Astăzi Klaus Iohannis a fost la Consiliul Suprem al Magistraturii pentru a discuta din nou problema Legilor Justiției pe care le-a adoptat, într-un desfrâu legislativ fără precedent, parlamentul dominat de PSD-ALDE.

Iohannis a identificat iarăși, cu mult calm, dar și cu fermitate, elefantul din magazinul cu porțelanuri: prezența unor penali la conducerea statului și încercarea acestora de a modifica legi în interes propriu.

Dacă vă întrebați cum a fost posibil ca arhitectura statului post-revoluționar să fie gândită în folosul penalilor, urmăriți documentarul de mai jos. Trebuie să ne amintim iar și iar care sunt rădăcinile sistemului ticăloșit din ale cărui obezi România nu reușește încă să se desfacă.

Mai jos declarațiile cele mai importante făcute de Iohannis (textul complet AICI). Această temă trebuie să intre imediat în dezbaterea publică și să rămână prioritare până la rezolvarea lor. Altfel, protestele în stradă vor continua, iar tensiunile sociale se vor amplifica.

„Foarte multe discuții s-au purtat în 2017 despre ce fac judecătorii, despre ce fac procurorii. A apărut așa, un entuziasm de a se discuta în spațiul public despre ce se întâmplă în sistemul de justiție. Având în vedere că avem câteva persoane condamnate penal, urmărite penal, judecate penal în chiar conducerea statului, nu-i de mirare.

Am afirmat în repetate rânduri și o să mai afirm, spre disperarea lor, că astfel de persoane nu au ce căuta în conducerea statului. Exact din acest motiv, fiindcă dintr-un interes personal evident, ei vor fi tot timpul tentați să pună sub semnul întrebării sistemul de justiție – justiția, judecătorii, procurorii – dăunând astfel grav statului, încrederii cetățeanului în stat și în justiție.

Sistemul electoral a fost așa construit, că accesul acestor persoane a fost posibil și nu putem să negăm, în condițiile acestor legi valabile, accesul acestor persoane la funcții înalte în stat. Personal, sunt convins că dacă ne-am apuca să discutăm Constituția, arhitectura statului, este obligatoriu să introducem principiul integrității chiar în Constituție, altfel s-ar putea ca situații de acest tip să apară și în alte cicluri electorale”.

Anunțuri

Am să afirm lucrul acest obsesiv: problema nr. în România este sistemul de justiţie. Ineficient, corupt, vulnerabil la influenţe venite din zona politicului, exact ca în vremea comunismului. Metehnele de genul acesta se moştenesc şi rămân endemice multă vreme.

Incapacitatea sistemului românesc de justiţie de a soluţiona dosare grele în timp rezonabil (sau în timp în general) este semnul unei boli cronice. Mă tem că n-am să mai fiu în viaţă când sistemul va da semnale că începe să se însănătoşească.

Mai jos (via Hotnews) puteţi vedea topul dosarelor care fac din justiţia română o campioană incontestabilă a incompetenţei crase.


În ciuda comentariilor negative exprimate de unii cititori aici sau în revista Paşi, continuăm cu publicarea jurnalului.

„Proba la engleză, care dovedeşte că se poate şi mai bine. Doamnele care m-au examinat au fost de o politeţe desăvârşită. M-au urmărit amândouă, au adus completări şi am reuşit să dezbatem împreună un subiect foarte interesant. Când un alt elev a intrat în clasă, m-au oprit aşteptând să se facă linişte.

Faptul că am fost ascultată mi-a adus împlinire! Felicitări tuturor profesorilor care nu „trec” prin elev cu privirea, grăbindu-l să termine, ci îi dau timp să se adune atunci când pierde firul argumentaţiei. Nu e puţin lucru sa fii dascăl!

***

În altă ordine de idei: Ema, dă-mi voie sa îmi amintesc de tine cu plăcere. Tu eşti a doua persoană pe care am auzit-o că nu vrea să copieze la bac. M-a frapat relaxarea ta. Mă bucur că suntem măcar doua nenormale. Şi mă bucur că o să fim în aceeaşi clasă la examenele scrise.

***

Un amic de-al meu, speriat de faptul că nu vreau să dau bani, m-a întrebat în seara asta pe internet: „Vreau să te întreb ceva. Dar nu pentru mine. Şi nu te supăra. Uite m-a întrebat cineva… deci am înţeles că tu nu dai şi nu copiezi, dar pe ceilalţi îi laşi?”

Ce straniu! Colegii mei de clasă se tem deja că o să încerc să le stric socotelile. Normalitatea a început să devină subversivă la casa omului. Oricine nu se conformează sistemului e un potenţial pericol. Desigur, n-am să stric afacerile nimănui. Nu sunt chiar aşa sadică. Dar episodul în sine ar trebui să-i pună şi pe alţi „normali” pe gânduri. Normalitatea a luat locul devianţei, iar devianţa a devenit normală!”


Cineva apropiat mie dă în această perioadă examenul de bacalaureat şi ţine un jurnal „de bac”. M-am arătat interesat să public pe internet câte un „stop-cadru” care arată halul în care a ajuns bacalaureatul în România. De fapt, n-a „ajuns”. A redevenit ceea ce mai ştiam din Caragiale: un fel de impostură de proporţii naţionale. România trăieşte în minciună. Într-o minciună generalizată, cu picioare scurte, dar numeroase. Mai numeroase decât cele ale unui miriapod. De atâta trăit în minciună, am uitat de mult ce este normalitatea. Am uitat ce înseamnă să-ţi asumi ceea ce (nu) ştii şi să fii retribuit în mod drept. „Bacaloriatul” în România a devenit aşadar o însăilare de minciună şi de nedreptate. Pentru că nu poţi să o ai pe una fără cealaltă.

Dar să lăsăm jurnalul să vorbească. La început mai general, apoi cu scene din viaţa reală.

„Auzind poveştile despre bacalaureatul de anul trecut, m-am decis sa consemnez într-un jurnal experienţa examenului meu de bacalaureat.

M-am pornit la drum sigură pe mine, cu gândul de a nu copia şi de a trece cu brio examenul de admitere. Nu sunt întruchiparea dreptăţii pe pământ şi nici nu vreau să fiu mai catolică decât Papa, dar pentru mine bacalaureatul a fost, până în prezent, o înlănţuire de scene penibile, presărate cu nesimţire şi, uneori, cu lichelism. Am întâlnit la tot pasul oameni fără scrupule, tineri care îşi „jefuiesc” părinţii pentru a plăti bacalaureatul şi părinţi care merg la mănăstiri invocând prezenţa divină în acest examen, deşi au clar în intenţie să ofere mită comisiei, pentru a-şi ajuta odraslele. Am auzit vorbindu-se de sume considerabile şi am văzut colegi deştepţi purtaţi de spiritul de turmă.

Au trecut două probe orale, la care am reuşit să obţin nota 10. Urmează probele scrise.

Dacă început eram ferm convinsă de faptul ca nu voi copia, dar acuma mă îndoiesc şi mă lupt cu mine… Mă încurajează prietenii, cunoscuţii: „Ia băi şi fă ceva fiţuici, dacă îţi cade ceva ce nu ştii…?” Am încercat sa le spun că bacul nu contează pentru mine, că oricum nu sunt un elev de nota 10 şi că la facultate voi intra în urma unui examen de admitere, dar simt reproş nemărturisit în privirile lor. Aşa că refuz să mai discut. Nu ştiu ce o sa fac la probele scrise. Să „mă risc” şi să ajung să scriu nişte eseuri puerile, când toţi colegii mei folosesc cărţi cu rezolvări savante? Să îmi asum notele sau să îmi cumpăr cu 20 RON dreptul de a folosi materiale informative? Oare ministrul învăţământului ce face? Dacă face…”

(Va urma)


„Medicina” bucureşteană dă semne de boală cronică. În ultimul an chirurgul Sorin Oprescu a operat mai multe falsuri în propriul dosar academic decât pacienţi, iar o cucoană oftalmolog (confirmată recent profesor universitar) vrea să ne ia ochii cu 3 articolaşe (cotate cică ISI) publicate într-o revistă de la Satu Mare.

Despre alegerile de la UMF ce să mai zicem decât că în ţara orbilor chiorii clar-văzători sunt împăraţi!


Călătorie Botoşani-Bucureşti. Compartimentul e aproape gol. Vagonul e aproape gol. Trenul e aproape gol. Depozitul de bun simţ a controlorilor CFR e aproape gol. De fapt, e complet gol.

„Biletele la control!”

…. (examinare tacită a biletului, ţăcăneala de compostare)

„Decontaţi cumva biletul?”

„Da!”

….

Ceasuri multe de călătorie. Către final, o nouă încercare:

„Aici s-a văzut biletul?”

„Da!”

„Dvs. aveţi bilet întreg de la Botoşani, nu? Îl decontaţi cumva?”

„Da! M-aţi mai întrebat o dată!”

„Da? Vă rog să mă scuzaţi!” (în traducere liberă: „Da, ştiu, dar ce să fac, pisez şi eu omul, doar-doar oi scoate ceva de la el.”)

P.S. Controlorii CFR nu se jenează să-ţi ceară biletul, la final de călătorie, pentru a-l folosi în vreo malversaţiune. Nenea controlor care m-a întrebat „dacă decontez” are ceva vechime în această practică. Îmi aduc aminte că mi-a tot pus această întrebare încă de acum 4 ani, când am început să nu mai folosesc bilete de student (care lui nu îi erau de folos, din păcate).