Lansare Lewisiana.nl

Celor interesaţi de materiale despre C.S. Lewis (în engleză) sau despre note şi comentarii pe marginea unor cărţi ale lui le sugerez LEWISIANA, un site creat de Arend Smilde, din Utrecht, Olanda.

Acest amic al meu, pe care am avut ocazia să-l vizitez anul trecut, a tradus în olandeză numeroase cărţi ale lui Lewis şi este un bun cunoscător al gândirii acestuia.

Motto-ul site-ului este un citat din Lewis, despre Sf. Atanasie, care i se aplică foarte bine şi lui Lewis.

It is his glory that he did not move with the times; it is his reward that he now remains when those times, as all times do, have moved away.

–– C. S. Lewis despre Sf Athanasie, ‘On the reading of old books’ (1944)

 

Al treilea „Crăciun”

Se apropie Crăciunul. O sărbătoare în principiu aducătoare de bucurie. Dacă sărbătoarea propriu-zisă nu (mai) aduce bucurie, atunci oamenii înţeleg să o aducă ei. Dacă nu pot s-o aducă prin persoana lor, atunci măcar să o producă prin vreun mijloc exterior. Cum anume? Păi, cu ajutorul cadourilor. Dar un cadou nu-l faci oricum. Trebuie să se potrivească. Potriveala cere eforturi. De la eforturi la cazne distanţa nu e chiar aşa mare. Crăciunul aducător de bucurie ajunge uneori să ne supună la cazne. Aşadar, adio bucurie (adusă sau produsă)!

Mai pe larg despre mecanismele diavoleşti care se pun în mişcare la sărbători în textul de mai jos (răspunsul trimis de C.S. Lewis unui jurnal american care le-a cerut mai multor reprezentanţi notabili ai creştinismului să scrie un scurt text despre „Ce înseamnă Crăciunul pentru mine”). Enjoy! 🙂

Foto: C.S. Lewis pe vremea când nu era chiar aşa de pornit în contra „celui de-al treilea Crăciun”! 🙂

CE ÎNSEAMNĂ CRĂCIUNUL PENTRU MINE

de C.S. Lewis

Trei lucruri poartă numele de Crăciun. Unul este sărbătoarea religioasă. E ceva important şi obligatoriu pentru creştini; dar fiindcă nu interesează pe nimeni altcineva, fireşte, n-am să spun nimic despre el aici. Al doilea (are legături istorice complexe cu primul, dar nu e nevoie să intrăm în detalii) este o sărbătoare populară, un prilej de veselie şi ospitalitate. Dacă ar fi treaba mea să am o „părere” în această privinţă, aş spune că aprob din toată inima veselia. Dar ce aprob mult mai mult este ca fiecare să-şi vadă de treaba lui. Nu văd niciun motiv pentru care s-ar impune să-mi dau cu părerea despre cum să-şi cheltuiască oamenii banii în timpul liber atunci când sunt cu prietenii. Este foarte probabil că îşi doresc sfaturile mele în această privinţă la fel de puţin pe cât mi le doresc eu pe ale lor. Dar al treilea lucru numit Crăciun este din nefericire treaba tuturor.

Mă refer desigur la forfota comercială. Schimbul de cadouri a fost o componentă măruntă pe vremuri. Îndrăgostiţii erau cei care îşi trimiteau daruri de amor; copii primeau jucării şi fructe. Dar ideea că nu doar toţi prietenii, ci şi toate cunoştinţele ar trebui să-şi facă reciproc cadouri, sau cel puţin să-şi trimită felicitări scrise, este relativ modernă şi a ne-a fost impusă de comercianţi. Desigur, niciuna dintre aceste circumstanţe nu constituie în sine un motiv pentru a condamna practica. O condamn din următoarele motive:

1. Pe ansamblu, ne dă mai multe dureri de cap decât plăcere. Nu trebuie decât să petreci Crăciunul într-o familie care încearcă în mod serios „să-l ţină” (în al treilea aspect, cel comercial) ca să vezi că evenimentul este un coşmar. Cu mult înainte de 25 decembrie toată lumea e epuizată – epuizată fizic de săptămânile de caznă zilnică în magazinele supraaglomerate, epuizată mental de efortul de a-şi reaminti toţi destinatarii şi de a găsi cadouri potrivite pentru ei. Nici vorbă de prilej de veselie; şi mai puţin e vorba de participarea la un act religios (dacă şi-ar dori asta). Toţi membrii familiei arată mai degrabă ca şi când casa ar fi fost bântuită îndelung de o boală.

2. Caracterul involuntar. Regula modernă este că oricine poate să te silească să-i dai un cadou trimiţându-ţi el însuşi un cadou „neprovocat”. Este aproape un şantaj. Cine nu cunoaşte jalea deznădăjduită, dublată de resentimente, când, în ultimul moment (pe fondul speranţei că năpasta a trecut şi e linişte pentru încă un an), cadoul nedorit de la Mrs. Busy (de care ne amintim vag) pică nepoftit în cutia de scrisori şi numaidecât unul dintre noi trebuie să cutreiere iarăşi acele magazine oribile?

3. Se fac cadouri anumite lucruri pe care niciun muritor nu s-ar gândi să şi le cumpere – gadget-uri fistichii şi inutile, numite „noutăţi” pentru că mai înainte nu s-a găsit nimeni atât de nerod să le fabrice. Oare chiar nu avem o utilizare mai bună pentru materiale, pentru talentele şi timpul oamenilor decât să le irosim pe asemenea aiureli?

4. Pacostea. În definitiv, în timpul forfotei de Crăciun avem şi cumpărăturile obişnuite şi necesare pe care trebuie să le facem, iar forfota sporeşte caznele. Ni se spune că toată această afacere nesuferită trebuie să continue pentru că face bine comerţului. Este de fapt un simptom anual al stării de nebunie în care a ajuns ţara noastră, în care toată lumea trăieşte convingând pe toată lumea să cumpere diverse lucruri. Nu ştiu cum se iese din aşa ceva. Dar chiar e datoria mea să cumpăr şi să primesc cantităţi uriaşe de aiureli doar pentru a-i ajuta pe comercianţi? Dacă situaţia se va înrăutăţi, prefer să le dau bani pe nimic şi să-i trec la capitolul „caritate”. Pe nimic? Da, mai bine pe nimic decât pentru o pacoste.

 

Tolkien (şi Lewis) la TVR Cultural

Nu ţi-e dat prea des să vezi pe un canal de televiziune românesc un talk-show cultural despre J.R.R. Tolkien şi C.S. Lewis (doi membri ai grupului The Inklings). Totuşi, o dată pe secol improbabilul are loc. S-a întâmplat recent, la emisiunea „Înapoi la argument”. Interlocutorii au fost H. R. Patapievici şi teologul romano-catolic Robert Lazu, specialist în Tolkien.

Către sfârşitul emisiunii, Patapievici pune punctul pe i cu o întrebare în care m-am regăsit şi eu. Redau în mare ideea: Dacă aceşti scriitori (The Inklings) sunt creştini, cum se face că ceea ce scriu dă impresia unui „revival păgân”? (Expresia îi aparţine lui Patapievici). Altfel spus în romanele catolicului Tokien, „recuzita este păgână”. Nici nu apucă bine Robert Lazu să-l scuze bine pe Tolkien, că Patapievici adaugă: „E o lume fără zei”.

Am auzit bine? În romanele lui Tokien avem o „lume fără zei”? Atunci ce fel de lume „păgână” e asta, dacă e fără zei? La interval de nici un minut, Patapievici pune o falsă problemă pe care o şi rezolvă, fără a şti însă că a dat soluţia.

A doua întrebare a lui Patapievici: Este posibil ca valoarea estetică a Cronicilor din Narnia să fie mai mică din cauza faptului că autorul a ţinut cu tot dinadinsul să scrie „apologetic”, cu substrat creştin? Din perspectiva amfitrionului emisiunii, nu e posibil, ci sigur. În orice caz, a-l compara pe Tolkien cu Lewis la capitolul proză mi se pare injust. E ca şi când ai compara muzica renascentistă cu cea barocă (Lewis fiind renascentistul şi Tolkien barocul).

Puteţi urmări emisiunea (Joi 23 oct) AICI! (Aveţi nevoie de Real Player sau de Flash).

 

C.S. Lewis despre nazişti şi nudişti

Am publicat acum câteva zile, mai jos, două paragrafe dintr-un eseu al lui C.S. Lewis despre egalitate şi democraţie. În urma unor remarci făcute de un prieten pe marginea citatului mi-am dat seama că ar fi bine să includ încă vreo 2 paragrafe pentru a-l lăsa pe autor să-şi prezinte mai în detaliu concepţiile teologice despre democraţie şi egalitate.

Foto: Albert Lewis şi cei doi fii ai săi (Warren aşezat, Jack în picioare). Privind figura inteligentă a tatălui lui Jack Lewis, îţi vine greu să crezi că şi-a înţeles atât de puţin copiii.

„Nu cred că Dumnezeu a creat o lume egalitară. Cred că autoritatea unui părinte asupra copilului, a soţului asupra soţiei, a celui învăţat asupra celui neştiutor, a fost parte din planul iniţial la fel de mult pe cât a fost autoritatea omului asupra dobitoacelor. Cred că dacă n-am fi căzut, Filmer[1] ar fi avut dreptate, şi monarhia patriarhală ar fi fost singura formă de guvernare îngăduită. Dar fiindcă am descoperit păcatul, am descoperit, în cuvintele Lordului Acton, că „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Singurul remediu a fost să abolim puterile şi să punem în loc un simulacru de egalitate. Autoritatea Tatălui şi a Soţului a fost pe drept abolită în plan juridic, nu pentru că această autoritate este rea în sine (dimpotrivă, consider că este de origine divină), ci pentru că Taţii şi Soţii sunt răi. Teocraţia a fost abolită pe drept nu pentru că este rău ca nişte preoţi învăţaţi să-i guverneze pe laicii ignoranţi, ci pentru că preoţii sunt oameni ticăloşi ca noi toţi ceilalţi. Chiar autoritatea omului asupra dobitoacelor a trebuit să fie reglementată, fiindcă se abuzează de ea în mod constant.

Pentru mine egalitatea este în aceeaşi poziţie ca şi hainele. Este un rezultat al Căderii şi un remediu împotriva ei. Orice încercare de a parcurge în sens invers paşii prin care am ajuns la egalitarism şi de a reintroduce vechile autorităţi la nivel politic mi se pare o neghiobie la fel de mare ca şi renunţarea la haine. Naziştii şi nudiştii comit aceeaşi greşeală. Dar trupul gol, aflat încă sub hainele fiecăruia dintre noi, este cel care trăieşte cu adevărat. Lumea ierarhică, încă vie şi ascunsă (în modul cuvenit) în spatele unei aparenţe de cetăţenie egală, este cea care ne preocupă cu adevărat.”

---

[1] Robert Filmer (1588-1653), teoretician politic englez al cărui principal tratat, Patriarcha (1680), constituie o apologie în favoarea dreptului divin al regilor de a conduce.

 

The Discarded Image

Tocmai am terminat de citit The Discarded Image, de C.S. Lewis, pe care o am de la Arend Smilde (traducătorul olandez al lui C.S. Lewis). Am citit din ea în drum spre Münster. Apoi pe avion, în drum spre Bucureşti. Apoi în tren, în drum spre casă. Deşi nu e o carte de călătorie, nu i-am putut opune rezistenţă.

Subtitlul cărţii este O introducere în literatura medievală şi renascentistă. Dacă e adevărat că e o „introducere”, atunci trebuie că e vorba de cea mai densă introducere pe care am citit-o până acum. Fiecare pagină e un tur de forţă în materie de citate, referinţe şi aluzii literare. Dacă lectura îl solicită atât de mult pe cititor, mă întreb ce va face traducătorul…

Despre carte am auzit prima dată de la un prieten (să fie un an de-atunci?). Îmi spunea că Patapievici o declarase printre cărţile lui de căpătâi; de fapt, cartea care i-a schimbat radical perspectiva asupra Evului Mediu.

E greu de spus în puţin cuvinte prin ce anume fascinează cartea. Prin stilul lejer, uneori eseistic şi personal, al scriiturii. Prin bogăţia de detalii. Prin frumuseţea concepţiei despre Univers pe care o susţineau medievalii. Mai exact, prin frumuseţea „Modelului”.

Lectura mi-a spulberat pentru totdeauna prejudecăţile despre Evul Mediu. Faceţi de pildă un sondaj între prieteni şi puneţi-le întrebarea următoare: Ce credeau medievalii despre Pământ? Că este sferic sau că este plat? În cazul în care veţi primi un răspuns, pot să garantez că răspunsul va fi „Plat!”

Răspuns final: medievalii credeau că pământul este o sferă, de proporţii insignifiante prin raport cu oricare dintre stele.

Ce mai ştiau medievalii? Deşi nu aveau noţiunea de gravitaţie, aveau totuşi conceptul de „kindly enclyning” (adică de atracţie a lucrurilor unele faţă de altele).

„Implicaţiile unui Pământ sferic erau înţelese foarte bine. Ceea ce numim gravitaţie – pentru medievali „kindly enclyning” – făcea parte din fondul comun de cunoaştere. Vincent de Beauvais o prezintă când întreabă ce s-ar întâmpla dacă am săpa o gaură prin globul pământesc, în aşa fel încât să avem liberă trecere dintr-o parte a cerului în alta, iar cineva ar da drumul unei pietre de-a lungul ei. Răspunsul pe care îl dă este că piatra s-ar stabili în centru (Speculum Naturale, VII, vii).”

Ce mai cred modernii despre medievali? Că aceştia din urmă făceau din Pământ buricul universului. Geografic vorbind, afirmaţia este adevărată. Şi totuşi, în cadrul Modelului medieval omul este o fiinţă marginală, chiar „suburbană”. Redau doar câteva citate din carte.

„Noi, pe Pământ, suntem ‛dincolo de ziduri’ [citat din Alanus, n.n.]. Ne putem întreba însă cum este posibil ca Empireul [cerul cel mai de sus, n.n.] să fie centrul, în condiţiile în care el nu este pe circumferinţa întregului univers, ci în afara lui? Este posibil fiindcă, după cum avea să spună Dante mai limpede decât oricine altcineva, ordinea spaţială este contrară celei spirituale, iar cosmosul material oglindeşte, şi deci inversează, realitatea, astfel încât ceea ce este de fapt marginea parte pentru noi centrul.”

„Modelul este, dacă putem folosi termenul, antropoperiferic. Noi, oamenii, suntem creaturi de Margine.”

„Pământul este la margine, în acea zonă limită unde fiinţa se pierde la graniţa nefiinţei. Câteva rânduri uluitoare din Paradisul (xxviii 25 sq) ne rămân în minte pentru totdeauna. Dante îl vede pe Dumnezeu ca un punct de lumină. Şapte inele concentrice de lumină se rotesc în jurul acelui punct şi cel care este cel mai mic şi cel mai aproape are mişcarea cea mai rapidă. Aceasta este Inteligenţa Primului Mişcător, superior celorlalte în dragoste şi cunoaştere. Astfel, când minţile noastre sunt suficient de mult eliberate de simţuri, universul devine întors cu interiorul în exterior [turned inside out] Dante, cu o forţă incomparabil mai mare, nu spune practic mai multe decât spusese Alanus când plasase Pământul nostru ‛dincolo de zidurile cetăţii’.”

 

Jurnal de Germania/Olanda (10). Vizită la Utrecht

În weekend-ul care tocmai a trecut am dat o fugă la Arend şi Adrie Smilde, la Utrecht. Arend a tradus 15 cărţi de C.S. Lewis (plus alţi autori) şi nu cred că în Olanda există mulţi care să-l depăşească în privinţa cunoştinţelor despre viaţa şi scrierile autorului Cronicilor din Narnia.

În drum spre Utrecht am avut ocazia să simt un pic diferenţa între un tren german şi unul olandez. Deh, neamţul nu se dezminte. De altfel, şi gările olandeze sunt un pic mai mohorâte decât cele nemţeşti. Din perspectiva „manerelor”, am avut surpriza să constat că materialul uman e la fel de divers în Olanda pe cât e şi în alte locuri. (Am întâlnit în Bucureşti un individ care să scuipe în autobuz fiindcă n-au mai putut aştepta 3 secunde să se deschidă uşa, ori nu s-au putut abţine, cum ar fi fost normal? Am întâlnit! Am întâlnit în trenul IC de la Enschede la Utrecht Centraal un om [cu ascendenţă sahariană sau subsahariană] care să trimită din mers, cu mare precizie, o flegmă în toaleta trenului, prin uşa întredeschisă? Am întâlnit! Concluziile le „derivă” fiecare pentru sine.)

Când am ajuns la Utrecht deja burniţa. Arend mă aştepta în gară. Locuieşte la 5 minute de staţia Utrecht Overvecht, într-un cartier liniştit şi elegant. Casele sunt mai toate legate între ele, cu grădină în faţă şi în spate. Mă instalez la mansardă. (Jos se află bucătăria, camera unde luăm masa şi un salon cu pian. La etajul 1 se află două birouri şi dormitorul, iar mai sus e mansarda). Spaţiul e bine drămuit şi se simte acea „intimitate domestică” de care vorbeşte Lewis în „Surprins de bucurie”.

După ce luăm masa (Arend e cu gătitul în casă), începem să sporovăim pe marginea cărţilor din cele două biblioteci (aflate în dining room, respectiv biroul lui de lucru). Sunt multe cărţi vechi, rare şi foarte valoroase. În birou are numeroase ediţii ale cărţilor lui Lewis, biografii ale acestuia (unele bine scrise, altele slabe, după cum îmi spune), duplicate. Îmi propune să-mi aleg ceea ce mi-ar plăcea, dintre duplicatele aflate pe rândul doi al unui raft. Greu de ales. Iau totuşi The Discarded Image. Îmi mai oferă Trilogia spaţială şi un ghid voluminos despre C.S. Lewis. Din păcate, pe acestea două din urmă nu le pot lua cu mine, fiindcă am depăşit deja limita de kg la bagaje. Poate că nişte prieteni din Haga le vor aduce în România în următoarele luni.

Între timp, a ieşit soarele. E numai bun de o plimbare prin satele din apropierea Utrechtului. Încălecăm pe biciclete şi o luăm la depănat. (Arend nu are maşină şi nici nu-şi doreşte. Numai în concediu se foloseşte de maşină. Ca un bun admirator al lui Lewis, detestă maşinile, care au început să insinueze uneori pe trotuare chiar şi în cartierul lui civilizat). Despre satele din apropierea Utrechtului nu pot spune decât că sunt splendide. S-ar cuvenit să probez epitetul cu nişte fotografii. Nu am făcut fotografii. Ar trebui deci să recurg la 1000 de cuvinte pentru fiecare fotografie, însă îmi voi cruţa cititorii, care trebuie să mă creadă pe cuvânt. (La un moment dat, undeva în apropiere am zărit o lebădă în zbor. Pentru cine ştie despre ce vorbesc detaliile sunt de prisos. Pentru cine nu ştie, detaliile sunt zadarnice.)

Revenim în oraş şi trecem pe la biserica reformată Sf. Iacov, unde Arend are de multiplicat nişte foii de informare. Profit de răgaz ca să mă citesc panourile (foarte interesante) cu informaţii despre istoria bisericii. Ne întoarcem acasă lihniţi. Ne-a mai rămas suficient timp pentru sporovăială.

Duminica a fost şi ea o zi plină. Dimineaţa mergem la slujbă la Catedrală (reformată). Predică din Matei 16, unde lui Petru i se spune „Înapoia mea, Satană!”. În partea a doua a serviciului se serbează Masa Domnului. După slujbă vizităm Turnul Catedralei (cu o istorie plină de suprize). Dăm iarăşi ture prin oraş. După amiază inspectăm în detaliu notele ediţiei româneşti a autobiografiei lui Lewis. Arend ne cântă la pian câteva piese de Schubert (compozitorul lui preferat). Seara vedem un documentar despre viaţa lui C.S. Lewis. Nu ştiu ce canal de televiziune l-a făcut, dar cu regret trebuie să spun că e cam amatoristic (şi cu multe inexactităţi).

Foto: Turnul Catedralei din Utrecht. După cum se poate observa lesne, turnul a fost cândva parte din catedrală. În 1674 o furtună puternică a distrus nava bisericii (partea care acum lipseşte). În mod neaşteptat, parte afectată n-a mai fost reconstruită, iar acum pe locul respectiv este o piaţetă.

Foto: Turnul are 112,5 metri. Ne-am cocoţat până la 90 de metri, pe ultima platformă, urcând 465 de trepte. [Nerecomandat cardiacilor şi claustrofobilor!] Spre comparaţie, campanila lui Giotto din Florenţa are numai 84,7 m (şi 414 trepte), fiindcă proiectul iniţial (122 m) a fost modificat.

S-au încheiat două zile pline. La 9 mă aflu deja în tren spre Enschede, unde schimb spre Münster. Ce ciudat! Când ajung, oraşul nemţesc mi se pare familiar (nu ostil şi străin, ca atunci când am sosit prima oară). Cele 6 săptămâni care s-au scurs între timp îşi spun cuvântul.

 

Lewis pe locul 16 în top 100 Humanitas

La două luni de la apariţie, autobiografia lui Lewis s-a poziţionat destul de bine în Top 100 Humanitas, ajungând pe locul 16. Pentru o carte din categoria ei, performanţa este foarte bună. Cărţile urcă şi coboară în top în funcţie de vânzări. Dar când te lupţi cu „Vrăjitoarea din Portobello”, când te pasionează „Adevărata viaţă de gheişă” sau când te frământă răspunsul la întrebarea „De ce iubim femeile”, nu prea mai poţi fi „Surprins de Bucurie”, nu-i aşa?

 

Lewis urcă 4 locuri

Pe 4 iulie „Surprins de Bucurie” se afla pe locul 23 în Top 100 Humanitas.

După 2 săptămâni a mai urcat 3 locuri, ajungând pe locul 19.

 

Lewis urcă în top!

La peste o lună de la apariţie, „Surprins de Bucurie” a ajuns la poziţia 23 în top 100 Humanitas.

Foto: Un amic hâtru care ar vrea să ne facă să credem că pentru el Lewis e „a piece of cake”.

 

Mary Midgley despre C.S. Lewis

Arend Smilde, traducătorul olandez al multor cărţi de C.S. Lewis, tocmai mi-a trimis link-ul paginii de internet unde a publicat corespondenţa lui cu Mary Midgley, critic înverşunat (şi de temut) al filozofiilor reducţioniste şi scientiste în vogă.

Deşi nu o face de pe poziţii creştine, Midgley ‘combate bine’ trupa Dawkins & Dennett & Co. şi „bizarul ateism ‘ştiinţific'” (cum l-a numit într-o scrisoare către Arend Smilde) promovat agresiv de sus-numiţii. După cum spunea într-o împrejurare, lucrărilor lui Dawkins nu le-a acordat atenţie fiindcă a socotit „unnecessary to break a butterfly upon a wheel”.

 

Din seria „Traducători şi trădători”

N-am ce face. Vocaţia (profesia) m-a deformat aproape complet. Nu-mi propun să descopăr erorile de traducere din cărţile citite, dar mă descoperă ele pe mine. În continuare o eroare dintr-o carte de C.S. Lewis.

„I think Our Lord, in the sense here intended, hated St. Peter when he said, ‘Get thee behind me.’ ” (The Four Loves, cap. „Charity”)

Iată cum sună fragmentul în traducerea lui Sorin Mărculescu, apărută la Humanitas, 1997:

„Cred că Domnul Isus, în sensul avut aici în vedere, l-a ‘urât’ pe Sf. Petru când a spus ‘Mergi după mine’. ” (p. 312).

O persoană cu o minimă cunoaştere a textului biblic îşi va da seama imediat că spusa lui Isus ‘Get thee behind me” nu este invitaţia pe care Isus i-o adresează lui Petru de „merge după El”, ci teribila declaraţie „Înapoia mea, [Satano! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine.] (Mat. 16:28, Marcu 8:33 şi Luca 4:8).

 

Lewis’s autobiography to be published soon

Mrs. Oana Bârna, the editor in charge of the series “Autobiographies, Memoirs, Journals” published by Humanitas tells me that the Romanian edition of Lewis’s autobiography (Surprised by Joy) is due to be published this spring.

Since the book will be put out quite soon, I think it is fit to publish here the “Translator’s Note” from the Romanian edition.

 

God in the Dock

The ancient man approached God (or even the gods) as the accused person approaches his judge. For the modern man the roles are reversed. He is the judge: God is in the dock. He is quite a kindly judge: if God should have a reasonable defence for being the god who permits war, poverty and disease, he is ready to listen to it. The trial may even end in God’s aquittal. But the important thing is that Man is on the Bench and God is in the Dock.

C.S. Lewis, God in the Dock