Semnalez și aici pe blog un material publicat pe Contributors.

Mai jos câteva citate.

Fiindcă în românește nu sunt foarte numeroase traducerile după autori din secolul XV, publicarea în premieră a lucrării lui Georg Captivus Septemcastrensis, Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor, în traducerea prof. univ. dr. Ioana Costa, reprezintă un eveniment editorial cu totul remarcabil. Că acest incunabul se publică atât de târziu în română, mai ales că un exemplar din ediția princeps (1481) se păstrează în biblioteca „V. A. Urechia” din Galați, se poate explica doar parțial ca efect al declinului care, din nefericire, afectează limbile clasice în România, cu reverberații asupra întregii culturi autohtone. Multe și complexe sunt pricinile care ar putea fi invocate, însă nu este locul potrivit să le discutăm aici.

Pentru a se putea realiza publicarea unui asemenea volum, adevărat best-seller în secolele XV-XVI (republicat în 1530 inclusiv de Martin Luther, cu o prefață-recomandare), era nevoie de eforturi unui primum movens editorial, care în acest caz a fost dl. Constantin Erbiceanu, autorul studiului introductiv. Georg Captivus Septemcastrensis (George de Ungaria, numit uneori și „Anonimul din Sebeș”), capturat de turci în 1438 și vândut la târgul de sclavi din Edirne (Adrianopol), își petrece douăzeci de ani din viață ca rob și ajunge să cunoască bine atât obiceiurile și instituțiile turcilor, cât și islamul în general. După cincisprezece ani petrecuți în slujba aceluiași stăpân, care în final în tratează ca pe un membru al familiei, primește învoirea de a pleca temporar în insula Chios, își calcă promisiunea de a se întoarce, iar în final se stabilește la Roma.

Devenit membru al ordinului dominican, și-a povestit experiențele într-o carte atipică pentru vremea ei, descriind atât practicile inumane ale turcilor (campaniile de jaf, dublate de interesul asiduu pentru traficul de sclavi), cât și elementele pozitive ale noii culturi pe care a ajuns să o cunoască din interior.

Continuarea AICI.

Anunțuri

Reiau pe blogul personal un fragment dintr-o postare publicată pe platforma Contributors.

Ar fi interesant dacă s-ar putea face un dosar al ostracismului de care au avut parte confesiunile religioase minoritare în perioada comunistă. Cât din aceste disfuncții mai sunt și acum prezente în sistem numai o cercetare detaliată ar putea indica.

Tot materialul AICI.

***

Din vremea grădiniței o amintire indelebilă privește rigla groasă de lemn aruncată cu furie de către tovarășa educatoare înspre un neastâmpărat „șoim al patriei” așezat la vreo două scaune  distanță de mine. Văd și acum obiectul zbârnâind în zbor către ținta umană pe care urma să o reducă la tăcere. Pe măsură ce zăbovesc asupra acestei scene aproape ireale, încep să mă întreb dacă nu cumva sunt victima unei false memorii, a unei confabulații. Să trecem, prin urmare, la etapa școlară căreia i se asociază amintiri mai puțin șubrede. Pentru clasele primare îmi pot verifica amintirile cu ajutorul surorii mele, pe care am avut-o colegă în primii opt ani de școală. Ascuțimea pantofilor tovarășei învățătoare am simțit-o amândoi în câteva rânduri, căci respectiva doamnă, aflată la apusul carierei și la capătul răbdării, aplica metode old school ca să îndese hărnicia în loazele care formau ultima ei promoție. Din gimnaziu rețin mai ales palma strașnică pe care a încasat-o colegul meu de bancă din partea dirigintelui. Lovitura a fost atât de puternică, încât colegul s-a prăvălit peste mine, proiectându-mă afară din bancă. Metoda era aplicată mai des decât consideram normal chiar și pentru o vreme în care astfel de practici erau subînțelese.