Pe măsură ce verific, fir cu fir, fiecare verset din versiunea lui Cornilescu, luând ca reper Textul Masoretic (pentru VT), descopăr că uneori traducătorul are abateri de la principala lui versiune-sursă: textul lui Segond.

Uneori soluția de traducere vine din lexiconul lui Gesenius. Am descoperit câteva astfel de exemple în trecut, dar, din nefericire, nu mi le-am notat.

Pe unul îl prezint mai jos.

În Isaia 11:3 avem secvența ebraică wahariho beyir’at YHWH, tradusă în Cornilescu prin „plăcerea lui va fi frica de Domnul”.

Textul lui Cornilescu nu seamănă nici cu ce avem în Segond: „Il respirera la crainte de l’Éternel”, nici cu parafraza lunguță din KJV: „And shall make him of quick understanding in the fear of the LORD”.

În lexiconul Gesenius găsim însă

הֲרִיחוֹ בְּיִרְאַת יְיָ “his delight shall be in the fear of Jehovah.”[1]

Aceeași soluție de traducere a fost inclusă și în traducerea JPS (1917), dar nu aș presupune o influență directă a acesteia asupra traducătorului român. La 1917 eram în plin război. Nu cred că ajungeau cărțile din America așa de repede în Europa, ori că traducătorul nostru ar fi putut obține în timp util o asemenea versiune).

[1] Wilhelm Gesenius and Samuel Prideaux Tregelles, Gesenius’ Hebrew and Chaldee Lexicon to the Old Testament Scriptures, p. 760.


Încheierea ultimului proces din seria celor deschise împotriva Societății Biblice Britanice îmi dă prilejul să scriu o scurtă postare cu privire la subiect.

Pentru înțelegerea aspectului cardinal care a dus la declanșarea acestei serii de litigii socotesc că este de maximă importanță să ne reamintim o scenă din celebra poveste a lui Carlo Colodi, anume cea în care Pinocchio se întâlnește cu Vulpea și Motanul.

Și acum ia spune, ce cauți prin locurile astea? întrebă Vulpoiul pe păpușă.

–  Îl aștept pe tata, care trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.

– Dar banii tăi de aur?

–  Îi am în buzunar, în afară de unul pe care l-am cheltuit la hanul „La Racu Roșu”.

– Și când te gândești că, în loc de patru bani, ar putea să se facă mâine o mie, două mii chiar. De ce nu m-asculți pe mine? De ce nu mergi să-i semeni în Câmpia Minunilor?

– Astăzi nu pot: o să mă duc în altă zi.

– În altă zi o sa fie târziu! zise Vulpoiul.

– Pentru ce?

– Pentru că acea câmpie a fost cumpărată de un boier mare și de mâine încolo nu mai dă voie să se semene bani.

– E departe de aici Câmpia Minunilor?

–  Să tot fie cam doi kilometri. Vrei să vii cu noi? într-o jumătate de ceas am ajuns: semeni numaidecât banii, și după câteva minute culegi două mii, așa că diseară te întorci acasă cu buzunarele doldora. Vrei să mergi cu noi?

Pinocchio se codi puțin până să răspundă, deoarece își aduse aminte de Zâna cea drăguță, de bătrânul Geppetto și de prevestirile Greierașului-vorbitor; dar la urma urmei a făcut și el ca toți copiii fără un pic de judecată și fără inimă: dădu din cap și spuse Vulpoiului și Cotoiului:

– Atunci fie, merg cu voi. Și porniră.

Și acum să intrăm în subiect.

Biblia Cornilescu ar trebui să intre în Cartea Recordurilor la categoria: „Versiunea Bibliei care a generat cele mai multe procese în tribunal, într-o perioadă scurtă de timp”. În ultimii 5 ani, două entități românești (nu îndrăznesc să le numesc și „evanghelice”, fiindcă nu văd în ce privință se ating ele cu Evanghelia) au încercat să conteste în tribunal dreptul exclusiv al Societății Biblice Britanice de a tipări Biblia Cornilescu. Vezi AICI și AICI.

Povestea este prea lungă ca să o redau aici de-a fir a păr. Pe scurt, două procese au fost deschise de domnul Daniel Cuculea, reprezentant al așa-numitei Societăți Evanghelice Române, organizație care s-a dat drept continuatoarea Societății Evanghelice Române pe care au întemeiat-o Dumitru Cornilescu și Ralu Callimachi după Primul Război Mondial.

Fiindcă nu este nevoie de multă materie cenușie ca să constați că între SER din anii 1920 și SER creată de domnul Cuculea după 1990 nu există nicio legătură (alta decât numele), instanța a respins pledoariile pline de patos (dar lipsite de orice temei istoric) ale directorului SER (vezi AICI). Precizez în treacăt că îl cunosc personal pe domnul Cuculea, din vremea când adunam informații despre istoria Bibliei Cornilescu. Am discutat cu el în câteva rânduri, dar pe atunci nu mi-a lăsat defel impresia că ar avea în gând să se lanseze vreodată în acțiune litigioasă necurată având ca obiect drepturile de publicare pentru Biblia Cornilescu. Nu știu ce mutație sufletească l-a determinat să cadă în această ispită, din care a ieșit cu onoarea făcută franjuri. Dacă m-ar fi întrebat ce cred despre jocul îndoielnic în care intră, l-aș fi sfătuit să nu demareze niciun fel de acțiune care va îi va zdruncina grav credibilitatea.

Tot în acești ani, domnul Cuculea a bătut în lung și în lat mări și țări, a luat legătura cu diverși membri din familia lărgită a lui Dumitru Cornilescu și a încercat să le vândă o poveste care este complet cusută cu ață albă. Vulpoiul care l-a îmbrobodit pe sărmanul Pinocchio, în povestea lui Carlo Colodi, nu avea dovezi mai convingătoare decât domnul Cuculea, dar, din nefericire, fiindcă lumea nu duce lipsă de persoane lesne crezătoare, dispuse să înghită povești dintre cele mai incredibile, unii membri ai familiei Cornilescu au luat de bună versiunea care le-a fost servită de directorul fantomaticei SER. După o vreme, membrii familiei s-au informat mai bine, au luat cunoștință de istoria Bibliei Cornilescu și au aflat că există la Cambridge, în arhiva SBB, un dosar imbatabil cu numeroase documente care dovedesc colaborarea strânsă dintre traducător și entitatea care a adus prima oară la cunoștința publicului versiunea revizuită (1924), din care descind edițiile tipărite în prezent. Așa se face că rudele familie Cornilescu s-au delimitat clar de acțiunile începute de domnul Cuculea și au afirmat negru pe alb că nu revendică în niciun fel drepturile de tipărire ale Bibliei Cornilescu (vezi AICI).

Ca și când atmosfera n-ar fi devenit deja greu respirabilă în urma diligențelor făcute de întreprinzătorul domn Cuculea, în peisaj s-a mai ivit un personaj, căci, de bună seamă, nici Vulpoiul din povestea lui Carlo Colodi nu lucra de unul singur.

Domnul Timotei Mitrofan, directorul organizației Liga Bibliei România, a intentat și el un proces, în încercarea de a contesta dreptul exclusiv al SBB de a tipări Biblia Cornilescu. Acțiunea deschisă de el s-a încheiat de curând, iar sentința (definitivă) a fost publicată pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe scurt, recursul făcut de domnul Timotei Mitrofan a fost respins.

Soluția poate fi citită AICI.

  • Complet de judecată: Completul nr. 9
  • Numărul documentului de soluționare: 346/2017
  • Data documentului de soluționare: 02.2017
  • Tipul documentului de soluționare: Hotărâre
  • Soluție: Respingere recurs – Inadmisibil
  • Detalii soluţie: Decizia nr.346:Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Fundaţia Liga Bibliei România împotriva deciziei nr. 633A din data de 28 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta Societatea Evanghelică Română împotriva aceleiaşi decizii. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtele The British and Foreign Bible Society şi Societatea Biblică Interconfesională din România împotriva aceleiaşi decizii. Irevocabilă.

Cu riscul de a fi considerat lipsit de modestie, subliniez o chestiune importantă: dacă domnul Timotei Mitrofan ar fi avut înțelepciunea de a urma sfaturile pe care i le-am dat, când m-a vizitat la birou ca să-mi împărtășească perspectiva lui asupra chestiunii copyrighului pentru Biblia Cornilescu, n-ar fi ajuns în situația de a descoperi, după atâția ani, că acțiunea inițiată de el a căzut în apă, odată cu reputația lui.

Nu poți pretinde, ca organizație, că vrei să tipărești Biblia „ca un act de asanare spirituală și morală a poporului român”, și să târăști în tribunal o organizație cu o istorie de peste două secole, care a dat românilor Scriptura, în diverse traduceri, încă de la 1817, când s-a tipărit la Sankt Petersburg Noul Testament pentru românii din Rusia țaristă. Asanarea morală clamată de domnul Mitrofan trebuie să înceapă cu respectul pentru proprietate, pentru activitatea SBB și pentru istoria versiunii Cornilescu. Această traducere a devenit ceea ce este prin eforturile neprecupețite ale reprezentanților Societății Biblice Britanice. Există fapte istorice care nu se negociază.  Directorul organizației Liga Bibliei România le găsește pe fiecare dintre cele 400 de file ale volumului de scrisori și documente privitoare la Dumitru Cornilescu.

Mai jos sunt câteva extrase din ultima întâmpinare făcută de Liga Bibliei România în procesul care tocmai s-a încheiat.

00-screen01-capture

Afirmația că Biblia 1924 a fost tipărită de SER este o dezinformare grosolană. Mă mir că domnul Mitrofan are îndrăzneala să prezinte în tribunal afirmații false care pot fi demontate prin simpla analiză a paginii de titlu a Bibliei 1924.

Ceea ce domnul Mitrofan nu spune este că, până în 1990, acele „alte societăți” care au tipărit Biblia Cornilescu au cerut permisiunea de la SBB.

De unde știe domnul Mitrofan că „opera nu l-a avut ca proprietar unic pe Dumitru Cornilescu”? În cele peste 550 de documente din arhiva SBB Cornilescu se prezintă ca proprietar unic. Orice contribuție va fi avut prințesa Callimachi, care l-a ajutat în procesul traducerii, ea nu a formulat niciodată vreo pretenție ca proprietară a traducerii. De altfel, ea nu a fost foarte fericită de faptul că versiunea lui Dumitru Cornilescu a devenit mai literală începând cu 1924, dar nu a obiectat în scris. Prințesa a știut clar că nu mai poate interveni în procesul editorial premergător tipăririi, dintr-un motiv foarte simplu: din momentul în care versiunea lui Dumitru a fost adoptată de SBB, Cornilescu nu a mai avut controlul asupra propriei traduceri și a acceptat orice decizie luată de Comitetul SBB și de editorul acesteia, Robert Kilgour. Lipsa actelor nu este în sine probantă, fiindcă SBB nu putea anticipa în 1923 că peste circa un secol se vor ivi în România entități de rea-credință care să considere că știu ele mai bine decât Cornilescu și SBB cum stă treaba cu dreptul de proprietate pentru versiunea Cornilescu. Sigur că, dacă ar fi putut să-și imagineze o astfel de situație, Comitetul SBB ar fi formalizat „transferul de proprietate” pentru a stăvili astfel apetitul nesănătos pentru litigii și tribunale al domnilor Cuculea și Mitrofan.

02-capture

Foarte ingenioasă găselnița domnului Timotei Mitrofan: justiția trebuie să constate cine este „adevăratul proprietar” al versiunii Cornilescu sau dacă ea aparține „domeniului public”. Cam ce ați spune despre următoarea situație de viață? Soții Maria și Gheorghe sunt căsătoriți de 40 de ani și au împreună 5 copii. După 40 de ani de căsătorie, cei doi soți sunt chemați la tribunal de un necunoscut care cere instanței să stabilească cine este adevăratul tată al celor 5 copii sau dacă nu cumva tatăl adevărat este altcineva (nu se știe cine). Necunoscutul nu se mulțumește să vadă certificatele de naștere, căci ele, în fond, nu demonstrează nimic, ci cere probe solide, adică verificarea ADN-ului.

În anul Domnului 2013, Liga Bibliei și-a făcut apariția la tribunal ca să pună la îndoială un fapt care n-a fost contestat de nimeni din 1924 până în 2012. Cam cât de convingătoare poate fi o astfel de inițiativă?

Una peste alta, vestea bună este că instanțele românești au asanat în sfârșit mocirla creată de procesele deschise de cele două entități pomenite mai sus. Mi-am arătat încă din 2012 nedumerirea cu privire la mesajele difuzate de Daniel Cuculea prin așa-numita „scrisoare de reglementare” lansată de el (vezi AICI). Încă din 2011, cu un an înainte, când au început să apară intoxicări pe diverse bloguri evanghelice, am afirmat, cu subiect și predicat: „Copyright-ul pentru traducerea Cornilescu 1924 aparține Societății Biblice Britanice care îl poate ceda cui crede de cuviință.” (vezi AICI).

După șase ani, constat că, asemenea Greierașului vorbitor din povestea lui Pinocchio, am avut dreptate, chiar dacă oamenii pe care i-am sfătuit au refuzat să ia seama la ceea ce am spus mereu, cât se poate de apăsat, atât în numeroase postări pe blogul personal, cât și prin viu grai, în discuțiile cu ei. Domnii Daniel Cuculea și Timotei Mitrofan au descoperit în tribunal că acțiunile lor sunt lovite de nulitate și că nicio altă instituție decât SBB nu poate revendica dreptul de a tipări Biblia Cornilescu.

Cine dorește să difuzeze Biblia „pentru asanarea morală a poporului român” trebuie să-și realizeze propria traducere, nu să tipărească în mod ilegal o versiune gata făcută. Nici în povestea lui Pinocchio și nici în viața reală versiunile nu răsăr în două ceasuri, după ce le semeni în Câmpia Minunilor. Fiindcă de peste un an și jumătate m-am înhămat, alături de o excelentă echipă de revizori, la diortosirea atentă a textului lui Cornilescu (ca să plătim astfel o veche datorie pe care traducătorul însuși n-a reușit să o achite în timpul vieții sale), nu accept să mi se spună că pentru unele organizații românești Biblia răsare spontan, fără niciun fel de efort. Cine crede sau afirmă asta ori este naiv ca Pinnochio, ori s-a făcut frate cu „Vulpoiul și Cotoiul” din povestea lui Colodi. Osânda acestor oameni este dreaptă.


Astăzi, însoțit de Dana, sora mea cea mai mică, am dat o fugă la Londra pentru a vedea cum arată în prezent fostul sediu al Societății Biblice Britanice, din Queen Victoria Street, nr. 146. După cum spuneam și cu alt prilej, străzile și numerele din orașele britanice nu se schimbă decât în mod excepțional. În anii ’20, când Cornilescu venea la Londra pentru a se întâlni cu Robert Kilgour, editorul Societății, sau pentru a fi intervievat de Comitetul SBB, denumirea străzii era aceeași.

Fostul sediul SBB se află în apropiere de Catedrala St. Paul’s. Am trecut prin zonă cu alte prilejuri, însă n-am bănuit că de la catedrală la fosta Casă a Bibliei este un drum atât de scurt. Cum cobori de la St. Paul’s spre Tamisa, pentru a ajunge la Millenium Bridge, dai de o răscruce: în stânga e Armata Salvării și în dreapta e College of Arms. Dacă o iei în dreapta, ajungi imediat la nr. 146.

Astăzi clădirea adăpostește Biserica Scientologică din Londra. Fațada restaurată a clădirii, foaierul primitor, birourile luxoase și sălile elegant mobilate trădează puterea financiară a acestei mișcări religioase.

Îi spun recepționerului că sunt cercetător și că mă ocup de istoria unei versiuni a Bibliei publicate de SBB în anii ’20. Întreb dacă aș putea vizita clădirea și dacă fotografierea este permisă, fiindcă mi-aș dori să iau niște cadre cu noul look al fostei Bible House. Mi se spune să aștept până coboară un reprezentant al mișcării.

Persoana care ne ia în primire e un yuppy care lucrează în City și care a găsit „iluminare” în mișcarea scientologică. De vreo 13 ani lucrează nu doar în mediul de afaceri londonez, ci și ca voluntar „scientolog”. Îmi spune că și astăzi sosesc la sediul lor scrisori adresate SBB.

Mi se dau asigurări că pot face fotografii la discreție, dar numai în zonele unde nu există „enoriași” (parishioners) care studiază „Scriptura”. Avem să mă lămuresc mai târziu că prin „Scriptură” se înțelege corpusul de scrieri și prelegeri lăsate de Ron Hubbard, întemeietorul mișcării.

Ne întindem la vorbă despre istoria mișcării și despre „teologia” ei. Sora mea ațâță discuția cu întrebări din zone conexe, mai ales fiindcă scientologii au și programe antidrog sau de consiliere privind drepturile omului. Eu mă sustrag din când în când pentru a face fotografiile dorite.

Sora mea observă subversiv că mișcarea se numește „church”, dar că nu pare să aibă o teologie clar definită. „Nu, confirmă ghidul, nu avem formulări dogmatice, de aceea avem vizitatori din toate confesiunile și tradițiile religioase, inclusiv musulmani.”

Ne mai spune că duminica există un serviciu de închinare și că se predică. Au și ministers care pot oficia căsătorii, la cererea enoriașilor.

Fiindcă în diferite încăperi se poate vedea un anumit tip de cruce, îl întrebăm pe ghid ce înțeles are crucea pentru scientologi, în lumina faptului că acest simbol are o semnificație specială în creștinism. Îmi spune că pentru ei crucea nu are conotații creștine (fiindcă a fost utilizată ca simbol și de păgâni). Cele opt vârfuri ale ei simbolizează opt forțe (thrusts) care îi motivează pe oameni în general. Numai știu care sunt. Singurul lesne de reținut e cel reproductiv.

Discuția despre cruce mă duce la constatarea unei ironii cât se poate de amare: o mișcare necreștină are pe frontonul clădirii ditamai crucea, simbol consacrat de creștinism, iar mișcările evanghelice din România refuză cu obstinație afișarea crucii în lăcașele lor de cult, privilegiind în schimb porumbelul, trâmbița, altarul, sfeșnicul cu șapte brațe ori tablele Legii. Cred că nu este mai mult de o săptămână de când, în timpul periplului american, un prieten îmi spunea că un penticostal a încetat să frecventeze biserica în semn de protest față de decizia pastorului de a instala o cruce pe peretele din vecinătatea amvonului. Lesne de înțeles, odată cu plecarea pastorului din acea comunitate, crucea a fost mazilită și acum zace părăsită într-un basement.

Discuțiile cu scientologul se poartă în registrul politeții tipic britanice, așa că nu vrem să ne „luăm de suman” cu el. Cel puțin nu înainte de a ne asigura că știm ce crede. Generos și primitor, gazda ne spune că putem să ne facem și un test de personalitate, ca să aflăm mai multe despre noi înșine. „Asta numai dacă răspunzi sincer la întrebări”, o tachinez pe sora mea, lămurind apoi ghidului rostul maliției mele: „Este absolventă de Drept”.

Urcăm scările până la ultimul etaj și apoi coborâm în „capelă”. La loc de cinste se află portretul întemeietorului. Pe pereți sunt afișate Codul de Onoare și alte informații. Undeva scrie că omul e o ființă esențialmente bună. Și atunci cum de are nevoie de atâtea îmbunătățiri, câte propun scientologii, mă întreb în sinea mea.

Mai am timp pentru câteva fotografii și apoi coborâm la cafenea pentru un ceai și pentru a digera experiența. Cum vine asta: să te declari „biserică” fără credința în Hristos, capul Bisericii, să afișezi o „cruce” despre care spui că nu-i creștină, să spui că omul e bun în esență, dar să-i propui îmbunătățiri pe multiple planuri? Deși scopul Bisericii Scientologice este iluminarea spirituală a omului, nu sunt deloc sigur că am plecat de acolo mai iluminat de cum am intrat. Mă tem că singura iluminare pe care am căpătat-o a fost strict de ordin arhitectural. Cert este că actualii locatari au păstrat în condiții foarte bune clădirea și s-au arătat primitori. Nu sunt sigur că reprezentanții British Petroleum (care au cumpărat clădirea de la SBB) ar fi fost la fel de generoși. Ca să nu mai spun că la serviciul de Evensong, la St. Paul’s, o gardiană cu figură de zbir ne-a luat pe sus fiindcă am îndrăznit să facem fotografii în catedrală. Un fel de „După ce că vizitați catedrala pe gratis, în timpul slujbei, mai aveți și tupeul de a face fotografii”. Deh, și eu care avusesem naivitatea de a crede că o catedrală anglicană musai că este cel puțin la fel de primitoare ca o „biserică” scientologică! 🙂

Mai jos câteva fotografii de la fosta Bible House.


Astăzi m-a apucat o sfântă mânie când am descoperit că binevoitorii redactori ai Wikipediei mi-au șters niște informații din „ciotul” biografic privitor la Cornilescu. (Vezi aici un articol în care semnalam problema).

Așa că am revenit cu ele, dând niște trimiteri bibliografice mai sănătoase.

Am pus și 3 fotografii cu paginile de titlu ale câtorva dintre edițiile Cornilescu (NT 1920, Biblia 1921, Biblia 1924) și sper să reușesc ca în săptămânile următoare să periez pagina în așa fel încât să arate mai decentă, și cu informații serioase.

Vom mai spulbera astfel din aberațiile (mari și mici) pe care le susțin unii și alții despre el. Mai ales talibanii ortodocși au un fel isteric de a scrie despre Cornilescu. Dar mă tem că nici cu tabăra evanghelică nu mi-e rușine.

Pagina în forma ei provizorie este AICI.


Astăzi am reușit să ajung la Biblioteca Universității din Cambridge pentru a-mi reînnoi permisul. Din nefericire, sau din păcate, biroul „Permise” era închis până la 14.30, fiindcă era „ziua porților deschise” și personalul biroului trebuia să ghideze grupurile de vizitatori în bibliotecă.

Ce să fac? Mă duc la bufetul bibliotecii, să omor timpul. Când văd meniul, îmi spun că să dau lovitura cu o mâncare indiană. Când colo, un mare chix. Mâncarea e insipidă! Mă salvează excelenta supă-cremă de broccoli.

Ok, am omorât o oră (puneți și lectura în diagonală a unui Independent uitat pe masa mea. În paranteză fie spus, afacerea cu telefoanele ascultate încă nu s-a încheiat. Se vede treaba că vinovații sunt prăjiți la foc mic. Justiția britanică merge cu pași mici, dar siguri).

S-a terminat și prânzul. Cu ce să mai omor încă jumătate de oră? Mă gândesc că n-ar fi rău să mă lipesc de un grup de vizitatori și să fac un mic tur ghidat în bibliotecă. Ghidul ne duce prin câteva săli importante, suficient cât să mă lase perplex. Ziduri imense capitonate cu cărți. Fondul total este de 8 (opt) milioane de „items”. Nec plus ultra!

Bon, s-a terminat turul, dar încă nu s-a făcut 14.30.

Zic să dau o raită pe la sala „Bible Society”, să anunț că aș vrea să mă uit din nou peste dosarele Cornilescu.

Onesimus Ngundu, cercetător la Bible Society, îmi spune că în ultima vreme există un interes sporit pentru corespondența acestuia. Înainte de mine a trecut pe la arhiva BFBS și un reprezentant SBIR pentru a cerceta documentele privitoare la traducerea Cornilescu. Nu cu mult timp în urmă s-a arătat și un american pe acolo. (De cerut informații suplimentare.)

Din vorbă în vorbă, îmi spune despre o carte a unui cercetător român, cu privire la traducerile românești ale Bibliei, în care scrie și despre Cornilescu. Nu durează mult și mă dumiresc: e vorba de cartea subsemnatului. 🙂

Și uite-așa ocolim, ocolim, dar până la urmă nimerim delicata problemă a copyrightului versiunii Cornilescu.

Știm că prin tradiție versiunea Cornilescu a fost publicată de Societatea Biblică Britanică.

Mai știm că această versiune a fost revizuită în felurite feluri de diverse organizații evanghelice.

Astăzi un cititor mi-a semnalat un document cât se poate de interesant: o scrisoare de reglementare care a intrat în vigoare la începutul lunii iulie.

Redau mai jos un fragment. Tot documentul AICI.

Scrisoarea de reglementare nr. 1/25.05.2012

Societatea Evanghelică Română, cu sediul în Bucureşti, persoană juridică română prin sentinţa nr. 651/1990,  în dosar 660/PJ/1990 al Judecătoriei Sector 1, Bucureşti, este deţinătoarea exclusivă a drepturilor de proprietate intelectuală asupra operei teologice a lui Dumitru Cornilescu, prin voinţa moştenitorilor legali.

Conform Art. 25 din legea nr. 8/1996 modificată şi completată prin legea 329/2006:

“(1) Drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 si 21 durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţa publică in mod legal.“

Ca cercetător, sunt extrem de curios cine sunt moștenitorii legali ai lui Cornilescu.

Foarte stranie mi se pare precizarea că versiunea 1931 este supusă în egală măsură copyrightului.

Art. 1. Începînd cu data de 01.07.2012 se introduce reglementarea pieţei de editare, tipărire, vînzare – cumpărare şi import–export a Bibliei în limba română,  traducerea Dumitru Cornilescu (ediţiile 1920–1928, precum şi ediţiile 1931–1933)

Cine cunoaște istoria versiunilor Cornilescu știe că Biblia 1931 a fost o revizuire a Bibliei 1911. Cornilescu s-a oferit să revizuiască această Biblie și SBB a acceptat. Nici vorbă să fi fost o traducere de la zero. Textul Bibliei 1911 aparținea SBB și pentru revizuirea făcută Cornilescu a fost plătit. Am îndoieli că textul rezultat ar putea fi socotit opera originală a lui Cornilescu. Așadar, faptul că SER și-a propus să rezerve și această versiune mi se pare ciudat.

Oricum, scrisoarea care mi-a fost semnalată este revoluționară, fiindcă este prima încercare juridică de a clarifica problema complicată a copyrightului pentru versiunile Cornilescu.

Ținem aproape, să vedem cum vor evolua lucrurile.


Citesc azi în Apocalipsa versetul următor.

Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celorce au şezut pe ele, li s’a dat judecata. Şi am văzut sufletele celorce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, şi ale celorce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mînă. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. (Ap. 20:4)

Considerați-mă năzuros, snob, moftangiu, cusurgiu, dar ce am de spus spun: textul conține un dezacord care mă zgârie pe creier: „sufletele celorce li se tăiase capul”.

Ar trebui să fie „sufletele celor cărora li se tăiase capul”.

M-am uitat în Biblia pentru o Viață Deplină, Biblia Thompson, Biblia SBR.

Toate se declară versiuni revizuite și toate păstrează dezacordul neclintit.

Pe când oare o versiune Cornilescu revizuită cu cap (că tot veni vorba de el în acest verset)?


Există şi un duh al răstălmăcirii Scripturii prin ignorarea textului grec (pentru NT)? Înclin să cred că da. Şi sunt serios. Nu înţeleg prin asta o entitate supranaturală care se ocupă cu încurcarea iţelor exegetice, ci la predispoziţia unor oameni de a interpreta Scriptura ca să le iasă lor teologia. „Duh” ca „atitudine”.

N-am să comentez deocamdată toate locurile în care apare în Scriptură expresia „duh de…”, ci am să atrag atenţia că termenul „duh”, deşi inserat de Cornilescu în versetele de mai jos, nu există în originalul grecesc. Traducătorul român l-a urmat pe Segond, care foloseşte esprit „(duh)” pentru a face traducerea mai plastică. Din păcate, cu riscurile pe care le vedeţi în comentariile din postarea precedentă.

Aşadar, din gama versetelor folosite de cei bântuiţi de duhul exegezei găunoase trebuie să le scădem pe următoarele, în care nu e vorba de niciun duh, ci de păcatul ca atare:

1. τοῖς δὲ ἐξ ἐριθείας καὶ ἀπειθοῦσι τῇ ἀληθείᾳ πειθομένοις δὲ τῇ ἀδικίᾳ ὀργὴ καὶ θυμός.

CNS Romani 2:8 şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.

2. τινὲς μὲν καὶ διὰ φθόνον καὶ ἔριν, τινὲς δὲ καὶ δι᾽ εὐδοκίαν τὸν Χριστὸν κηρύσσουσιν·

CNS Filipeni 1:15 Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă.

3. οἱ δὲ ἐξ ἐριθείας τὸν Χριστὸν καταγγέλλουσιν, οὐχ ἁγνῶς, οἰόμενοι θλῖψιν ἐγείρειν τοῖς δεσμοῖς μου.

CNS Filipeni 1:17 cei dintîi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gînd curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele.

4. μηδὲν κατ᾽ ἐριθείαν μηδὲ κατὰ κενοδοξίαν ἀλλὰ τῇ ταπεινοφροσύνῃ ἀλλήλους ἡγούμενοι ὑπερέχοντας ἑαυτῶν,

CNS Filipeni 2:3 Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuş.

5. εἰ δὲ ζῆλον πικρὸν ἔχετε καὶ ἐριθείαν ἐν τῇ καρδίᾳ ὑμῶν, μὴ κατακαυχᾶσθε καὶ ψεύδεσθε κατὰ τῆς ἀληθείας.

CNS Iacov 3:14 Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului.

6. ὅπου γὰρ ζῆλος καὶ ἐριθεία, ἐκεῖ ἀκαταστασία καὶ πᾶν φαῦλον πρᾶγμα.

CNS Iacov 3:16 Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele.


Cu mai bine de o săptămână în urmă am ţinut la biserică un studiu din Efeseni 4:11-16. Cu acest prilej am descoperit că Ef. 4:12 ar avea nevoie de o nuanţare în ce priveşte expresia „pentru desâvârşirea sfinţilor” (gr. πρὸς τὸν καταρτισμὸν τῶν ἁγίων).

Termenul care ne interesează este καταρτισμός, katartismos, tradus de Cornilescu prin „desăvârşire” (cf. Segond perfectionnement des saints).

În greaca clasică, termenul katartismos se foloseşte cu mai multe sensuri, în funcţie de context:

–          reconciliere, restaurare

–          îndreptare (sau aşezare a unui os fracturat)

–          finalizare (a procesului de creştere a dinţilor)

–          pregătire, aranjare (a unui obiect)

–          antrenare, echipare

Acest ultim sens pare cel mai potrivit în contextul din Efeseni. Pavel spune că Hristos a dăruit Bisericii o “ierarhie slujitoare” care să-i “echipeze” pe sfinţi pentru ca şi ei să slujească, ducând astfel la creşterea (zidirea) trupului lui Hristos.

Bun, şi ce e greşit dacă zicem “desăvârşire” în loc de “echipare” (sau pregătire)? Nu e greşit, dar poate sugera ideea că trebuie ne desăvârşim şi apoi să slujim. La o adică, ne putem sustrage slujirii invocând motivul că nu suntem încă desăvârşiţi. Şi am avea dreptate, fiindcă desăvârşiţi o să fim doar la Domnul, când va veni ceea ce este desăvârşit (ὅταν δὲ ἔλθῃ τὸ τέλειον,  1 Cor 13:10). Numai că Pavel nu spune că trebuie să ne desăvârşim mai întâi, ci că trebuie să ne echipăm.

Să vedem ce au făcut traducătorii vechi şi noi cu acest termen – katartismos

NT. 1648împreunarea sfinţilor (Hm… cam nefericit termenul)

Bibl. 1688întemeiarea sfinţilor (N-au nimerit-o nici editorii munteni)

Micu 1795săvârşirea sfinţilor (Termen preluat de Şaguna, Filotei al Buzăului şi Biblia 1914. Deja ne apropiem de termenul modern desăvârşire).

Biblia 1874desevârşirea sânţilorŭ (Soluţie care se va fi preluată de traducerile din sec. XX)

Nitzulescu 1897 întregirea sânţilor (Nici aşa nu sună prea grozav.)

Galaction 1939desăvârşirea sfinţilor (=1874, Cornilescu şi ediţiile sinodale 1968-2008)

Anania 2001 ca să-i pregătească pe sfinţi (Ei, în sfârşit cineva a nimerit-o! Era şi timpul.)


De mai bine de o lună citesc Noul Testament de la Bălgrad (1648). E o traducere frumoasă şi destul de cursivă, dacă eşti deja obişnuit cu vocabularul biblic al sec. 17. Pentru desluşirea anumitor versete, e indicat totuşi să ai alături un Nou Testament grec sau BibleWorks.

Am ajuns astăzi la Ioan 2:10: „Tot omul întâiu pune vinul bun şi deacă să veselescu, atuncea cel mai slabu…”. Am recunoscut în spatele lui „veselescu” verbul μεθυσθῶσιν (μεθύσκω, methysko = a se îmbăta), care în NT mai apare în Luca 12:45, Ef. 5:18, 1 Tes. 5:7 şi Apoc 17:2 (aici metaforic). Se pare că traducătorii, dintr-un anumit tact pastoral, n-au vrut să le dea argumente biblice eventualilor cititori certaţi cu sobrietatea şi prieteni la toartă cu ulcica sau halba. Aşa că au tradus verbul în mod eufemistic. N-au fost singurii, în tradiţia biblică românească. Dar să vedem cum stau lucrurile în alte versiuni.

Bibl. 1688: „Tot omul întâiu vinul cel bun pune, şi, când să vor îmbăta, atuncea pre cel mai prost.” Alte traduceri de mai târziu (Samuil Micu, Bibl. 1874, Nitzulescu 1897, Bibl. 1914) au păstrat verbul „a se îmbăta”. Corect.

Cornilescu 1921 mai taie din forţa originalului, redând verbul μεθυσθῶσιν prin „au băut bine” (Soluţia se regăseşte şi în Galaction 1938). Bine, bine, dar cât de bine? Fiecare îşi poate reprezenta episodul după puterile imaginaţiei. Soluţia e menită să navigheze strâmtoarea periculoasă dintre Scyla beţiei şi Carybda trădării textului. Pe urmele acestei soluţii, versiunea NTR concede totuşi un grad mai ridicat de concentraţie versetului: nuntaşii pomeniţi de nun „au băut mult”. Mult, dar cât?

Bibl. 1968, care a prelucrat textul lui Galaction (temperându-i adesea excesele), a diluat verbul, traducându-l cu „se ameţesc”. „Ameţeala” s-a moştenit în Biblia 1975 şi de acolo a trecut în Biblia Anania (2001). Nu-i aşa, una e să te îmbeţi, alta e să te ameţeşti. Versiunile din această categorie îi fac pe nuntaşii din mintea nunului să pară un pic mai înţelepţi. Un pic.

Concluzie: Cred că soluţia „a se îmbăta” trebuie păstrată, ca să fim fideli faţă de textul biblic. DAR…

1)      Dacă vrem să păstrăm şi o abordare pastorală asupra traducerii, ar trebui să facem şi un aparat de note. Biblia a fost lăsată să fie citită într-o comunitate interpretativă. Nu punem lacătul pe Scriptură, sub motiv că omul de rând s-ar deda la beţii, dacă ar ajunge să o citească acest verset de unul singur. DAR… oricât de protestant aş fi, consider că în citirea Scripturii, oamenii neinstruiţi (ἰδιῶται, în sensul versetului 1 Cor 14:23) au nevoie de călăuzire din exterior („Cum am să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”). Altminteri, cu o traducere exactă, dar cu o hermeneutică bolnavă, s-ar putea să avem oameni care transformă versete din Biblie  în argumente pentru de a răzgâia firea pămânească. „Uite, frate, scrie în Biblie negru pe alb că nuntaşii se îmbătau!”

2)      Afirmaţia că nuntaşii din Israelul sec. I obişnuiau să bea până se îmbătau este făcută de maestrul de ceremonii. Dar acesta nu este reprezentativ pentru etica Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare nu tot ce apare scris în Biblie trebuie şi aplicat, dacă avem de-a face cu afirmaţii vine de la un personaj contra-exemplu.

3)      Biblia conţine zeci de versete despre vin/băutură/a bea. O hermeneutică sănătoasă trebuie să vadă mesajul Bibliei în ansamblu, nu să folosească abuziv câte un verset rupt din context.


Tatăl meu, cititor „comparat” al Scripturii, mă întreabă cine are dreptate: Cornilescu („Era un om îmbrăcat cu o manta de păr şi încins cu o curea la mijloc”) sau Anania („Era un om păros şi încins peste mijloc cu o curea”)?

Anania merge după textul grecesc (aner dasys=om păros, hirsut), iar Cornilescu nu ştiu după cine merge. Probabil după Segond (C’était un homme vêtu de poil=Era un om îmbrăcat cu păr/blană).

Textul ebraic pare ambiguu, dar, fără să fiu specialist, înclin să cred că iş baal sear („om posesor de păr”) ar trebui înţeles ca “om păros” (sau „cu părul lung”?). În ebraică, dacă înţeleg bine,  sintagma „posesor de…” e folosită  relativ des pentru a sublinia o trăsătură a persoanei descrise astfel. Nu am timp să-i edific pe cititori cu exemple. Vreun ebraist ar putea să ducă discuţia mai departe.


Gata cu politica. Ridziada s-a cam terminat (deşi n-am înţeles unde s-a dus până la urmă atâta bănet) şi am temeiuri serioase să cred că Românika va deveni în curând o adevărată republică universitară (prin cei 100.000 de intelectuali cu diplomă pe care îi expediază pe piaţă în mod generos înaltul aşezământ cultural ctitorit de tov. Bondrea). Tovarăşi, viitorul sună bine (dar aveţi grijă să închideţi ochii şi să vă ţineţi cu străşnicie de nas)!

Eu unul revin la preocupările mele de biblist-filolog. Mi-a atras recent atenţia versetul din Fil. 1:13, care conţine o secvenţă („curtea împărătească”) susceptibilă să dea naştere la interpretări eronate.

În trad. Cornilescu 1924 (=1921) versetul sună astfel:

În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sînt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos.

Cum înţelegeţi sintagma „curtea împărătească”? La prima vedere, eu sunt tentat să o iau metonimic. Prin „curte împărătească” aş înţelege „suita imperială”, sau, în sens mai larg, aristocraţia + artiştii + funcţionarii + trepăduşii + diverşii care se foiau prin palatul împăratului (mai ales dacă locul întemniţării e Roma).

Când ne uităm în original, descoperim că termenul grecesc corespunzător este praitōrion, care în NT apare de 8 ori. Termenul este de origine latinească (praetorium) şi are o istorie un pic mai complicată, de-a lungul căreia a dobândit diverse înţelesuri: 1) reşedinţa oficială a unui guvernator; 2) garda pretoriană (ulterior garda de corp a împăratului); 3) conac sau palat.

Dacă Pavel le scria filipenilor de la Roma, atunci praetorium (praitōrion) ar fi desemnat cel mai probabil garnizoana imperială.

În orice caz, de-a lungul timpului, pentru praitōrion s-au mai propus diverşi echivalenţi (NT 1648 giudecata; Bibl. 1688 şi Micu 1795 divanul), dar în final s-a optat pentru un împrumut: pretoriu, folosit iniţial în Bibl. Iaşi 1874 şi preluat de aproape toate traducerile ulterioare (mai puţin Cornilescu 1921 şi 1924).


Există contexte în care consecvenţa traducătorului în folosirea unui anumit corespondent (în limba-ţintă) este extrem de importantă. Un astfel de context este Ieremia 34. Redau aici pe scurt conţinutul.

jeremiah

Uite libertatea, nu e libertatea!

Pe fondul asediului la care este supus Ierusalimul de către trupele regelui babilonian Nebucadneţar, împăratul israelit Zedechia face un legământ (berit) cu tot poporul, în vederea abolirii sclaviei. Legământul se face după uzanţă (un viţel despicat, trecerea printre cele două bucăţi ale lui). Se organizează şi o ceremonie solemnă înaintea lui Dumnezeu, în Templu (v. 15).

Când armatele asediatoare se retrag temporar (v. 21), Zedechia şi conducătorii poporului revin asupra deciziei şi îi iau din nou în robie pe cei proaspăt eliberaţi. O asemenea mârşăvie nu putea fi tolerată. Greul propovăduirii judecăţii cade iarăşi pe Ieremia (care deja este detestat pentru mesajele lui „antinaţionale”)

Lecţia de istorie

Aşadar, Dumnezeu îl trimite pe Ieremia cu un mesaj de judecată şi pedeapsă. Poporului i se aduce aminte (v. 13) că Dumnezeu a făcut cu  ei un legământ (berit) în ziua ieşirii din Egipt; potrivit acestuia, poporul ar fi trebuit să-şi elibereze periodic robii, la şapte ani. Aşa ceva nu s-a produs multă vreme. Totuşi, Zedechia şi poporul s-au pocăit la un moment dat (v. 15) şi au decretat prin legământ eliberarea sclavilor (care oricum ar fi trebuit făcută de mult).

Libertate vs. „libertate către sabie” (Deror el-hahereb)

Totuşi, la scurtă vreme poporul şi-a luat vorba înapoi şi a profanat astfel numele lui Dumnezeu. Versetul 17 conţine un joc de cuvinte sinistru şi plin de ironie, pornind de la cuvintele deror („libertate”) şi qara („a vesti”): fiindcă israeliţii au refuzat să vestească (liqro) „libertatea” (deror) aproapelui lor, Dumnezeu le vesteşte (qore) lor „libertatea” (deror) de a muri prin sabie, ciumă şi foamete! Cu alte cuvinte, israeliţii au refuzat altora eliberarea, dar Dumnezeu le va da El o „eliberare” care să fie de pomină.

„Pactul” lui Segond devine „învoiala” lui Cornilescu.

Mă întorc de unde am plecat. Atât Segond, cât şi Cornilescu, umbresc înţelesul pasajului fiindcă nu traduc termenul (berit) în mod consecvent. Se pierde astfel ideea că israeliţii sunt datori să-şi respecte cuvântul fiindcă el a fost dat ca parte a unui legământ (nu a unei învoieli). De asemenea, ar fi trebuit să-l respecte fiindcă Dumnezeu însuşi a făcut un legământ cu ei, atunci când i-a scos (eliberat) din Egipt.

Termenul legământ (berit) apare de 6 ori în cap. 34, cu 2 ocurenţe în v. 18, deci putem face o mică sinopsă, pentru a vedea lipsa de consecvenţă în traducere. Prima coloană se referă la Segond, cealaltă la Cornilescu.

Segond .…………………… Cornilescu

v. 8      pacte                           învoială

v. 10    pacte                           învoială

v. 13    alliance                       legământ

v. 15    pacte                           învoială

v. 18    alliance/pacte        legământ/învoială


Verificând astăzi câteva versete din Evrei, am ajuns şi la 12:6, care spune (în Cornilescu): Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.

Dumnezeu nu bate cu biciul

Versetul mi-a atras atenţia fiindcă în original verbul tradus prin „bate cu nuiaua” este mastigoo, care înseamnă „a biciui” sau, prin extensie metaforică, „a pedepsi”, ca în cazul de faţă. Aşadar, versetul ar trebui să sune astfel:

Căci Domnul disciplinează pe cel pe care-l iubeşte, şi pedepseşte pe orice fiu pe care-l acceptă.

De unde atunci „nuiaua” la Cornilescu? Uitându-mă în Segond, descopăr cu surprindere că el traduce mastigoi cu „frappe de la verge” (bate cu varga/nuiaua).

Mi-am amintit pe dată de postarea despre Matei 27:26, unde Cornilescu spune că Hristos a fost bătut cu nuiele, deşi în original se spune clar că e vorba de biciuire.

Atunci m-am întrebat câte din „nuielele” lui Cornilescu au la bază „vergile” lui Segond. Iată rezultatul.

Matei 27:26

Atunci Pilat le -a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele [fragellosas], L -a dat în mînile lor, ca să fie răstignit.

Alors Pilate leur relâcha Barabbas; et, après avoir fait battre de verges Jésus, il le livra pour être crucifié.

Marcu 10:34

care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele [mastigosousin], Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar, după trei zile, va învia.

qui se moqueront de lui, cracheront sur lui, le battront de verges, et le feront mourir; et, trois jours après, il ressuscitera.

Marcu 15:15

Pilat a vrut să facă pe placul norodului, şi le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, dupăce a pus să-L bată cu nuiele [fragellosas], L-a dat să fie răstignit.

Pilate, voulant satisfaire la foule, leur relâcha Barabbas; et, après avoir fait battre de verges Jésus, il le livra pour être crucifié.

Luca 18:33

şi, după ce-L vor bate cu nuiele [mastigosantes], Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.

et, après l’avoir battu de verges, on le fera mourir; et le troisième jour il ressuscitera.

Fapte 5:40

Ei au ascultat de el. Şi, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele [deirantes], i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus, şi le-au dat drumul.

Ils se rangèrent à son avis. Et ayant appelé les apôtres, ils les firent battre de verges, ils leur défendirent de parler au nom de Jésus, et ils les relâchèrent.

Fapte 16:37

Dar Pavel le-a zis: După ce ne-au bătut cu nuiele [deirantes] în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, cari sîntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe ascuns!

Mais Paul dit aux licteurs: Après nous avoir battus de verges publiquement et sans jugement, nous qui sommes Romains, ils nous ont jetés en prison, et maintenant ils nous font sortir secrètement!


Am dat astăzi peste un verset din Cornilescu a cărui traducere m-a intrigat, fiindcă sună diferit de originalul grecesc şi foarte similar cu versiunea franţuzească Segond.

Contextul se referă la Hristos ca slujitor al cortului adevărat, din cer, instituit de Dumnezeu, nu de un om. Hristos se deosebeşte de ceilalţi preoţi prin faptul că slujeşte în sanctuarul din cer, pe când preoţii din seminţia lui Levi slujesc într-un sanctuar care este o reprezentare [hypodeigma] şi o umbră [skia] a celui ceresc.

Cornilescu 1920 (1924) spune: „Ei fac o slujbă, care este chipul [hypodeigma] şi umbra [skia] lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise dela Dumnezeu…”, adică foarte similar cu ce găsim în Segond (lesquels célèbrent un culte, image et ombre des choses célestes, selon que Moïse en fut divinement averti…)

Segond spune că „slujba/cultul este o imagine şi o umbră a lucrurilor celeste”, pe când originalul spune că locul în care slujesc preoţii levitici este o reprezentare şi o umbră a sanctuarului ceresc (deci este inferior acestuia).

Notă: Am tradus ta [hagia] epourania cu sanctuarul ceresc, fiindcă ta agia apare chiar din v. 8:2 ca „sanctuar”.

Să vedem acum ce au făcut alţi traducători din acest verset:

Galaction (1938) „Şi care slujesc închipuirii şi umbrei celor cereşti, precum a primit poruncă Moise…” Literalismul face traducerea obscură. „Slujesc închipuirii” sună cam dubios.

B Anania (2001) „Cei ce slujesc pecetea şi umbra celor cereşti, aşa cum dumnezeieşte i s-a poruncit lui Moise…”. Mă întăresc tot mai mult în convingerea că traducerea BA nu se ridică la înălţimea laudelor cu care a fost acoperită. Cum să traduci hypodeigma cu pecetea? Iar cele cereşti se referă de fapt la sanctuarul ceresc.

NT Nitzulescu (1897) „Ca uni care slujesc unei închipuituri şi unei umbre a santuarului ceresc, după cum a primit Dumnezeească poruncă Moise…” Cam stângace traducerea, din cauza literalismului. În plus, „închipuitură” e un termen nefericit

Trad. Nitzulescu a fost preluată, revizuită şi publicată în versiunea 1911:

Ca unii care slujesc unei închipuituri şi unei umbre a templului ceresc, după cum a primit dumnezeească poruncă Moise…”

Cornilescu (1931) este o revizuire a versiunii 1911. Lui Cornilescu nu i-a plăcut „templul” şi a renunţat la el: „cari slujesc unei închipuituri şi unei umbre a celor cereşti, după cum a fost înştiinţat Moise de Dumnezeu…” După cum se vede, „închipuitura” s-a păstrat.


Studiind recent cap. 3 din Evrei, am dat peste un termen important folosit în epistolă: parrhesia, care înseamnă, între altele, „încredere” sau „îndrăzneală”. Termenul este folosit de 4x: Evr. 3:6; 4:16; 10:19 şi 10:35.

Cornilescu îl traduce, în cele patru versete, după cum urmează:

3:6 – încredere nezguduită
4:16 – deplină încredere
10:19 – [intrare] slobodă
10:35 – încredere

Mă opresc o secundă la Evrei 10:19. Adjectivul „slobod” nu e tocmai o traducere potrivită pentru a substantivul parrhesia, aşa că îmi pun imediat întrebarea cum a ajuns Cornilescu la acest echivalent. Când mă uit în Segond, găsesc o exprimare foarte apropiată: „une libre entrée”. Un nou argument că D. Cornilescu a folosit Segond pentru anumite versete din NT.

Revin la textul grecesc. Autorul cărţii Evrei spune, literal: Aşadar, fraţi [şi surori], având încredere [parrhesia] pentru a intra în Sanctuar, prin sângele lui Isus…

Accentul nu cade pe „slobod” versus „interzis” ci pe „îndrăzneală” versus „ruşine, sfială, teamă”.

Galaction: …având, întru sângele lui Iisus, îndrăzneală să intrăm în Sfânta Sfintelor…
Anania: …având noi îndrăznire să intrăm în altar prin sângele lui Hristos…

Note la ANANIA: Cred că e o „îndrăznire” cam mare din partea diortositorului să facă tot felul de „înlocuieli” în acest verset. În primul rând forma ciudată a îndrăznelii, iar apoi traducerea lui ta hagia [sanctuar] cu altar! În contextul în care scrie autorul cărţii Evrei, nu existau încăperi denumite „altar” (cum avem acum în context ortodox). Peste toate, revizorul mai foloseşte şi Hristos în loc de Isus (dar admit că această schimbare nu e esenţială).


Sunt la Cambridge. Câteva dosarele groase cu scrisori din arhiva Societăţii Biblice Britanice mă aşteptau deja la sala de manuscrise, la etajul 3. Biblioteca în sine e imensă,  iar coridoarele şi camerele ei sunt capitonate pe toţi pereţii cu zeci şi zeci de rafturi cu cărţi. Uşile sunt toate securizate contra incendiilor.

Nu mi se permite să iau aparatul foto în clădire. Fotografierea este permisă numai la Serviciul care face digitalizarea.

Între scrisorile lui Cornilescu îmi atrage atenţia una care arată cât de multă ironie ascunde uneori istoria. La sfârşitul lui 1923 şi începutul lui 1924, la Societatea Biblică vin cereri pentru tipărirea unui alt Noul Testament (nu cel al lui Cornilescu). Oricât de ciudat ar părea, cererile vin în principal de la baptişti şi adventişti, care sunt familiarizaţi cu Biblia de la Iaşi (1874) şi cu Biblia Nitzulescu (revizuită de Gârboviceanu 1909/1911) şi nu vor altceva. În speţă, nu vor traducerea Cornilescu! Iată ce-i scria Cornilescu pe 22 februarie 1924 lui Kilgour, secretarul Societăţii Biblice Britanice:

2 Rutland Park Garden, N.W. 2

Dragă Dr. Kilgour,

(…)

Din câte îmi dau seama de la Bucureşti, chestiunea noii ediţii a Noului Testament este făcută pentru că baptiştilor şi adventiştilor le-ar plăcea să o aibă cu orice preţ, deoarece congregaţiile lor au fost şi sunt bazate pe această versiune (cea veche de la Iaşi şi Nitzulescu). Aşadar, sunt obişnuiţi cu ea şi nu pot înţelege nevoia unei versiuni noi. Ar vrea să aibă uniformitate în congregaţiile lor, aşa că încearcă să cumpere foarte mult vechea versiune, pentru a arăta că se vinde mai bine ca oricare alta.

(…)

Toate acestea arată câte de important este să existe o singură versiune bună care să fie prelucrată tot mai mult. Cred că acum este momentul să se decidă care versiune trebuie să fie prelucrată.

Cu respect, al dvs.

D. Cornilescu

–––––––––––––––-

Notă: Biblia 1924, cea folosită de evanghelici în prezent, era în tipar la Leipzig, încă din 1923. Se mai punea doar problema foii de titlu (dacă să fie menţionat sau nu traducătorul). În orice caz, Societatea Biblică Britanică încă era nehotărâtă asupra Bibliei pe care să o propună ca standard. Faptul că tipărea la Leipzig Biblia lui Cornilescu revizuită nu însemna nicidecum că acela era textul definitiv al Societăţii.

Ironia cea mai mare este că baptiştii (mai ales cei din Arad) şi adventiştii, fiind obişnuiţi cu alte versiuni (Iaşi şi Nitzulescu) se opun cu îndârjire noii versiuni a lui Cornilescu şi chiar vor să-l saboteze. Petre Paulini, conducătorul cultului adventist, s-a deplasat până la Londra în ian 1924 pentru a cere o audienţă cu Kilgour, cu dorinţa de a expune neajunsurile versiunii Cornilescu. Kilgour nu era disponibil, aşa că discuţia n-a mai avut loc.


libraryÎn săptămâna 8-16 feb. voi fi la Cambridge. Probabil nu voi reuşi să mă ocup de blog ca de obicei. (Spun asta fiindcă nu ştiu ce program de lucru voi avea). În orice caz, un stadiu de cercetare într-o bibliotecă atât de bogată se anunţă o experienţă cât se poate de interesantă. Mai ales că e vorba de documente privitoare la Cornilescu şi la Biblia tradusă de el (aflate în arhiva Societăţii Biblice Britanice [BFBS]).

Plecarea la Cambridge n-ar fi fost posibilă fără sprijinul nepreţuit al unor prieteni. Le mulţumesc mult (şi deocamdată le protejez identitatea). 🙂

Foto: Clădirea Bibliotecii Universităţii din Cambridge. Mai mare,  mai bogată şi ca de la pământ la cer mai bine organizată decât Biblioteca Academiei Române.


Apucându-mă eu cu mare sârg să fac un pic de ordine în stufărişul informaţional privitor la Cornilescu, ajung să mă iau cu amândouă mâinile de cap, când văd ce enormităţi se scriu despre contextul istoric în care a trăit/lucrat Cornilescu.

ignoranta

Se sparie gândul de seninătatea cu care sunt declamate ori puse în scris diverse informaţii neadevărate. Promotorii lor (evanghelici, în majoritate), par să nu-şi dea seama că se fac de râs cu brio, când le ia cineva la puricat informaţiile. Să vedem câteva „monstre”, din categoria „Minte-mă, dar minte-mă vârtos”:

Slujbe în slavonă. „Până la unirea Principatelor, Biserica Ortodoxă Română a fost parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, slujbele religioase făcându-se în limba slavonă” (Alexandru Măianu, Viaţa şi activitatea…, p. 25, s.n.).

Fals 1! Biserica Ortodoxă Română n-a fost niciodată parte din Biserica Ortodoxă Rusă, ci a depins de Constantinopol, căpătându-şi autocefalia în 1885 (prin tomosul sinodal din 25 aprilie 1885).

Fals 2! Slujbele religioase nu se mai făceau în slavonă de pe la 1700! Dosoftei (1624-1693) tradusese cărţile de slujbă în româneşte de la sfârşitul sec. 17. În Ţara Românească rolul decisiv l-a avut Antim Ivreanul (1650-1716). O minimă cultură generală l-ar fi scutit pe autor de asemenea penibilităţi.

Caractere slavone. „Traducerea Bibliei în limba română modernă, care i-a luat patru ani, a fost începută de Cornilescu datorită (!) dificultăţii limbajului utilizat de traducerile existente în acea vreme, care foloseau limba română arhaică [care o fi aia?] şi caracterele slavone” (Coperta unui DVD cu un simpozion despre Cornilescu).

Fals! Din 1859 s-a renunţat la alfabetul chirilic de tranziţie. Chiar şi cărţile tipărite înainte de 1859 aveau unele litere latine, deci scrierea era pe jumătate latinizată. Ediţiile Societăţii Biblice Britanice de după 1859 foloseau toate caractere latine. Ediţiile NT/Bibliei publicate de Sf. Sinod în perioada 1859-1914 foloseau şi ele caractere latine. Nici vorbă să mai fi tipărit cineva cu caractere chirile în vremea lui Cornilescu!

„Vinovat” sau ba? Se declară în mod repetat pe DVD-ul respectiv că limba ebraică nu are niciun termen pentru „vinovat”! Altfel spus, oricât ţi-ai frământa creierii să vrei să spui în limba ebraică despre cineva că e vinovat, nu se poate! Când colo, o căutare sumară într-un lexicon ebraic-englez a dat la iveală vreo 5 termeni care au sensul de „vinovat”! Pasez ebraiştilor mingea, în speranţa că unul dintre ei ne va da terminologia completă!

Prinţesa Rallu Callimachi de neam fanariot! Fals grosolan! Dacă ar fi avut curiozitatea să citească lucrarea lui Xenopol despre istoria casei Callimachi, toţi cei care delirează neîncetat despre originile greceşti ale Callimachilor ar fi descoperit că familia are sânge românesc. Citez un mic fragment din Xenopol: „Familia Callimachi (Calmăşul), este interesantă şi prin faptul că sub un nume grecesc, ascunde o fire adevărat românească. Genealogia aceasta, deşi nu să urcă prea departe – începutul viacului al XVIII-lea, să întemeiază pe documente autentice şi arătări vrednice de crezare. (…) Familia Callimachi a dat patru domni Moldovei, un mitropolit şi mai multe personalităţi marcante, încât a jucat un rol de căpetenie în viaţa publică a acestei ţări, cu atât mai mult că toţi aceşti domni au fost însămnaţi, fie prin apucăturile lor reformatoare, fie prin însuşirile lor personale, fie în sfârşit, prin tragica lor soartă.”

Cornilescu n-a fost călugăr. Asta o spune ritos un domn care a ieşit dintr-o confesiune evanghelică şi a aderat în final la ortodoxie, de unde scrie înverşunat în contra tuturor denominaţiunilor „adverse”. Văzând el că evanghelicii îl fac adesea preot pe Cornilescu (în mod eronat), s-a gândit probabil să contracareze falsul printr-un alt fals, scriind anume pe blogul dumisale că D. Cornilescu n-ar fi fost niciodată monah, ci numai diacon. Citez: „De asemenea, o alta informatie eronata vehiculata de protestanti este aceea ca Cornilescu ar fi fost „calugar ortodox”. În realitate, el a fost doar diacon, fiind hirotonit în catedrala din Husi în anul 1916, anul în care si-a luat licenta în Teologie ortodoxa.” Când îi scriu un email şi întreb pe ce se bazează afirmaţia, primesc enigmaticul şi atotlămuritorul răspuns: „Pe informatii publice.”

În realitate, Cornilescu a fost ierodiacon (călugăr diacon). Asta e clar pentru toţi cei care scriu despre el în presa religioasă interbelică. Numai pentru domnul cu pricina nu e. Dar să  nu uităm că el nu se bizuieşte pe presă ori alte surse scrise, ci pe „(dez)informaţii publice”.

Ar mai fi câte şi mai câte, dar n-avem vreme să le scriem toate, că viaţa e prea scurtă să ne-o petrecem toată vânând greşalele altora. Numai că uneori se întâmplă ca în bancul cu Ceauşescu la vânătoare în Africa: „Uite un purvu!” Şi atunci, pac la răsboiu! Şapte dintr-o lovitură.


Potrivit Evr. 1:2, “la sfîrşitul acestor zile, [Dumnezeu] ne-a vorbit prin Fiul, (…) prin care a făcut şi veacurile.” Termenul tradus cu “veacurile” este aionas, care poate avea mai multe sensuri: 1) perioadă de timp, 2) veşnicie, 3) epocă, eră, 4) lume, 5) Eon.

Cornilescu traduce prin “veacuri”, dar termenul nu prea se potriveşte aici; în context, aion face referire mai degrabă la spaţialitate (fără a exclude însă dimensiunea spirituală).

Ar fi deci mai potrivit să înţelegem că Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul, prin care a făcut şi lumea. Pluralul face trimitere atât la lumea spirituală, cât şi la cea materială (dar în româneşte, nu sună prea bine să spunem că Dumnezeu a creat “lumile”). De altfel, Cornilescu este inconsecvent în traducerea acestui termeni, fiindcă în Evrei 11:3 se vorbeşte din nou despre crearea lumii, iar Cornilescu zice: “Prin credinţă pricepem că lumea [tous aionas, “lumile”] a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n’a fost făcut din lucruri cari se văd.”

Traducerile româneşti folosec (în Evr. 1:2) aproape în unanimitate termenul “veacurile”, Anania ne spune totuşi în notă că e vorba de “lumi” (cerul şi pământul). [De precizat că în respectiva notă s-a strecurat forma greşită aioona în loc de aionas].


Am publicat deja două postări despre pasajul dificil din Evrei 6. Postarea a doua făcea referire atât la avertismentele cutremurătoare din capitolul 6, cât şi la încurajările pe care le conţine.

(III) 6:13-20 Ultima subsecţiune ne pune înainte două personaje: pe Avraam şi pe Dumnezeu. În v. 12 destinatarii erau îndemnaţi să se facă „imitatori” (mimetai) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (makrothumia) moştenesc promisiunile.

Cine este personajul prin excelenţă moştenitor al promisiunilor? Avraam, desigur, care perseverând (makrothumesas din v. 15 trimite la makrothumia din v. 12) a „obţinut” promisiunea.

Faţă de Avraam Dumnezeu şi-a revelat caracterul de o asemenea manieră, încât cititorii pot să se simtă plini de încredere.

Caracterul lui Dumnezeu

Să vedem mai întâi premisele: (1) Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam; (2) Dumnezeu s-a jurat pe Sine (Gen. 22:16-17).

Parcă anticipând curiozitatea destinatarilor (şi a cititorilor de peste veacuri) care se întreabă: „Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure?”, autorul ne dă explicaţia:

– Oamenii obişnuiesc să se jure pe ceva superior lor.

– Când oamenii au dispute (antilogias), folosesc jurământul ca o garanţie (bebaiosis) care pune capăt neînţelegerii.

– Dumnezeu a vrut să arate şi El în mod suplimentar (perissoteron) moştenitorilor promisiunii (=lui Avraam şi succesorilor lui) caracterul imuabil al hotărârii/scopului (boule) Lui.

– În consecinţă, Dumnezeu a intervenit (emesiteusen) cu un jurământ.

– Există deci două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (adunaton) ca Dumnezeu să mintă: (1) hotărârea Lui şi (2) jurământul Său.

[Alternativ, cele două lucruri „imposibile” ar putea fi promisiunea făcută şi jurământul care o confirmă. În orice caz, fie că e vorba de „hotărâre” (boule), fie de „promisiune” (epangelia), ideea este aceeaşi: consecvenţa lui Dumnezeu este un motiv de speranţă!]

„Imposibilul” care ne face să căpătăm încurajare

Mă opresc un pic asupra acestui adunaton din v. 18. În acelaşi capitol (6:4) ni se spunea că este adunaton (imposibil, cu neputinţă) ca cei apostaziaţi să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. Acela era „imposibilul” dătător de fiori. Acum ni se spune că este adunaton ca Dumnezeu să mintă în două privinţe: în deciziile anunţate şi în jurămintele care însoţesc deciziile.

Firul argumentativ continuă (v. 18): …ca prin aceste două „imposibilităţi”, noi, cei ce ne-am refugiat în Dumnezeu, să căpătăm acea îmbărbătare puternică (ischuran parakalesin) de a „apuca” (kratesai are şi sensul de „a înşfăca, a prinde”) speranţa ce ne stă în faţă.

Această speranţă este o ancoră pentru sufletul nostru. O ancoră tare (asphale) şi sigură (bebaian), care pătrunde în Sfânta Sfintelor. Acolo a intrat ca Înaintemergător, pentru noi, şi Isus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec.

Să recapitulăm deci:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 Trebuie să ne facem „imitatori” ai lui Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni întărite prin jurământ. Acest dublu fundament „inamovibil” este cel care ne insuflă curajul de a ne prinde cu putere de speranţă – de ancora care pătrunde în Sfânta Sfintelor unde a intrat şi Isus, Marele nostru Preot.

Concluzii?

Sigur, după analiza exegetică făcută, s-ar cuveni să tragem şi nişte concluzii aplicative. Am să propun într-o viitoare postare nişte principii hermeneutice de care ar trebui să se ţină cont în interpretarea pasajului analizat exegetic.