Citesc AICI un material năucitor, probă definitivă că astăzi, cu un gram de suficiență, două grame de Wikipedia și vreo două site-uri de internet poți demonstra orice pe lumea asta. Redau mai jos un scurt citat din materialul a cărui valoarea științifică este invers proporțională cu certitudinea pe care o afișează autorul.

Printre multe păreri aiuritoare despre Crăciun, am găsit una zis „ştiinţifică”. Anume că Hristos nu s-a născut pe 25 decembrie ci, undeva, prin iunie. Premisa greşită de la care pleacă această părere este că, la Bethleem, în momentul Naşterii Pruncului, pe câmp se aflau păstori, de unde presupunerea că era vară şi nu iarnă. Şi totuşi, conform calculelor calendaristice, Hristos s-a născut fix pe 25 decembrie.

Părintele Eugen Tănăsescu, altminteri minte lucidă, se apucă să ne demonstreze, dintr-un condei, că Hristos s-a născut taman pe 25 decembrie.

Pe Zaharia îl ridică la rang de mare preot și în introduce în Sfânta Sfintelor de Yom Kippur (!), sărbătoare care, ne zice sfinția sa, trebuie să fi avut loc pe 25 septembrie anul zero (!).

Pe 25 septembrie Zaharia primește vestea zămislirii lui Ioan (viitorul Botezător). Cum 25 septembrie era zi de post, Zaharia și soția nu puteau avea relații maritale, așa că zămislirea lui Ioan trebuie să fi avut loc un pic mai devreme, adică pe 23 septembrie (dată care coincide în mod fericit cu ce găsim în calendarul ortodox!).

Fiindcă Ioan era mai mare cu șase luni decât Isus (asta ne spune evanghelistul Luca), rezultă că, de vreme ce Ioan Botezătorul a fost zămislit pe 23 septembrie în anul zero (!), Isus a fost zămislit pe 25 martie anul 1 (!). Așadar, Isus s-ar fi născut pe 25 decembrie anul 1. Asta în condițiile în care știm din surse destul de sigure că Irod cel Mare trebuie să fi murit în anul 4 î.Hr.! Deci toate socotelile splendide ale părintelui Tănăsescu sunt date peste cap de informații istorice serioase, în cazul în care sfinția sa va catadicsi să se împiedice în ele.

Prin urmare, chestiunea nu e deloc atât de simplă cum o prezintă părintele Tănăsescu.

Și apoi, după toate probabilitățile, la început nu a fost Crăciunul, ci Epifania!

Nu am pretenția că inventez roata, așa că îl voi trimite din capul locului pe cititor la o lucrare clasică de istorie, cea a lui Philip Schaff. Nu am la îndemână enciclopediile de istorie a creștinismului timpuriu, ca să verific niște amănunte la firul ierbii, așa că voi schița doar câteva repere, suficient cât să reiasă că „it’s complicated!”

Cea mai timpurie referire la ziua de naștere a Domnului se întâlnește la Clement Alexandrinul (Stromate I.21.146).

Interesant, scriitorul alexandrin afirmă că în vremea lui „există unii care au stabilit nu doar anul nașterii Domnului, ci și ziua; și spun că a avut loc în al douăzeci și optulea an al lui Augustus (=3.î.Hr.), în a douăzeci și cincea zi a lunii Pachon”.

Probabil sunteți tentați să presupuneți că luna Pachon e luna decembrie. În fapt, 25 Pachon ar corespunde cu 20 mai, în termeni moderni.

Mai trebuie spus că aceasta nu este singura posibilitate enunțată de Clement. Potrivit altor socoteli pe care le pomenește autorul în aceeași lucrare, Hristos s-ar fi născut pe data de 24 sau 25 Pharmuti, adică 19 sau 20 aprilie.

Ca să complicăm lucrurile și mai mult, să mai luăm în considerare un alt aspect. În vremea lui Clement, mișcarea gnostică întemeiată de Basilide ținea o sărbătoare în amintirea botezului lui Isus. Are cineva vreo bănuială cu privire la data acestei sărbători? Clement pomenește de 11 a lunii Tubi, ceea ce ar corespunde cu 6 ianuarie, data Epifaniei, numită la români Bobotează.

Așadar, în Alexandria secolului al II-lea, nici pomeneală de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii Domnului!

Și acum mai multe despre Epifanie, într-un citat de la P. Schaff:

„Sărbătoarea Epifaniei s-a răspândit dinspre Răsărit spre Apus, în vreme ce sărbătoarea Crăciunului a făcut drumul invers. O găsim mai întâi la Roma, în vremea episcopului Liberius, care pe 25 decembrie, 360, o consacra pe Marcella, sora Sf. Ambrozie, ca mireasă a lui Hristos, adresându-i se cu aceste cuvinte: «Vezi ce mulțime s-a adunat la sărbătoarea nașterii mirelui tău (Vides quantus ad natalem Sponsi tui populus convenerit)». Pasajul sugerează că sărbătoarea era deja în uz, fiind cunoscută oamenilor.

Crăciunul a fost introdus în Antiohia pe la 380; în Alexandria, unde Epifania era sărbătorită ca naștere a lui Hristos, a pătruns abia în 430. Hrisostom, care a ținut o omilie de Crăciun în Antiohia pe 25 decembrie 386, o numește sărbătoarea fundamentală, rădăcina din care cresc celelalte sărbători creștine.”

Dacă informațiile pe care le am eu sunt corecte, la Roma sărbătorirea Crăciunului pe 25 decembrie a început oficial de prin 330, răspândindu-se treptat în tot Apusul.

În secolul următor, Augustin a influențat decisiv procesul de corelare a celor două date: 25 decembrie și 6 ianuarie. Prima s-a impus ca dată a Crăciunului, în vreme ce a doua a fost rezervată vizitei magilor.

Cu un secol înainte de Augustin, pe vremea istoricului Eusebiu, se credea că între nașterea lui Isus și vizita magilor au trecut doi ani (cf. Matei 2:16). Augustin a scurtat radical perioada, spunând că între naștere și venirea magilor au trecut doar treisprezece zile.

Iată doar câteva date brute despre evoluția celor două sărbători, suficient cât să ne dăm seama ce deosebiri au existat în creștinism de la o regiune la alta și de la o epocă la alta. Din acest motiv ar trebui să fim modești și să spunem (1) că nu putem ști cu certitudine când s-a născut Hristos și (2) că datele din calendarele bisericești sunt târzii și convenționale. Creștinii din primul secol nu și-au pus problema identificării precise a zilei și a lunii. De altfel, chiar și anul nașterii se poate stabili doar în mod probabil, nu ca o certitudine.

În orice caz, nu e cam straniu că un protestant trebuie să-l „racordeze” pe părintele Tănăsescu la tradițiile secolelor II-V și să-i pună în vedere că, pusă alături bogăția datelor din perioada patristică timpurie, insistența sa pe 25 decembrie ca dată certă a Nașterii Mântuitorului este cam fixistă, obtuză și provincială?


hollysnowbNu se putea ca sărbătoarea Crăciunului să fie numai bucurie şi veselie. Nu se putea să nu descoperim cu această ocazie latura hidoasă a unei lumi care îşi spumegă neliniştile, aruncând din când în când peste marginile hârdăului veninul nelegiuirii şi al josniciei.

De Crăciun, un fost (sau actual) securist i-a trimis lui Dănuţ Mănăstireanu ameninţări cu moartea. Detalii AICI!

Fac apel la cititorii blogului să se roage pentru Dănuţ Mănăstireanu şi familia lui. Şi izbăveşte-ne de Cel Rău este ultima cerere din Rugăciunea Domnească. Rugaţi-vă în egală măsură pentru sufletul celui care a proferat ameninţările respective. Acţiunea trădează un personaj incapabil să se aplece asupra propriului caracter malefic. Rugaţi-vă pentru trezirea conştiinţei lui, pentru acel mic declic al cugetului care să spargă blocada autoimpusă asupra binelui.

Demonismul începe de acolo de unde răul nu se mai poate recunoaşte pe sine ca rău, de acolo de unde răul proferat perseverează impenitent în propria-i maleficitate. Numai Duhul Sfânt poate străbate platoşele grele ale unei astfel de atitudini a „răului fără regrete”.

Crăciunul nu înseamnă numai venirea copilaşului Isus, bucuria păstorilor şi darurile magilor sosiţi din depărtări. Nu înseamnă doar „slavă în cerurile preaînalte şi pace pe pământ între cei plăcuţi Lui”. Crăciunul aduce în egală măsură tulburarea cetăţii Ierusalim şi a tiranului Irod. Fie că ne place sau nu, Crăciunul aduce zvârcoliri ale răului şi coagulează intrigi ucigaşe. Pe irozii exersaţi o viaţă întreagă în înşelăciune, complot şi represiune, Crăciunul îi reconfirmă în propria lor ticăloşie

Promisiune păcii nu este pentru toţi oamenii, ci numai pentru aceia care caută să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Isus aduce pace, dar este totodată semnul care stârneşte împotrivire, prezenţa care dezvăluie gândurile ascunse, piatra de încercare a caracterului omenesc.

P.S. Un colind tradiţional de Crăciun (The Holly and the Ivy) surprinde cu o limpezime dureroasă misiunea ambivalentă a lui Hristos, fiindcă vorbeşte despre sânge, spini şi fiere.

The holly bears a berry as red as any blood,
And Mary bore sweet Jesus Christ to do poor sinners good.
Refrain
The holly bears a prickle as sharp as any thorn,
And Mary bore sweet Jesus Christ on Christmas Day in the morn.
Refrain
The holly bears a bark as bitter as any gall,
And Mary bore sweet Jesus Christ for to redeem us all.

Se apropie Crăciunul. O sărbătoare în principiu aducătoare de bucurie. Dacă sărbătoarea propriu-zisă nu (mai) aduce bucurie, atunci oamenii înţeleg să o aducă ei. Dacă nu pot s-o aducă prin persoana lor, atunci măcar să o producă prin vreun mijloc exterior. Cum anume? Păi, cu ajutorul cadourilor. Dar un cadou nu-l faci oricum. Trebuie să se potrivească. Potriveala cere eforturi. De la eforturi la cazne distanţa nu e chiar aşa mare. Crăciunul aducător de bucurie ajunge uneori să ne supună la cazne. Aşadar, adio bucurie (adusă sau produsă)!

Mai pe larg despre mecanismele diavoleşti care se pun în mişcare la sărbători în textul de mai jos (răspunsul trimis de C.S. Lewis unui jurnal american care le-a cerut mai multor reprezentanţi notabili ai creştinismului să scrie un scurt text despre „Ce înseamnă Crăciunul pentru mine”). Enjoy! 🙂

lewischild

Foto: C.S. Lewis pe vremea când nu era chiar aşa de pornit în contra „celui de-al treilea Crăciun”! 🙂

CE ÎNSEAMNĂ CRĂCIUNUL PENTRU MINE

de C.S. Lewis

Trei lucruri poartă numele de Crăciun. Unul este sărbătoarea religioasă. E ceva important şi obligatoriu pentru creştini; dar fiindcă nu interesează pe nimeni altcineva, fireşte, n-am să spun nimic despre el aici. Al doilea (are legături istorice complexe cu primul, dar nu e nevoie să intrăm în detalii) este o sărbătoare populară, un prilej de veselie şi ospitalitate. Dacă ar fi treaba mea să am o „părere” în această privinţă, aş spune că aprob din toată inima veselia. Dar ce aprob mult mai mult este ca fiecare să-şi vadă de treaba lui. Nu văd niciun motiv pentru care s-ar impune să-mi dau cu părerea despre cum să-şi cheltuiască oamenii banii în timpul liber atunci când sunt cu prietenii. Este foarte probabil că îşi doresc sfaturile mele în această privinţă la fel de puţin pe cât mi le doresc eu pe ale lor. Dar al treilea lucru numit Crăciun este din nefericire treaba tuturor.

Mă refer desigur la forfota comercială. Schimbul de cadouri a fost o componentă măruntă pe vremuri. Îndrăgostiţii erau cei care îşi trimiteau daruri de amor; copii primeau jucării şi fructe. Dar ideea că nu doar toţi prietenii, ci şi toate cunoştinţele ar trebui să-şi facă reciproc cadouri, sau cel puţin să-şi trimită felicitări scrise, este relativ modernă şi a ne-a fost impusă de comercianţi. Desigur, niciuna dintre aceste circumstanţe nu constituie în sine un motiv pentru a condamna practica. O condamn din următoarele motive:

1. Pe ansamblu, ne dă mai multe dureri de cap decât plăcere. Nu trebuie decât să petreci Crăciunul într-o familie care încearcă în mod serios „să-l ţină” (în al treilea aspect, cel comercial) ca să vezi că evenimentul este un coşmar. Cu mult înainte de 25 decembrie toată lumea e epuizată – epuizată fizic de săptămânile de caznă zilnică în magazinele supraaglomerate, epuizată mental de efortul de a-şi reaminti toţi destinatarii şi de a găsi cadouri potrivite pentru ei. Nici vorbă de prilej de veselie; şi mai puţin e vorba de participarea la un act religios (dacă şi-ar dori asta). Toţi membrii familiei arată mai degrabă ca şi când casa ar fi fost bântuită îndelung de o boală.

2. Caracterul involuntar. Regula modernă este că oricine poate să te silească să-i dai un cadou trimiţându-ţi el însuşi un cadou „neprovocat”. Este aproape un şantaj. Cine nu cunoaşte jalea deznădăjduită, dublată de resentimente, când, în ultimul moment (pe fondul speranţei că năpasta a trecut şi e linişte pentru încă un an), cadoul nedorit de la Mrs. Busy (de care ne amintim vag) pică nepoftit în cutia de scrisori şi numaidecât unul dintre noi trebuie să cutreiere iarăşi acele magazine oribile?

3. Se fac cadouri anumite lucruri pe care niciun muritor nu s-ar gândi să şi le cumpere – gadget-uri fistichii şi inutile, numite „noutăţi” pentru că mai înainte nu s-a găsit nimeni atât de nerod să le fabrice. Oare chiar nu avem o utilizare mai bună pentru materiale, pentru talentele şi timpul oamenilor decât să le irosim pe asemenea aiureli?

4. Pacostea. În definitiv, în timpul forfotei de Crăciun avem şi cumpărăturile obişnuite şi necesare pe care trebuie să le facem, iar forfota sporeşte caznele. Ni se spune că toată această afacere nesuferită trebuie să continue pentru că face bine comerţului. Este de fapt un simptom anual al stării de nebunie în care a ajuns ţara noastră, în care toată lumea trăieşte convingând pe toată lumea să cumpere diverse lucruri. Nu ştiu cum se iese din aşa ceva. Dar chiar e datoria mea să cumpăr şi să primesc cantităţi uriaşe de aiureli doar pentru a-i ajuta pe comercianţi? Dacă situaţia se va înrăutăţi, prefer să le dau bani pe nimic şi să-i trec la capitolul „caritate”. Pe nimic? Da, mai bine pe nimic decât pentru o pacoste.


Ultima postare din seria „Evrei 6” mai are de aşteptat. Între timp, ca parte a pregătirii pentru Naşterea Domnului, nişte reflecţii despre discursul profetic al lui Zaharia (Luca 1:67-80), rostit cu prilejul circumciderii fiului său Ioan.

narniawinter

Aşa-numitul Benedictus (după primul cuvânt din traducerea în latină) conturează din câteva linii tabloul tragic al omenirii care încă n-a cunoscut sărbătoarea Crăciunului. În primul rând, Narnia omenească se află în robie (v. 68). Răscumpărarea (lutrosis) adusă de Mesia înseamnă deci eliberarea poporului său de sub jugul milenar care îi apasă grumajii.

Omenirea trăieşte înconjurată de duşmani (v. 71, 74). Misiunea Unsului promis este să-i dezlege pe oameni din legăturile Celui Rău (şi ale cetelor sale). În lumina acestei afirmaţii, episodul din Luca 13 (vindecarea femeii gârbove) constituie manifestarea paradigmatică a misiunii lui Hristos în lume.

Mântuirea adusă de Unsul Domnului nu este una de ordin politic, ci constă în iertarea de păcate (v. 77). Aşa începe Evanghelia după Luca şi aşa se sfârşeşte (24:47). Între aceste două declaraţii „doctrinare” vedem atât personaje care au parte de ea (slăbănogul, femeia păcătoasă), cât şi jertfa care face posibilă iertarea.

În Narnia omenească domneşte întunericul (v. 79). Nu e o noapte romantică, încununată de stele care ne zâmbesc de departe, ci noaptea hibernală în care bâjbâim plini de teamă, aşteptând ca cineva să aprindă o lumină care să ne călăuzească prin timp şi dincolo de el.

Înainte de Crăciun, narnienii trăiesc în umbra morţii (v. 79). E umbra care se întinde uniform şi cuprinzător, peste care nu putem sări, care ne urmăreşte fără milă, monoton, fără preferinţe şi fără excepţii. În acest „întuneric de gând” pătrund zorii. Peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare Lumina.