor (Silviu Brucan a fost unul dintre propagandiştii de frunte ai regimului, prin ziarul Scînteia, „de la tribuna căruia cere condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr şi Pamfil Şeicaru. Soţia sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului” (Vezi Wikipedia).

Boborul. Brucan vorbea de „alegeri libere pe care le va hotărî poporul nostru.” Era, cred, prima referire la „popor” ca metodă de legitimare practicată de noua putere. În următoarele luări de cuvânt (indiferent ale cui), „poporul” va reveni obsesiv, până la saturaţie; Revoluţia este o „mare cucerire a poporului” (spunea Teodor Brateş, aflat în fruntea revoluţionarilor de la TVR); drept urmare, în numele acestei inefabile noţiuni se va face şi desface totul în această Revoluţie de sânge şi mucava. Bogaţia este „a noastră şi numai a noastră”, spune cu naivă mărinimie un petrolist din Prahova, care face apel la protejarea sondelor de petrol. După privatizările foarte profitabile pentru unii magnaţi de astăzi, remarca petrolistului apare ca o mare ironie. În tot cauzul, Revoluţia atât în ansamblu, cât şi în detalii, este o victorie a poporului. Poate vi se pare implauzibil, dar până şi prinderea soţilor Ceauşescu este anunţată ca „victorie a poporului”.

Ion Iliescu. În intervenţia sa televizată de la început, Ion Iliescu are nişte remarci pe care, în lipsa unui calificativ suficient de puternic, le-aş numi stupefiante. Potrivit sus-numitului, Ceauşescu şi clica lui „n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific… au întinat numai numele partidului comunist român; au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”. Iliescu pare el însuşi descumpănit când îşi dă seama ce enormităţi spune. Da, aţi înţeles bine: comunismul este o idee bună, nobilă, pentru care merită să mori! Atâta doar că el a fost aplicat greşit, de nişte netrebnici. Corolarul acestei afirmaţii este că putem încerca încă o dată (ştiinţific, de această dată!) să facem comunismul o realitate. Comunismul din lumea ideilor nu are nimic de-a face cu comunismul lui Ceauşescu, prin urmare, pentru tovarăşul Iliescu idealul comunist îşi păstrează întreaga lui forţă. Prin această mostră de discurs Ion Iliescu şi-a dat arama pe faţă. Dacă milioanele de români ar fi fost în stare să-l „audă” realmente pe Iliescu în momentul respectiv (nu doar să-l vadă), istoria post-decembristă a României ar fi fost alta. Dar românii au preferat să-l vadă, nu să-l audă. Precum bobocii de gâscă ai lui Lorenz (sau precum puii de dinozauri ai lui Sid, în Ice Age 3), l-au considerat aproape instinctiv pe Iliescu un soi de mămică (tătuc?) a(l) lor, de care n-au mai vrut să se despartă, motiv pentru care i-au dat circa trei mandate (ultimul, în urma unei competiţii cu Vadim Tudor!).

Ion Iliescu înfierează întinarea de către Ceauşescu a numelui PCR şi a memoriei martirilor căzuţi pentru cauza socialismului în România!

Securitatea. Teodor Brateş anunţă la un moment dat că la Sibiu armata a rămas fără muniţie, iar Securitatea continuă să atace trupele militare. Da, armata, cea mai de încredere instituţie a statului, a rămas fără muniţie! De ce vi se pare suspect? Nu vi s-a întâmplat niciodată să rămâneţi fără mărunţiş în portofel şi să descoperiţi asta abia când aveţi cel mai mare nevoie de el?

Miliţia. Un domn de la Inspectoratul General al Miliţiei a ajuns la televiziune cu epoleţii smulşi „de mâinile oamenilor setoşi de libertate”. O tiradă splendidă, încheiată cu „miliţia este alături de popor”. Bravo! Aplauze. Urale. Cine este cu poporul, fie şi numai declarativ, merită toată stima. Miliţianul continuă: „Miliţia respectă poporul! Miliţia apără poporul!” Cum a apărat Miliţia poporul în dec. 1989 rămâne de cercetat în următoarele decenii.

Armata. Intră în scenă (după Miliţie) Armata, în persoana „tovarăşului general Guşă”. Da, chiar aşa este apelat: „tovarăşul”, de către Teodor Brateş, care nu sesizează vreo incompatibilitate între postura de crainic al revoluţiei şi cea de sclav (prin obişnuinţă) al limbajului dintr-o epocă pe care se străduieşte acum să o îngroape „live”. Dar „Linişte! Daţi-vă la o parte”, vorbeşte tov. general Guşă. De la tov. general află că „armata apără (ce altceva?) ţara şi poporul!” Şi totuşi, ordinul generalului Guşă este ca armata să se retragă în cazărmi (poziţie strategică de pe care probabil va apăra mai eficient ţara şi poporul!). Atenţie, la Timişoara „de două zile am dat ordin să se intre în cazărmi!” Aha, iată un detaliu foarte interesant! De două zile?! Iată un brav erou al luptei revoluţionare. Ce nu menţionează generalul Guşă este rolul său în reprimarea mişcării de la Timişoara în zilele de 17-19 decembrie.

(Va urma)


Pacepa

Generalul Pacepa nu mai există decât în hârţoagele birocraţilor comunişti care l-au condamnat pentru trădare şi ale democraţilor post-revoluţionari care au menţinut condamnarea. Astăzi, autorul Orizonturilor roşii poartă alt nume şi e de nerecunoscut (după cele 3 operaţii plastice suferite). Singurul cetăţean român care nu e şi cetăţean american şi care l-a văzut şi a stat de vorbă cu el este Lucia Hossu Longin.

Am citit mai prin tinereţile mele Orizonturi roşii. Am fost deci curios să citesc „continuarea” – Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa. Sper din tot sufletul că Pacepa spune adevărul. În acelaşi timp, nutresc speranţa ca cele spuse de el să nu fie chiar atât de adevărate, fiindcă, în acest caz, devin o  uriaşă sursă de ruşine pentru România. Nu ne putem plânge la nesfârşit că „răul a fost impus din afară”. Răul impus din afară s-a altoit atât de bine pe structurile româneşti, încât rezultatul a fost un hibrid viguros şi tenace, pe care încă 100 de ani de „exerciţiu democratic” nu cred că îl va stârpi. Mai jos câteva citate din carte.

Motivele plecării

În ultimii ani de activitate ai DIE [Departamentul de Informaţii Externe], sarcina prioritară a fost să fure din Occident valută forte, pe care comunismul lui Ceauşescu nu era în măsură s-o producă. Din păcate, multe din cadrele ei au devenit hoţi de profesie, nu ofiţeri meniţi să recruteze oameni potriviţi pentru activitatea de spionaj. Caracterul dezgustător, lipsa de loialitate şi coruptibilitatea majorităţii subalternilor mei au fost alte motive pentru care am decis să iau viaţa de la capăt. (p. 63)

Vă mai aduceţi aminte de „Radu”?

Unii au înţeles că este un aparat, un mecanism… Nu, „Radu” este o pulbere radioactivă. Este o pulbere de taliu radioactivat, o pulbere de taliu iradiat, pe care asasinul o pune în mâncare sau în băutură. În momentul în care este ingerată de organism produce… distruge organismul, dar, în acelaşi timp, se dezintegrează din cauza iradierii şi, la autopsie, nu mai lasă urme. (p. 81)

Elitele comuniste aristocrase

Eu n-aveam limite, n-aveam limite! Salariul meu era în plic închis, n-aveam pe ce să cheltuiesc: îmi venea mâncare, îmi veneau haine, îmi venea tot ce-aveam nevoie. Era o viaţă greu de imaginat. (p. 93)

Ignobilimea română la Buckingham

Buckingham Palace […] n-are camere pentru oaspeţi, are camere pentru familia regală, iar noi am fost cazaţi în diferite camere ale familiei regale. Au furat tot ce-au prins în camerele respective.

Lucia Hossu Longin: Ştiu legenda asta. E-adevărată?

E-adevărată. Am fost acolo. E-adevărat. A fost dezgustător, dezgustător. Te primesc în casă, te onorează şi furi! Şi dup-aia, Elena a trimis bodyguarzii să controleze valizele celorlalţi, să vadă ce-au furat şi să-i aducă ei! Ce să mai spun? (p. 94).

Citeşti interviul cu Pacepa şi ţi se face ruşine că eşti român. Că ai avut drept conducători nişte tâlhari de rând. Zadarnic căutăm vinovăţii în ograda ruşilor sau mai ştiu eu a cui. Vinovăţia românilor le e scrisă în frunte cu un priboi de fier. O scarlet letter ştanţată adânc, un semn al infamiei pe care neamul românesc îl va purta (e drept, fără să se sinchiseasă) mulţi ani de-acum înainte.


Probabil mulţi credincioşi penticostali au avut ocazia să constate adesea anumite diferenţe teologice (cu implicaţii practice) între diverse zone ale ţării. În anumite biserici Cina Domnului se ia cu pâine dospită şi vin, în altele cu azimă şi must. Anumite biserici au susţinut şi susţin că toate persoanele de sex feminin (inclusiv fetele) trebuie să aibă capul acoperit la închinare, în altele s-a susţinut că prescripţia e valabilă doar pentru femeile căsătorite. Actul spălării picioarelor (bazat pe Ioan 13) se practică în unele biserici ca sacrament, în altele nu se practică deloc. Sunt doar câteva exemple, dar o analiză serioasă ar scoate la iveală mult mai multe.

Explicaţia pentru această varietate foarte mare, care probabil s-a accentuat după Revoluţie, ţine de diversitatea penticostalilor încă înainte de instalarea la putere a regimului comunist. O fereastră spre stare de lucruri din 1948 o întâlnim în Istoria comunismului din România, care prezintă documente din perioada 1945-1965).

Într-o notă din 6 nov. 1948 sunt menţionate numeroase informaţii despre starea de spirit a credincioşilor aparţinând diferitelor confesiuni religioase din România, între care, desigur, şi penticostalii. Redau mai jos citatul relevant, care arată clar că în perioada respectivă existau trei grupări penticostale, aflate în „negocieri” pentru unire.

După ce în seara zilei de 2 Noembrie cele trei fracţiuni penticostaliste ajunseseră la un acord în vederea prezentării unui statut unic, tratativele s-au rupt şi în 4 Noembrie, ultima zi pentru depunerea statutelor, s-au depus 2 statute separate: unul al „Bisericei Apostolice”, prezidată de GHEORGHE BREADIN şi dispunând de 500 case de rugăciuni, şi unul al „Creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt şi Ucenicii Domnului”, dispunând de 200 case de rugăciuni şi prezidaţi de CARAMAN, COJOCARU, JILOVEANU ŞI IZBAŞA. În rândurile penticostaliştilor domneşte optimism cu privire la reuşita în viitor, întrucât numai în ultimul an şi în special în ultima lună s-au înregistrat multe adeziuni noi. Astfel, DRSP Oradea semnalează că în Plasa Marghita numărul credincioşilor a crescut cu peste 1000 noi aderenţi, în care număr se cuprind şi elemente din aparatul de Stat. Este interesant că marea majoritate a fruntaşilor sectei au fost deasemenea activişti în PNŢ-Maniu. (p. 89)

Da, foarte interesant! Se dovedeşte că penticostalii, departe de a fi neutri şi apolitici în tinereţile lor, au avut il gusto pentru mica politică. În orice caz, nu asta e important aici. Mai important este că diferenţele dintre cele 3 grupări iniţiale au continuat să existe şi în comunism, şi după aceea. Nădejdea mea este că în următorii ani se vor crea condiţiile pentru un dialog teologic interpenticostal serios.

978-973-50-2455-0


Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini,
dar eu n-aduc libaţiile lor de sânge,
şi nu pun numele lor pe buzele mele.

Psalmul 16:4
(
trad. Cornilescu adaptată)

Antologiarusinii

De ceva vreme a apărut la Humanitas o carte-document extrem de deranjantă. Deranjantă pentru memoria a sute de indivizi care au ridicat în slăvi regimul comunist şi cuplul dictatorilor. Este vorba de Antologia ruşinii după Virgil Ierunca.

Sunt inventariate, pe mai bine de 550 de pagini, crâmpeie din scrierile sau discursurile celor care, din diverse motive, au ales să-şi prostitueze condeiul în slujba Partidului şi a conducătorilor iubiţi.

În studiul care prefaţează cartea, cei doi editori (Nicolae Merişanu şi Dan Taloş) se întreabă, într-un intertitlu: „Pe cine găsim în Antologia ruşinii?” Răspunsul pe care ni-l oferă e structurat după cum urmează:

  1. Valori autentice care au cedat în faţa ispitelor materiale sau care au pactizat cu sistemul pentru a-şi putea continua activitatea intelectuală sau artistică.
  2. Activişti culturali pe care partidul îi mediatiza sau îi promova în conducerea ziarelor şi revistelor, în conducerea televiziunii şi a radioului.
  3. Anonimi şi veleitari. Aici intră diverşi trepăduşi care prin laudele lor n-au făcut decât să se ralieze spiritului vremii.
  4. Românii din exilul colaboraţionist. Rolul lor era să proiecteze o imagine cât mai pozitivă despre România în exterior.

Deşi editorii nu menţionează ca o categorie specială, parcurgând paginile cărţii am remarcat că între lăudacii regimului sunt prezenţi şi unii lideri religioşi care au pus pe buzele lor numele zeilor vremii şi au vărsat libaţii pe altarele lor. N-au fost libaţii de sânge, ca în Psalmul 16:4, ci a fost sacrificarea propriei integrităţi şi a propriului suflet. Un soi de pact cu răul şi cu minciuna întruchipate de regim. Am dat, în listă, peste adormiţii întru fericire Iustin Moisescu, Teoctist şi Antonie Plămădeală, rabinul Moses Rosen şi arhiepiscopul Ioan Robu. Mai sunt şi alţii, pe care nu mi-i pot aminti acum.

Ruşinea continuă. Ţineţi aproape!

De ce recepţie s-a „bucurat” Antologia ruşinii? Încă de când se ştia de acest proiect, un anumit trust mediatic a reacţionat „antologic”. Într-o emisiune a Antenei 3, „moderată” de o anume doamnă mai firoscoasă decât vulpea din fabulă, a fost invitat pe 28 februarie un anume individ plin de pelin care a jignit cu mult tupeu memoria lui Virgil Ierunca.

Au existat şi întâmpinări decente. Aici un articol excelent, de Mirela Corlăţean, în Cotidianul din 27 februarie 2008.


Cold Waves” este un documentar de Al. Solomon despre rolul jucat de Radio Europa Liberă în perioada comunistă. Încă de la lansare am căutat să-l văd, fiindcă prezintă noi perspective (să sperăm că netrucate) despre istoria românilor sub comunism.

Filmul a fost postat (parţial) pe youtube în mai multe părţi, de circa 10′ fiecare. Voi include părţile găsite în mai multe postări succesive.

Cold Waves se găseşte de cumpărat în reţeaua Cărtureşti. Vă rog să nu daţi năvală, că eu încă n-am reuşit să-mi cumpăr un exemplar!

Vezi o minirecenzie AICI.

Partea a doua este mult mai interesantă decât prima. Deja se ajunge la cutremurul din 1977, perioadă în care Radio Europa Liberă a avut un număr record de ascultători.


Colegul C.B. îmi trimite azi prin email versurile unui cântec glorios de 1 Mai. Eram prea mic în regimul comunist şi nu am decât amintiri vagi despre 1 Mai (dar foarte vii despre 23 august, cu paradele interminabile, cu defilări, cântece, drapele şi omniprezentele tablouri ale celui mai iubit şi detestat Fiu al poporului).

Versurile: Maria Ranteş
Muzica: Ciprian Porumbescu

Râde iară primăvara,
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara,
C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu Mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pămînt.

Peste mări şi peste ţări,
Se adună pe cărări,
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.

De remarcat caracterul mesianic al cântecului. Transformată în Mesia, clasa muncitoare se înfrăţeşte cu ţărănimea şi aduce libertatea pe pământ. Aşa spune cântecul. În realitate, experimentul comunist a adus nu libertatea promisă, ci o mare închisoare colectivă. Ceea ce nu e totuna cu a spune că temnicierii n-au dus „trai pe vătrai”.


Serge Schmemann, fiul mai celebrului Alexandru Schmemann (preot şi teolog ortodox rus născut în emigraţie), publică un reportaj extrem de interesant despre Biserica din Rusia, în ultimul număr din National Geographic România.

putin_rusia

Un fapt e clar, Biserica Ortodoxă Rusă prosperă, în vreme ce „sectele” sunt ţinute bine sub călcâi.

Datele „grăieşte”: în 1987 erau doar 3 mănăstiri, astăzi sunt 478. De la 2 seminare (universitare?) s-a ajuns acum la 25. Iar numărul bisericilor a crescut de la 2000 în vremea lui Gorbaciov la 13.000 în prezent. Într-un cuvânt, Biserica Mamei Rusii e un brand prosper şi de mare viitor, de aceea politicienii ar face bine să nu-l ignore.

Dincolo de statistici, articolul include un „fapt divers” ilustrativ pentru mentalităţile care bântuie mintea unor slujitori ai cultului. Autorul, aflat în vizită la Sankt Petersburg, vizitează o capelă cu o icoană foarte neobişnuită.

Icoană-ntr-un altar să-l pui…

„Înăuntru [în capelă] mă trezesc faţă în faţă cu un spectacol care mă lasă cu gura căscată – o icoană mare a lui Iosif Stalin. Nu poartă aureola de sfânt, dar îl binecuvântează o sfântă.

Ioana ilustrează o legendă în care, la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, Stalin o vizitează în secret pe Sfânta Matriona din Moscova, o oarbă paralitică la care mulţi oameni au căutat îndrumare spirituală până la moartea ei în 1952. Legenda spune că ea l-a sfătuit pe dictatorul sovietic să nu fugă din Moscova dinaintea armatei germane invadatoare, ci să ţină piept asaltului.”

Stalin, bunul creştin

Bon! Până aici, legenda ca legenda. Ce avem noi cu imaginaţia aprinsă a credincioşilor sovietici care vor să facă din Tătucul un soi de „pelerin rus” la uşa Sfintei Matriona? Halucinantul de-abia acum urmează.

„Preotul capelei, Eustafie Zakov, e un naţionalist înflăcărat, admirat de enoriaşi pentru predicile fascinante. Într-un interviu acordat ziarului de dreapta Zavtra, a apărat cauza icoanei, explicând că Rusia are o lungă tradiţie cu sfinţi care îi binecuvântează pe războinici înainte de luptă.

„Dar Stalin era ateu” s-a mirat reporterul.

„De unde ştiţi?” – a ripostat părintele Eustafie. Doi patriarhi din perioada războiului au declarat că Stalin era credincios „şi mai degrabă îi cred pe ei, decât pe toţi aceşti liberali şi democraţi”.

P.S. Cineva pomenea mai deunăzi pe blog despre „creştinismul anonim” al lui Ceauşescu (dezvăluit acum de poeţii săi de curte, ei înşişi pilduitoare figuri creştine).

Foto (preluată de pe site-ul NG): Putin (un alt războinic în tradiţia Sfintei Rusii) care cu o sărutare vrea probabil să cumpere binecuvântarea de dincolo de mormânt a patriarhului Alexei II.


Europa cea militantă şi curajoasă şi isterică atunci când vine vorba de apărat drepturile nu ştiu căror minorităţi dezorientate sau a nu ştiu căror specii patrupede sau a nu ştiu căror ecosisteme afectate, nu schiţează niciun protest faţă de situaţia de la Chişinău.

Cei ce vor libertate la Chişinău sunt snopiţi fără milă de forţele de ordine, dar organismele europene nu par să se sinchisească. Probabil e vina moldovenilor că nu sunt necuvântătoare. Dacă ar fi fost, Europa le-ar fi sărit cu drag în ajutor. Mai mult decât comitetele şi comiţiile europene, ar fi sărit ca arse ONG-urile pentru apărare dobitoacelor. Dar moldovenii nu sunt dobitoci, pentru că nu mai vor comunism. Aşa că, de ce să fie ajutaţi?

Un articol în COTIDIANUL comentează lipsa (ruşinoasă) de reacţie a Occidentului faţă de evenimentele din Moldova comunistă!


M-am dus astăzi la depozitul H. pentru nişte cărţi. Văzusem de multă vreme Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca (pe a cărei manşetă de prezentare scrie „Una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră.”) şi nu-mi dădea pace gândul că n-am cumpărat-o încă. Am venit de acolo şi cu Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice. Se înţelege, n-am apucat decât să o răsfoiesc. Presimt însă că mă va ţine „lipit”, de îndată ce voi avea niţel răgaz de lectură.

ceausescu1

Autorul ei, Pierre du Bois, a scotocit în toate arhivele posibile şi a avut discuţii cu diverşi apparatcik-i care l-au cunoscut pe Ceauşescu. Din discuţii şi cercetări s-a născut această carte, nu foarte groasă, dar toată „miez”. Redau aici cuprinsul:

Condamnaţi la fericire

Parfumul schimbării

Un secret de stat

Cuibul de vipere

Moartea unui conducător

Ceauşescu, prim-secretar

Funeralii grandioase

Primus inter pares

Necazul tovarăşilor

Eroul naţiunii

Concluzii


Am terminat de citit „Confesiunile unui cafegiu”, de Gheorghe Florescu, despre care Dan C. Mihăilescu spunea: „Este cartea anului, marea surpriză a lui 2008”. Nu pot decât să mă raliez acestui verdict. Am avut mari revelaţii citind mărturisirile „armenaşului” fost ucenic al ilustrului cafegiu Avedis Carabelaian.

Prin natura funcţiei sale, autorul cărţii a cunoscut îndeaproape oameni de cultură, actori, jurnalişti, medici, avocaţi, securişti, care se aprovizionau de la magazinul său. A cunoscut şi „sistemul” şi a realizat de timpuriu cam cum stau lucrurile cu cele două mafii care îşi disputau supremaţia în România comunistă: mafia naţionalist-comunistă şi mafia internaţionalist-comunistă. Care dintre ele a câştigat? Bună întrebare, al cărui răspuns se găseşte la finalul cărţii, în capitolul despre „revoluţia” român(ik)ă.

cafegiu

Pilaf cu raţă pentru fazani

Cartea este extrem de densă, iar detaliile îl ameţesc pe cititor, însă de o manieră plăcută, mai ales după prima treime. Episoadele halucinante relatate în carte sunt foarte numeroase. Redau mai jos doar câteva „monstre”. Unul dintre ele se referă la „minunatul pilaf de raţă” care a intoxicat cu succes populaţia ţării în 1969.

Către sfârşitul verii lui 1969, soseşte în România, din îndepărtata Chină, o uriaşă cantitate de raţe congelate, destinate în special unităţilor de alimentaţie publică. Vin totodată şi reţete speciale de preparare a acestor produse. Dar, stupoare! Raţa chinezească nu place populaţiei din România. Colac peste pupăză (…) aproape întreaga cantitate se depreciază, fiecare raţă având pete mari de mucegai. Deşi Radu Abagiu şi Victor Ranga depun eforturi extreme pentru a desface acest produs, nu reuşesc şi sunt obligaţi să găsească o soluţie. Şi iată că se încheie o înţelegere cu fabrica Flora din Capitală să primească această marfă în vederea prelucrării. O perioadă îndelungată, întreaga fabrică lucrează pentru a obţine „minunatul pilaf cu raţă”.

Urmează detalii despre cum a fost distribuit pilaful cu raţă în Valea Jiului sau alte zone ale ţării. În loc de concluzie:

Şi astfel, toţi medicii din România au căpătat ceva de lucru. Ce nu reuşeau ei rămâne preoţilor de toate confesiunile, care se rugau încontinuu pentru odihna adormiţilor întru Dumnezeu. Dar probabil nimeni nu s-a gândit să aprindă lumânări pentru sănătatea celor doi mari oameni [Abagiu şi Ranga]. Păcat!

N-ar fi acesta singurul episod privitor la cinismul criminal [pe linie alimentară] al guvernanţilor din acea vreme. În 1973 soseşte la Agenţia de Import „cafeaua cu înlocuitori”, care avea să facă ravagii în sânul populaţiei, „mai ales că o serie de chimişti germani sesizaseră încă din anii războiului nocivitatea acestui produs”.

Spovedanii neortodoxe

Că tot veni vorba de slujitorii cultului, Florescu nu ocoleşte episoadele cu sămânţă de scandal, dar nici nu face pe moralistul atunci când le povesteşte. Mai degrabă presară peste scenă un iz de ironie. Un exemplu elocvent: merge la Biserica Sfinţilor. Este invitat în altar de părintele Gh. Şerban, care îl întreabă:

„Ce bei, fiule?” – şi deschide uşile unui dulap suspendat pe perete. În faţa mea se află o privelişte inedită. Pe rafturile dulapului stau, aşezate ordonat, diferite băuturi alcoolice, dar în special vin „de colecţie”.

Cafegiul preferă vinul alb, aşa că i se pregăteşte un Ottonel de Murfatlar din 1962. Între timp, în altar intră un reprezentant de la Patriarhie. Aceeaşi întrebare: „Ce beţi, Sfinţia Voastră?” „Ca şi voi, copiii mei!” Părintele Şerban scoate trei pahare şi le umple cu sângele Domnului (în variantă blanc). Cu paharul plin în mână, complet dezorientat, privesc spre crucea din mijlocul altarului, de unde ochii Mântuitorului ne privesc scrutător. Dau să sorb o înghiţitură, când uşa din faţa părintelui Şerban se deschide şi în cadrul ei apare una dintre fetele lui Acuma. Zice bună ziua, iar părintele îi răspunde: „Imediat, fiica mea.” Las paharul din mână pe masa Marelui Mir, bâlbâi o scuză şi părăsesc în grabă onorat suflare pe aceeaşi uşă pe care intrasem.
(…)
Ulterior, am aflat de la tipa care dăduse să intre în altar (o frumoasă ieşeancă pe nume Ani) că toate fetele lui Acuma, profund credincioase, se spovedesc şi să împărtăşesc la părintele Şerban. „Şi mergeţi des la biserică?”, o întreb. „Destul de des, îmi răspunde. Avem multe păcate şi nu le lăsăm să se strângă. Părintele, în numele Domnului, ni le iartă şi noi mergem înainte, cum a mers şi Kunta Kinte, după cum spune adesea Acuma.”

Întrebare: De părăseşte Florescu urgent locul, când o vede pe Ani la uşa altarului?

Răspuns: Fiindcă ştie că respectiva lucrează ca prostituată de lux pentru avocatul Acuma. În această calitate, Ani se bucură de tot soiul de privilegii, deci protectorul ei s-a îngrijit să aibă ce e mai bun şi pe plan spiritual-sufletesc. Ea face bani frumoşi din meseria ei, iar părintele Şerban are grijă să o dezlege sistematic de păcate, ca să nu se adune prea multe. Deh, cine a spus că imoralismul este lipsit de scrupule?

Probabil aspectul cel mai scandalos relevat de cartea lui Florescu este simulacrul de justiţie şi de lege pe care l-a desăvârşit comunismul în România. Ca să fim sinceri, justiţia n-a fost nici înainte de comunism punctul forte al Românichii. Dar ce s-a întâmplat în comunism depăşeşte tot ce ar fi putut visa interbelicii în materie de corupţie.


Infernul sunt ceilalţi

Pentru activitatea sa, Dorz a plătit cu ani grei de închisoare, în numeroase rânduri. Şi pentru el, ca şi pentru Steinhardt, cel mai greu aspect al vieţii de temniţă a fost prezenţa inumană a „celuilalt”. Sartre avea dreptate: L’enfer c’est les autres!. „Există o închisoare înăuntrul închisorii – cum am mai spus – mai grea decât orice condamnare, când eşti pus să stai cu nişte făpturi care nu mai au nimic omenesc în ei pentru tine.” Inumanul colegilor de celulă, reduşi adesea la un singur instinct – cel de supravieţuire –, l-a torturat pe Dorz (şi pe alţii ca el) mai mult decât orice altceva în timpul petrecut în temniţă.

Cartea este de o transparenţă cristalină pe alocuri. Dorz nu se cruţă pe sine atunci când îşi povesteşte viaţa. Nu omite nici teribilul moment în care, primind spovedania iubirii nelegiuite dintre un evanghelist necăsătorit al Oastei şi o soră căsătorită, acceptă soluţia de compromis propusă de cei doi – avortarea copilului rezultat din relaţia adulteră. Vinovaţii îi puseseră înainte trei soluţii: compromiterea lucrării Oastei, sinuciderea lor sau uciderea copilului. Autorul a crezut în promisiunile de căinţă ale celor doi şi a dorit să evite scandalul uriaş care ar fi rezultat dacă cei doi ar fi fost expuşi oprobriului comunităţii. „Atunci nu m-am mai gândit la mine. Cu inima strânsă şi cu sufletul înfricoşat am ales ispăşirea [păcatului de pruncucidere]. M-am învoit la nelegiuirea cea mai comodă şi mi-am dat consimţământul la ea.”

S-a dovedit că pocăinţa de adulter nu poate începe niciodată cu un avort. Cei doi n-au făcut decât să-şi ascundă păcatul, transferând în acelaşi timp o parte din vinovăţia lor asupra lui Dorz, care a ispăşit cumplit, după cum povesteşte în capitolul „Şi iertarea trebuie plătită!”

Clarobscur

Pe cât este de limpede cartea în anumite privinţe, pe atât este de obscură în altele. Autorul pomeneşte adesea dezbinările dintre fraţi, dar nu explică niciodată în ce privinţă sunt dezbinaţi. Care sunt efectiv punctele asupra cărora nu se înţeleg? Din acest volum autobiografic nu aflăm mai nimic. Poate că volumele de istorie a Oastei Domnului relatează aceste aspecte în detaliu.

Nicolae Moldoveanu apare şi el menţionat în treacăt, ca personaj oarecum nefast pentru Oaste. Dorz se fereşte să dea detalii despre aceste aspecte. Dintr-un articol publicat în Scânteia tineretului reprodus integral în carte, deduc că N. Moldoveanu ar fi avut veleităţi de conducător al Oastei. Subiectul este tratat incomplet.

Suferinţa care abrutizează

Una dintre constatările cele mai amare la care ajunge Dorz este că pe anumite persoane suferinţa nu-i înnobilează nicicum. Dimpotrivă, îi umple de cinism, îi abrutizează şi îi desfigurează total sufleteşte. Astfel de persoane nu învaţă nimic din tragedia prin care au trecut. Remarca se aplică în mod cu totul special unui tânăr care trecuse cândva prin lagărul de exterminare de la Auschwitz („mai avea numărul de lagăr tatuat pe mâna stângă”) şi care acum ajunsese torţionar în închisoarea securităţii din Beiuş!

Dezgheţ înşelător

După 1964 lucrurile s-au mai relaxat în România. Persecuţia n-a mai fost la fel de aprigă, dar hărţuielile, percheziţiile, şicanele şi amenzile autorităţilor au continuat. Mecanismul poliţienesc criminal al statului, alimentat de resentimentele clerului, părea să se mişte mai anevoie. Multe dintre roţile sistemului se înţepeniseră, dar numai fiindcă zdrobiseră între timp zeci de mii de vieţi, trupuri, amintiri, suflete. De bună seamă că şi autorităţile îşi mai domoliseră elanurile mesianice de instituire a orânduirii socialiste perfecte care era la fel de aproape (sau de departe) atunci, pe cât fusese cu 20 de ani înainte. Cu toată „primăvara” înşelătoare, Dorz a mai executat 6 luni de închisoare în anii ’80. Precum balaurul din poveste care vede tot atunci când are ochii închişi, autorităţile supravegheau totul foarte bine chiar şi când dădeau impresia că moţăie. Hărţuirea lui T. Dorz la cei 70 de ani ai săi spune multe despre dezumanizarea numită comunism. Oricât de benignă în aparenţă, oricare dintre feţele sale va lua, în cele din urmă, chip de balaur.

Epilog

Sentinţa de caterisire aruncată asupra lui Iosif Trifa a fost ridicată de Sfântul Sinod la 12 septembrie 1990. Tipografia sa a revenit Oastei Domnului abia pe 10 februarie 2007. Istoria nu s-a judecat încă suficient de aspru cu figurile politice şi religioase care au instrumentat supliciul îndelungat la care a fost supusă Mişcarea. Există deja o istorie a Oastei în patru volume, dar prea puţin cunoscută . În ciuda tuturor celor îndurate, T. Dorz a reuşit să găsească în ele un sens divin, încredinţat fiind că nimic nu este îngăduit de Dumnezeu la întâmplare. Citind povestea vieţii lui, atât existenţialiştii atei, cât şi creştinii ar trebui să se simtă împliniţi. Pentru unii, Dorz este un Sisif care îşi rostogoleşte fericit bolovanul spre vârful muntelui. Pentru alţii, Dorz este o pildă vie despre ce înseamnă să-ţi porţi crucea în expresia ei cea mai dureroasă, însoţită totuşi de cuvintele „Slăvit fie Domnul”.


Tocmai am terminat de citit „Hristos, mărturia mea”, de Traian Dorz. Numele autorului îmi era cunoscut din auzite (în principal ca autor de poezii). Nu ştiam exact unde să-l plasez in timp. Ştiam (în mod vag) şi că avusese legături cu Oastea Domnului (dar rolul lui nu-mi era limpede). Nu ştiu cum de nu m-am împiedicat mai devreme de autobiografia lui masivă (500 p.), aflată de atâta vreme pe unul dintre rafturi.

Am descoperit pe paginile cărţii o istorie tulburătoare. Totalul anilor petrecuţi în închisoare de autor trece de 17 (cel puţin până la momentul în care se încheie cartea). Avea aproape 70 de ani când a fost condamnat ultima dată (a şaptea sau a opta oară?), pentru tipărire şi difuzare de materiale religioase. Dorz a fost omul însufleţit de o pasiune pentru Hristos cum rar îţi este dat să întâlneşti.

Autorul n-a fost un simplu membru al Oastei Domnului, ci un colaborator şi susţinător important al părintelui Iosif Trifa, într-o vreme când intrigile politicii bisericeşti se ţeseau strâns în jurul fondatorului şi când mulţi apropiaţi şi prieteni începeau să-l părăsească în mod ruşinos. În final, preotul sibian a fost trădat în mod infamant, de oameni care s-au lăsat cumpăraţi cu posturi lesnicioase în ierarhia bisericească a vremii. Se spune că fiecare om are un preţ. Unii nici n-ar mai fi avut nevoie de etichetă. Şi-au vândut sufletele pe mai nimic.

Nicolae Bălan (1882-1955), ierarhul de tristă amintire

Prima parte a autobiografiei descrie mai ales tribulaţiile preotului Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului. La început mişcare a fost susţinută de cler. De la o vreme însă ea a început să fie privită cu suspiciune. Suspiciunea s-a transformat în ostilitate, iar ostilitatea în război. Peste întregul episod se înalţă sumbră, nemiloasă şi încrâncenată figura mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, a cărui ură cruntă l-a urmărit pe preotul Iosif Trifa până la groapă.

Când citeşti despre modul în care s-a purtat înaltul ierarh, îţi vine în minte imaginea teribilei zmeoaice din poveste a cărei cumplită urgie n-au putut s-o oprească nici peria prefăcută în pădure, nici oglinda prefăcută în lac, nici cutea prefăcut în munte. Orice au încercat să arunce în calea balaurului prietenii şi apărătorii lui Trifa, indiferent de rangul şi influenţa lor, n-a rezistat. Sforile pe care le mânuia mitropolitul erau numeroase şi rezistente. Cenzura vremii a suprimat, la comandă, rând pe rând, publicaţiile întemeiate de preotul Trifa. În urma unui simulacru de proces, Mitropolia a pus mâna (ghearele) pe tipografia acestuia în 1937. În ianuarie 1938 urma să se judece apelul, dar pe 12 februarie 1938 Iosif Trifa, care deja era bolnav şi slăbit, a trecut la cele veşnice.

Sabotarea activităţii şi spolierea întemeietorului ar fi cele mai mici nedreptăţi care i s-au făcut preotului sibian. Un episod din 12 septembrie 1937 este ilustrativ pentru spiritul în care a decurs conflictul dintre Oastea Domnului şi mitropolitul Bălan. Pe 11 şi 12 septembrie a avut loc la Sibiu o consfătuire a Oastei la care participau 500 de reprezentanţi din toată ţara. Se încerca găsirea unei soluţii pentru a pune capăt situaţiei de criză. Mitropolitul Bălan îl caterisise deja pe Iosif Trifa. În urma consfătuirii a fost redactat un memoriu, semnat de toţi cei peste 500 de participanţi, prin care se cerea stăruitor mitropolitului să revoce decizia. A fost aleasă o delegaţie de 10 persoane care să înmâneze mitropolitului documentul. După depunerea lui, delegaţia a fost lăsată să aştepte aproape două ore în picioare, în holul clădirii, în faţa scărilor care duceau către apartamentul său.

În sfârşit, a deschis uşa şi, din vârful scărilor, săgetându-i cu nişte priviri de oţel, le-a spus un singur cuvânt furios: – Răzvrătiţilor! Şi a trântit uşa.

Caterisirea lui Iosif Trifa s-a produs în urma unui alt simulacru de proces (ecleziastic de această dată). Ultima instanţă care i-a judecat cazul – Sfântul Sinod – nici nu l-a înştiinţat despre procedură. Nu i s-a dat ocazia să fie prezent şi să se apere. Cel caterisit a aflat sentinţa finală din ziare. Întreaga afacerea a fost o mascaradă cinică.

Peste toate s-a aşternut liniştea mormântală şi vinovată a istoricilor oficiali, care în general nu suflă o vorbuliţă despre acest capitol infamant din istoria ortodoxiei româneşti, când Biserica s-a întors cu o violenţă rar întâlnită împotriva propriilor fii („Noi n-avem nimic cu voi! Popii voştri ne obligă. Ce are popa cu voi?” se dezvinovăţeau mulţi jandarmi şi poliţişti în faţa celor prigoniţi). Deşi discursul oficial dintotdeauna al Bisericii a fost că „noi n-am persecutat pe nimeni”, istoria în datele ei reale este alta. B.O.R. poartă responsabilitatea pentru numeroase abuzuri şi incitări la violenţă împotriva Oastei. Nu ştiu ca până acum să fi existat o recunoaştere a acestora şi o declaraţie prin care Biserica să-şi ceară iertare pentru persecutarea propriilor membri.

După moartea lui I. Trifa, de reorganizarea Oastei Domnului s-a ocupat Traian Dorz, în condiţii de ostilitate maximă. Să nu uităm, în 1948 Oastea fusese desfiinţată (cu acordul B.O.R.), dar continua să activeze în ilegalitate, persecutată atât de cler, cât şi de autorităţile seculare.

(Va urma)