Imaginați-vă că vă angajați într-o discuție de ordin teologic cu un rabin. Sunteți creștin și vreți să știți neapărat ce crede rabinul despre credința dvs. Totodată, vreți, cu toată libertatea, să-i spuneți ce credeți dvs. despre el și credința lui.

Aveți, în linii mari, două posibilități. (Admit că s-ar putea să fie mai multe.)

(1) Puteți insista să vă spună cele mai crude adevăruri despre cum s-au comportat creștinii față de evrei după „instalarea” creștinismului în lume, să-l siliți să mărturisească deschis ceea ce s-ar putea să creadă în forul lui interior, anume că el vede în Isus un hasid care n-a intenționat să întemeieze o nouă religie, ori, mai rău, un mamzer, o victimă a contextului social în care s-a născut și a trăit. Corolarul ar fi că tradiția creștină este o erezie iudaică ce ar fi trebuit stârpită din fașă. Puteți să-l siliți să afirme că, din punctul lui de vedere, între Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov și Dumnezeul creștin revelat în trei persoane nu este nicio legătură. Ați fi, din acest punct de vedere, victimă a unei înșelăciuni, a unei himere. Ați putea, în contrareplică, să-l acuzați de orbire spirituală, de împietrire, să-i spuneți că are un văl peste ochi și că Dumnezeu a nimicit templul ca pedeapsă pentru deicid etc. Puteți, cu alte cuvinte, să deschideți acest dialog numai pentru a-l sugruma imediat în mod radical și definitiv. Odată (re)dezgropată securea războiului, părțile se angajează într-un război „care pe care”. Fiecare arde cartea sacră a celuilalt în public. Pentru fiecare, existența celuilalt este nu doar o amenințare, ci un scandal intolerabil. Unul nu poate exista fără să-l nege în mod radical pe celălalt. Părțile sunt interesate mai degrabă de certitudini decât de adevăr. Fiecare se afirmă agresiv la nivel cultural și teologic, căutând să ocupe cât mai mult Lebensraum cu ajutorul tentaculelor politice și economice, pentru a coloniza apoi, după puteri, piața ideilor și spațiul public. Cum ar spune Luther, drumul spre iad este pavat cu Schwärmerei.

sau

(2) Puteți începe prin a recunoaște că există o vină istorică amplă în această relație complicată. Sigur, ați putea atrage atenția asupra istoriei de început, când creștinii înșiși au fost persecutați de o majoritate evreiască, dar preferați să nu aduceți în discuție acest subiect. Este responsabilitatea celuilalt să se „cerceteze” în această privință. Puteți să accentuați ceea ce au în comun iudaismul și creștinismul. Da, există diferențe teologice ireconciliabile, există o istorie traumatică neasumată probabil integral de niciuna dintre părți. Puteți să insistați pe acel trunchi comun al revelației veterotestamentare, chiar dacă pentru interlocutor Isus nu poate fi nicidecum Dumnezeul întrupat. Puteți insista pe idei comune ca, de pildă,  faptul că, în contextul ivit după nimicirea Templului, Dumnezeu nu are nevoie de jertfe de sânge. Rugăciunea și milostenia sunt jertfele plăcute lui Dumnezeu. Puteți sublinia apăsat că, din perspectiva dvs., Dumnezeu este Unul. Sigur, s-ar putea ca rabinul să pară că vă dă dreptate, dacă face abstracție de detalii. De asemenea, este posibil ca omiterea detaliilor care compun doctrina creștină despre Dumnezeu să ducă la o prezentare deformată a acesteia. Dar puteți cădea de-acord să mergeți numai până într-un punct în acest dialog. Până acolo unde este posibilă așezarea premisei unei coexistențe pașnice într-o societate globală, în care comunitățile nu mai pot fi izolate spațial, potrivit vechiului principiu cuius regio, eius religio. Cu alte cuvinte, puteți cădea de-acord să vă „restrângeți” teologic, cam cum ar face-o Dumnezeu, prin intermediul țimțum-urilor de care vorbește Isaac Luria, când încearcă să explice cum a fost creată lumea.

Ce alegeți?

Există creștini care cred că opțiunea (1) este nu doar legitimă, ci și de rigueur . Rațiunea de a fi a „dialogului” se reduce la încercarea de a-l delegitima pe celălalt. Rabinul nu poate fi acceptat ca rabin. Trebuie să i se pună neapărat în vedere că e orb spiritual, că este legalist, că e jidov rătăcitor, vinovat de deicid etc.

Există creștini care cred, pe bună dreptate, că opțiunea (1) este o cale distructivă, catastrofală. Pentru aceștia, opțiunea (2), deși nu lipsită de neajunsuri, deschide un dialog care altminteri nu ar avea șanse să existe. Fără „constricțiile” teologice inerente interacțiunii dintre două mari tradiții religioase, spațiul social necesar conviețuirii pașnice nu poate să existe.

Ultimul baubau teologic în blogosfera evanghelică este ideea că, într-o eventuală discuție cu rabinul, opțiunea (2) este începutul unui sincretism periculos care pune în pericol identitatea creștină. Ca și când n-am auzi toată vremea în predicile creștine că faptele noastre vorbesc mai elocvent și mai puternic decât vorbele noastre.


Nu credeam să-nvăţ a scrie vreodată despre subiecte atât de senzaţional-mondene, precum Madonna. Dar dacă şi mama mea constată (uşor intrigată) că „vine Madonna, cine-i Madonna?”, înseamnă că subiectul nu poate fi evitat, mai ales că face concurenţă serioasă, prin ubicuitatea lui mediatică, celei de-a 36-a aniversări a căsătoriei părinţilor mei (întâmplată astăzi).

Mai întâi, să-mi delimitez cum se cuvine competenţa: dacă memoria nu mă minte, prin clasa a şasea sau a şaptea, aflat fiind în vizită la un coleg, am văzut nişte fragmente dintr-un videoclip al vedetei. Am rămas cu impresia generală că artista folosea de o manieră blasfemică anumite simboluri şi motive creştine. Mult mai clar îmi amintesc melodia Material girl, pe care am auzit-o prin liceu la finalul unei emisiuni a BBC-ului „românesc” (pe vremea când eram mare ascultător al acestui post).

Cam la atât se reduc cunoştinţele mele despre repertoriul artistei şi despre virtuţile ei muzicale. Nu ştiu câte octave urcă şi coboară, dacă poate sparge un pahar de cristal numai prin forţa unui do, dacă poate interpreta cu succes aria Reginei Nopţii din Flautul fermecat sau dacă poate să cânte prelung o notă dincolo de acel punct în care muritorii de rând ar cădea laţi fără suflare. Numai că în economia fenomenului „Madonna” vocea artistei şi calităţile ei pur muzicale sunt cantitate neglijabilă. Cel puţin din locul şoarecelui de bibliotecă, nu foarte conectat la realităţile zilei, dar nici complet ignorant faţă de ele, vocea cântăreţei e sufocată de imaginea vedetei, în diferite ipostaze:

1) Madonna-poster, în ţinută „de cabaret”, afişată strident pe panouri publicitare care împestriţează de câteva luni Bucureştiul (şi alte oraşe ale ţării)

2) Madonna-carte (deci „literară”) anunţată cu pompă prin email de serviciul marketing al Humanitas („O astfel de carte îţi poate stârni interesul despre Madonna sau te poate face să trăieşti concertul altfel”)

3) Madonna-în-carne-şi-oase, dar mai degrabă spectrală, livrată la aterizare în regim „radio” de televiziunile autohtone, umilite în însăşi latura lor existenţială (vizualul) de apariţia misterioasă a vedetei-nevedetă.

Asta e ce se vede. De auzit se aud mult mai multe. De la Roma, de la Varşovia („provocare satanică”) sau din alte colţuri ale lumii, lumea este scandalizată, şi nu fără temei, de amestecul blasfemator de simbolistică religioasă (neapărat creştină) şi atmosfera de senzualitate din concertele (şi videoclipurile) ei.

Madonna nu se poate resemna cu deşănţarea simplă. Ea serveşte „deşănţare + sacrilegiu”. Nici Nero nu se mulţumea să-i omoare pe creştini pur şi simplu. Îi omora „artistic”, transformaţi în torţe la bacanalele sale nocturne sau în personaje tragice ale mitologiei puse în scenă. Dar să n-o comparăm pe Madonna cu Nero. Cel puţin descreierarea artistică a Madonnei pare controlată. Atât de bine controlată, încât va fi devenit „a doua natură”.

Această sminteală studiată a Madonnei, rolul de scandalagioaică impenitentă, asumat, întreţinut şi amplificat cu mare grijă, asurzeşte cu totul bruma de talent muzical pe care mi s-a părut că-l detectez în singurul ei cântec care mi-e cunoscut – Material girl.

Să nu uităm, Madonna se autodefineşte ca artist aproape exclusiv prin negarea sau ultragierea catolicismului în special şi a creştinismului în general. Dar scoateţi scandalosul şi blasfemia din cariera Madonnei şi în locul supervedetei rămâne o cântăreaţă americană de duzină. În fond, fenomenul „Madonna” este posibil numai fiindcă o artistă deşucheată vampirizează cu nesaţ sistemul de valori care a creat şi modelat societatea occidentală. Fără această parazitare cultural-religioasă, Madona ar fi ceea ce este de fapt: o nonvaloare ambalată seducător, ipostazierea definitivă a deşertăciunii vandabile, nimicul transformat în bici şi făcut să plesnească.

P.S. Vine Madonna, cine-i Madonna?


cristianToată lumea îl ştie pe CTP ca pe unul dintre cei mai respectaţi şi temuţi comentatori ai presei româneşti. Eu unul, ori de câte ori s-a întâmplat să citesc texte scrise de el, am rămas cu o senzaţie de malaise. Scriitura lui CTP nu are nici caracterul neaoş-băşcălios al lui Mircea Dinescu, nici verva spumoasă a lui TRU (care încă nu mi s-a dus de la inimă după embargoul la care s-a autosupus în cazul Ridzi). CTP scrie cu încrâncentarea unui Atlas (la titanul despre care grecii spuneau că ţine pământul pe umeri mă refer) şi are un je ne sais quoi sumbru. Pe scurt, nu prea pot să-l citesc. Şi cred că ştiu motivul. CTP nu crede în Înviere. A spus-o cândva public la o televiziune. Poate inconştient realizez (sau sunt predispus să cred) că textele lui „miros” a moarte. Am citit totuşi cu mult interes interviul pe care i l-a luat lui Andrei Pleşu cu ceva timp în urmă. Redau mai jos un citat care face toţi banii şi din care se vede capacitatea lui CTP de a sonda inteligent dimensiunea relaţiei dintre Dumnezeu şi omul Pleşu.

CTP: – Domnule Pleşu, sunteţi credincios. Dacă Dumnezeu ar alege să vi se adreseze prin internet, ce nickname credeţi că ar folosi în relaţia cu dvs.?

A.P.: – Domne, despre ce vorbim noi aici?

CTP: – Puteţi să răspundeţi că nu înţelegeţi.

A.P.: – Nu înţeleg.

Interviul a fost publicat în două părţi. Aici şi aici.


Serge Schmemann, fiul mai celebrului Alexandru Schmemann (preot şi teolog ortodox rus născut în emigraţie), publică un reportaj extrem de interesant despre Biserica din Rusia, în ultimul număr din National Geographic România.

putin_rusia

Un fapt e clar, Biserica Ortodoxă Rusă prosperă, în vreme ce „sectele” sunt ţinute bine sub călcâi.

Datele „grăieşte”: în 1987 erau doar 3 mănăstiri, astăzi sunt 478. De la 2 seminare (universitare?) s-a ajuns acum la 25. Iar numărul bisericilor a crescut de la 2000 în vremea lui Gorbaciov la 13.000 în prezent. Într-un cuvânt, Biserica Mamei Rusii e un brand prosper şi de mare viitor, de aceea politicienii ar face bine să nu-l ignore.

Dincolo de statistici, articolul include un „fapt divers” ilustrativ pentru mentalităţile care bântuie mintea unor slujitori ai cultului. Autorul, aflat în vizită la Sankt Petersburg, vizitează o capelă cu o icoană foarte neobişnuită.

Icoană-ntr-un altar să-l pui…

„Înăuntru [în capelă] mă trezesc faţă în faţă cu un spectacol care mă lasă cu gura căscată – o icoană mare a lui Iosif Stalin. Nu poartă aureola de sfânt, dar îl binecuvântează o sfântă.

Ioana ilustrează o legendă în care, la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, Stalin o vizitează în secret pe Sfânta Matriona din Moscova, o oarbă paralitică la care mulţi oameni au căutat îndrumare spirituală până la moartea ei în 1952. Legenda spune că ea l-a sfătuit pe dictatorul sovietic să nu fugă din Moscova dinaintea armatei germane invadatoare, ci să ţină piept asaltului.”

Stalin, bunul creştin

Bon! Până aici, legenda ca legenda. Ce avem noi cu imaginaţia aprinsă a credincioşilor sovietici care vor să facă din Tătucul un soi de „pelerin rus” la uşa Sfintei Matriona? Halucinantul de-abia acum urmează.

„Preotul capelei, Eustafie Zakov, e un naţionalist înflăcărat, admirat de enoriaşi pentru predicile fascinante. Într-un interviu acordat ziarului de dreapta Zavtra, a apărat cauza icoanei, explicând că Rusia are o lungă tradiţie cu sfinţi care îi binecuvântează pe războinici înainte de luptă.

„Dar Stalin era ateu” s-a mirat reporterul.

„De unde ştiţi?” – a ripostat părintele Eustafie. Doi patriarhi din perioada războiului au declarat că Stalin era credincios „şi mai degrabă îi cred pe ei, decât pe toţi aceşti liberali şi democraţi”.

P.S. Cineva pomenea mai deunăzi pe blog despre „creştinismul anonim” al lui Ceauşescu (dezvăluit acum de poeţii săi de curte, ei înşişi pilduitoare figuri creştine).

Foto (preluată de pe site-ul NG): Putin (un alt războinic în tradiţia Sfintei Rusii) care cu o sărutare vrea probabil să cumpere binecuvântarea de dincolo de mormânt a patriarhului Alexei II.


bonhoeffer12Este straniu procesul prin care în limba română termenul „cruce” a ajuns văduvit de conotaţiile sale creştine şi secularizat. De pildă, despre un bărbat căruia soţia îi face viaţa amară spunem că „are cruce grea cu nevastă-sa.” (Poate mai des e invers, dar nu asta e important aici.)

Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul termenului „calvar”. „Aşteptarea la rând două ore a fost un calvar”, ne plângem uneori, pierzând din vedere în mod neglijent (şi vinovat) că termenul „calvar” vine de la latinescul Calvaria („căpăţână, craniu”) şi traduce aramaicul Golgotha. Pentru noi, două ore la rând sunt un „calvar”. Pentru Mântuitorul, „calvarul” a însemnat mai mult decât trei ceasuri de chin pe cruce, în arşiţa nemiloasă a amiezii.

Poate că n-ar strica să ne readucem aminte, via Bonhoeffer, cam ce înseamnă crucea. De remarcat că reflecţiile unui luteran (care viza un creştinism suprapus cu „fiinţa naţională” germană) se potrivesc foarte bine şi în contextul nostru ortodox-răsăritean, în care toţi sunt creştini. (Sublinierile îmi aparţin.)

Crucea nu înseamnă necaz şi soartă anevoioasă, ci este suferinţa care se naşte din ataşarea exclusivă de Isus Hristos. Nu înseamnă suferinţă întâmplătoare, ci suferinţă necesară. Nu este suferinţa asociată cu existenţa naturală, ci suferinţa asociată cu statutul de creştin. Crucea nu înseamnă suferinţă în sine, ci suferinţă însoţită de respingere; iar aceasta în sensul strict al termenului – respingere din pricina lui Hristos, nu din pricina vreunei alte purtări sau mărturisiri.

Acel creştinism care n-a mai luat în serios ucenicia, care a făcut din Evanghelie doar o mângâiere ieftină a credinţei şi care, în plus, n-a mai făcut distincţie între existenţa naturală şi cea creştină a ajuns să înţeleagă prin cruce necazul de zi cu zi, nevoia şi teama specifice vieţii noastre naturale. S-a pierdut astfel din vedere faptul următor: crucea înseamnă totodată a fi tăgăduit, crucea include ocara suferinţei.

Caracteristica esenţială a suferinţelor crucii – a fi izgonit, dispreţuit şi părăsit de oameni, ca în lamentaţia necontenită a psalmistului – nu mai poate fi înţeleasă de un creştinism care nu ştie să deosebească între existenţa de cetăţean obişnuit şi existenţa creştină. Crucea înseamnă a suferi împreună cu Hristos, a îndura suferinţele Lui.


Ştirile despre violenţele împotriva creştinilor nu contenesc. India, Iranul şi Irakul sunt cap de afiş. Detalii AICI!

Rugaţi-vă pentru creştinii care plătesc cu viaţa pentru credinţa lor în Hristos. Comunismul a căzut în aproape întreaga lume. Un alt mostru, mai teribil, i-a luat între timp locul.


Am văzut de curând documentarul Suicide Killers, care conţine multe interviuri cu atentatori palestinieni ale căror proiecte sinucigaşe au dat greş. E vorba, desigur, despre oameni care au vrută să se sinucidă şi totodată să ucidă, nu de sinucigaşi singuratici. Nu voi face aici o recenzie cu pretenţii, ci voi posta doar nişte impresii disparate.

Anticosmism radical

La un moment dat sunt intervievate două palestinience care au vrut să se implice în atentate. Sunt aproape radioase. Şi totuşi una dintre ele spune că urăşte această viaţă. Că moştenirea ei este Allah. Această ultimă replică sună aproape creştineşte. Dar mentalitatea în ansamblu sună gnostic. Nu ştiu în ce sens urăşte femeia această lume. Urăşte lumea ca sistem care se opune lui Dumnezeu, sau ca operă a lui Dumnezeu?

În faţa acestei dispoziţii anticosmiste (de ură faţă de lume), creştinismul afirmă caracterul bun al lumii (nu al lumii ca sistem de relaţii şi influenţe sociale păcătoase, ci al lumii ca lucrare a mâinilor Creatorului).

Dumnezeu a iubit lumea. Pentru ea s-a întrupat în Hristos. Lumea ca sistem social îl urăşte pe Dumnezeu şi-i este ostilă Dumnezeu, dar asta nu-l împiedică pe Dumnezeu s-o iubească. Hristos vine nu ca să ne înveţe ieşirea (traumatică) din lume, ci trăirea (victorioasă şi terapeutică) în lume ca popor al Lui. Aici e diferenţa. Femeia trăieşte un refuz al lumii. Nu ştiu dacă Dumnezeul ei iubeşte lumea. Parte mai degrabă o zeitate plină de aversiune împotriva lumii, dacă le porunceşte supuşilor să nimicească fără milă femei şi copii. O astfel de zeitate nu a creat oameni după chipul şi asemănarea ei, în schimb caută să-i nimicească în mod oribil.

E intervievată şi o evreică mutilată în urma unui atentat. O evreică a cărei singură speranţă e pentru lumea de aici. De aceea trăieşte într-o permanentă frică, urmărită de coşmaruri groaznice, bântuite de terorişti. O tânără care obişnuia să colinde lumea în libertate descoperă acum cât de fragilă şi de vulnerabilă este. De o parte o femeie radioasă care vrea să ajungă la Allah prin „martiriu”. De parte cealaltă, o femeie anxioasă care se cramponează de viaţa de aici.

Palestinienii sinucigaşi consideră că evreii şi sioniştii sunt cei care se cramponează de viaţă. Prin comparaţie, ei vor să treacă drept cei care dispreţuiesc viaţa de aici. Mulţi dintre cei intervievaţi nu fac deci niciun secret că detestă viaţa pământească.

Prin preocuparea faţă de viaţa de dincolo (viaţa veşnică), aceşti musulmani se apropie de spiritul creştinismului. Da, şi Hristos are mesaje de avertizare pentru cei care se cramponează de viaţa de aici ca de „singura viaţă”. Dar declaraţia Lui este echilibrată de ideea că viaţa pe pământ trebuie trăită în lepădare de sine. Hristos cere o trăire cruciformă, nu o autoanihilare (care îl distruge totodată pe aproapele). Viaţa trebuie trăită în supunere faţă de Tatăl. Distrugerea ei înseamnă o subminare a prerogativei lui Dumnezeu de a revoca viaţa.

(Va urma)


Deşi am anunţat de ceva vreme apariţia autobiografiei lui C.S. Lewis, va mai dura un picuţ până o vom vedea scoasă de sub tipar. Până atunci, putem vedea coperta. Ţineţi aproape!


În topul primelor zece ţări ostile creştinilor, 6 sunt islamice şi 3 comuniste. Cine spunea că islamul este o religie tolerantă? Mai multe detalii aici sau pe site-ul OPEN DOORS!

January 2008: Ranking 2007:
1. North Korea 1.
2. Saudi Arabia 2.
3. Iran 3.
4. Maldives 5.
5. Bhutan 7.
6. Yemen 6.
7. Afghanistan 10.
8. Laos 9.
9. Uzbekistan 11.
10. China 12