Acum, că am ieşit din postul de blog, nu se putea să nu scriu despre subiectul la ordinea zilei: mult-aşteptatul comunicat al Consiliului Bisericesc al Cultului Penticostal cu privire la cartea Răscumpărarea memoriei.

Comunicatul a apărut iniţial pe blogul RM, iar apoi şi pe site-ul revistei Cuvântul Adevărului, de unde am preluat şi eu fişierul.

Mulţi cititori şi-au manifestat deja indignarea în diverse feluri. Eu unul nu sunt indignat. Comunicatul este în conformitate cu ceea ce mă aşteptam să fie.

Fac mai jos câteva comentarii sumare.

Textul comunicatului mi se pare este gândit în patru „mişcări”:

1)      O delimitare de autor şi de carte. Cultul nu a fost consultat, deci responsabilitatea pentru conţinut îi revine în totalitate autorului. Dar ce înseamnă „conţinut”? Poţi defini conţinutul strict ca „text” (înşiruire de cuvinte) sau ca „fapte din istoria recentă a Cultului”. Se trece deci cu vederea că partea de conţinut nu este inventată de autor, ci doar sistematizată şi prezentată de el. Aşadar, materia primă a cărţii este istoria noastră ca mişcare, prin urmare, autorul este răspunzător pentru textul scris, în vreme ce noi suntem răspunzători pentru „conţinutul” textului.

2)      O recunoaştere timidă a „faptelor condamnabile” prezentate în carte. Din păcate, aceste „fapte condamnabile” nu pot fi deocamdată interpretate corect, pe fondul lipsei accesului la documente.

3)      O asumare stângace a trecutului, dublată de „scuze” introduse prin conjuncţia „dacă”. De notat că dubitaţia din comunicat face contrast puternic cu postul în sac şi cenuşă la care se angajează profetul Daniel în referinţa menţionată (Daniel 9:3-8). Ergo, ne căim în sac şi cenuşă, doar dacă… „noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale”. Dacă!

4)      O direcţionare dibace a cititorilor de la „bunele şi relele” din trecutul Cultului la „tot ce este adevărat, vrednic de cinste, drept, curat, vrednic de iubit, vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă”.

P.S. Fondul roz pe care e scris comunicatul m-a tentat să dedic cititorilor piesa La vie en rose, dar în final am decis să mă păstrez în trend cu Non, je ne regrette rien.


Non, rien de rien,
Non, je ne regrette rien,
Ni le bien qu’on m’a fait,
Ni le mal, tout ça m’est bien égal.

Non, rien de rien,
Non, je ne regrette rien,
C’est payé, balayé, oublié,
Je me fous du passé.

Avec mes souvenirs, j’ai allumé le feu,
Mes chagrins, mes plaisirs,
Je n’ai plus besoin d’eux,
Balayées mes amours, avec leurs trémolos,
Balayées pour toujours, je repars à zéro

Non, rien de rien,
Non, je ne regrette rien,
Ni le bien qu’on m’a fait,
Ni le mal, tout ça m’est bien égal.

Non, rien de rien,
Non, je ne regrette rien,
Car ma vie car mes joies,
Aujourd’hui, ça commence avec toï.


Ce mai citesc în revista BOR, anul 70, nr. 11–12, dec. 1952, p. 739–740?

La o consfătuire a conducătorilor cultelor, din 25 nov. 1952, organizată în sala de festivităţi a Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti a participat şi Gheorghe Bradin, preşedintele Cultului Penticostal la vremea respectivă. Iată discursul rostit cu acel prilej:

„Îmi exprim bucuria că şi de astă dată ni s’a făcut deosebita cinste de a fi invitaţi la această Consfătuire a tuturor Cultelor religioase din Republica Populară Română.

Ţinem dela început să ne arătăm mulţumirea, că spre deosebire de vremurile regimurilor trecute, când Cultul nostru era obiectul celor mai necruţătoare persecuţii, astăzi venim şi noi alături de celelalte Culte să contribuim cu cuvântul şi fapta, la realizarea măreţelor ţeluri cari duc patria noastră pe calea fericirii şi a progresului.

În acest scop, noi am îndrumat şi îndrumăm pe deservenţii şi credincioşii noştri să-şi îndeplinească îndatoririle lor sfinte faţă de patrie, participând cu elan la toate acţiunile de folos obştesc, conştienţi fiind că prin aceasta noi ne facem datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de ţara noastră.

Prin îndemnurile noastre, noi am căutat să lămurim în permanenţă pe deservenţii şi credincioşii noştri asupra binefacerilor orânduirii celei noui, bazată pe muncă şi dreptate socială, care s’a instaurat în Patria noastră.

Cultul nostru şi-a dat seama că cea mai importantă problemă, atât pentru poporul nostru cât şi pentru popoarele întregii lumi, este problema apărării păcii. În acest scop, am ţinut mai multe consfătuiri religioase şi raionale cu deservenţii Cultului, arătându-le că realizarea şi menţinerea păcii între popoare este una dintre cele mai plăcute fapte înaintea lui Dumnezeu. Le-am arătat totodată că cei mai crânceni duşmani ai omenirii de pretutindeni – deci şi ai lui Dumnezeu-Domnul Păcii – sunt imperialiştii americano-englezi, care, în nebuneasca lor ură de subjugare a tuturor popoarelor, vor să înece lumea în noui valuri de sânge, suferinţă şi moarte.

Fiind în preajma ţinerii Congresului Naţional pentru Apărarea Păcii din Republica Populară Română, cât şi a Congresului Popoarelor pentru Apărarea Păcii, ce se va ţine în luna Decembrie la Viena, noi ne exprimăm solidaritatea noastră cu toţi oamenii cinstiţi din lumea întreagă şi hotărârea noastră de a participa activ la lupta pentru menţinerea şi apărarea păcii în lume.

Având în vedere că la 30 Noembrie a.c. vor avea loc alegerile de deputaţi în Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române, deservenţii şi credincioşii noştri aşteaptă cu bucurie această zi, pentru a alege candidaţii Frontului Democraţiei Populare, socotind că victoria acestui Front va constitui un aport de seamă în lupta mondială pentru biruinţa măreţei cauze a păcii.”

Din nefericire, toţi ceilalţi lideri ai confesiunilor evanghelice s-au întrecut în a ridica osanale regimului, proslăvind libertăţile fără precedent acordate de regim (în ce formă?) şi înfierând cu mânie imperialismul Occidentului!


Până revin cu a treia şi ultima postare despre maniera dlui Ioan Ceuţă de a scrie istorie şi despre competenţele dovedite de el în acest domeniu, o scurtă reflecţie cu gândul la cei care se plâng că „R.M.” face deservicii Bisericii.

Lucrurile sunt ca în povestea lui Hans Andersen despre hainele noi ale regelui. Toată lumea ştie că regele e gol, dar toată lumea pretinde contrariul. Când un copil strigă, în sinceritatea lui, „Regele e gol”, doamnele din suită leşină la spectacolul grotesc „produs” de „dezvăluirea” copilului, curtenii tuşesc jenaţi de spectacol, duşmanii regelui râd pe înfundate, iar pajii se reped să-l acopere pe suveran cu o manta, luaţi pe nepregătite de această „surpriză” de care aveau în fapt cunoştinţă toată vremea!

La final, probabil copilului i se dau nişte nuiele la palmă, ca să se înveţe minte şi altădată să nu mai „creeze” astfel de situaţii şocante!

Cam asta e, în cheie parabolică, situaţia şi cu „R.M.” Am ştiut/bănuit/intuit toată vremea cum stau lucrurile, dar ne-a lipsit curajul de a le spune pe nume.

Pentru regele gol care s-a lăsat înşelat de lachei se potriveşte ca o mănuşă un verset din Apocalipsa: „Ferice de celce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”