Disclaimer: acest text este un pamflet. Nu-mi cer scuze pentru severitatea adoptată faţă de comunicatul emis recent de Ioan Ceuţă.

Apropiatul Congres al Cultului Penticostal (19 nov) l-a făcut pe Ioan Ceuţă să intre într-o fierbere fără precedent. Disperarea care l-a cuprins a îmbrăcat forma unui nou comunicat intitulat „Epistola lui Mardoheu”, un text toxic care se încheie cu o poezie cinic-obscenă prin modul în care perverteşte înţelesul cuvintelor mari ca „luptă”, „adevăr”, „istorie” etc.

Nu m-aş fi obosit să scriu o postare-răspuns acestui comunicat, dacă n-aş fi fost frapat de stranietatea lui; răzbat uneori din text schelălăieli de şacal disperat şi alteori chicoteli de hienă hămesită, sătulă să tot aştepte să-i vină rândul la împărţirea prăzii.

Nu trebuie să reproşăm poeziei sforăitor-crocodiliene de la final lipsa oricăror calităţilor artistice. Cusurul principal al poeziei este indecenţa ei, care face pandant perfect cu lipsa de legitimitate morală a „păunescului” care a compus-o.

De altfel, contradicţia în care se găseşte Ioan Ceuţă este flagrantă: pretenţia lui că acum nu mai poate scoate capul în lume din cauza ruşinii pe care i-a adus-o cartea este contrazisă de faptul că toate cele şapte capete ale sale se iţesc neruşinat din comunicatul pe care cu cinism îl postează pe site-ul Asociaţiei AOG România. Dacă domnul Ceuţă resimţea un procent din ruşinea pe care pretinde că o simte, nu ne mai trimitea comunicatele pe care le-a emis în ultima vreme.

Imaginea, dragi tovarăşi, imaginea!

Deşi porneşte de la un pretext biblic, comunicatul lui Ioan Ceuţă nu are nimic care să amintească de imperativele Scripturii. Tema care apare obsesiv în comunicatul domniei sale este imaginea penticostalilor în exterior (cu precizarea că Ioan Ceuţă nu mai este de multă vreme membru al Cultului Penticostal). Toată adâncimea teologică a doctoratelor obţinute de Ioan Ceuţă se reduce la milimetrul de spoială pe care dânsul doreşte să o menţină intactă cu orice preţ peste o realitate care nu mai acceptă să fie fardată.

Lecţia pe care o desprindem din viaţa lui Michael Jackson, pomenit de Ioan Ceuţă în comunicatul său, este tocmai aceasta: vine o vreme când nicio operaţie estetică nu mai poate fi de ajutor celor preocupaţi exclusiv de aparenţe şi de propria lor imagine. Analog, încercările lui Ioan Ceuţă de a cosmetiza realitatea istorică sunt de fapt desfigurări hidoase ale ei. Pocăinţa de care vorbeşte în mod cinic Ioan Ceuţă pare contaminată de atitudinea regelui Saul care în aceeaşi frază îşi clamează „pocăinţa” şi grija pentru propria imagine: „Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrînilor poporului meu, şi în faţa lui Israel”.

Domnul Ceuţă a lucrat cândva ca miner şi ştie foarte bine că realitatea în care ne mişcăm nu se reduce la scoarţă, la ceea ce se vede. De când însă a ieşit din galeriile de cârtiţă în care şi-a desfăşurat activitatea (sub un regim care i-a priit foarte bine), pretinde că singura realitate care contează este suprafaţa, ceea ceea ce se vede, superficialul.

Nu e mult de când Ioan Ceuţă declara emfatic că „CNSAS-ul este al trecutului iar pe mine mă interesează viitorul şi dezvoltarea unor lucrări de impact.” Probabil afirmaţia ar trebui clasificată la categoria „bomboane pentru proşti” (expresia îi aparţine), fiindcă în fapt autorul ei a devenit extrem de interesat de CNSAS şi de trecut, drept care s-a acreditat în regim de urgenţă ca cercetător şi a început scormoneala prin dosare. Nu ca să mai adauge încă un titlu la o listă de cărţi cu valoare nulă, ci pentru a avea muniţie proaspătă în „lucrarea de impact” pe care o pregăteşte.

(Impact cu ce? Cu solul?)

Cinism cât încape. Şi încape…

Ioan Ceuţă scrie: „Mişcarea Penticostală a fost lucrare Duhului Sfânt, nu am avut teologi de marcă, ci doar persoane sincere care au primit făgăduinţa de la Rusalii şi au dus mesajul în toate zonele tării.”

Sunt de-acord cu el. N-am avut oameni şcoliţi şi titraţi. Nu asta e problema. Ci faptul că unii încearcă să devină teologi de marcă zidind pe temelia găunoasă a plagiatului şi a imposturii. Ioan Ceuţă, apărătorul mulţimii oamenilor neşcoliţi, a nutrit el însuşi „pohtă” de mărire teologhicească, aspirând să devină profesor şi teolog de marcă. Mostra de cinism de mai sus exemplifică perfect situaţia tipică din comunism: „Poporul se plimbă în maşini de lux prin reprezentanţi”. Când le cânţi oamenilor în strună, dându-te drept „sărac şi cinstit”, dar încerci să parvii teologic şi profesional zidind pe temelia plagiatului ce se cheamă că eşti?

P.S. Există multe lucruri din acest comunicat care trebuie disecate. În funcţie de timpul pe care îl am la dispoziţie voi reveni.

Update 5 dec. 2010. Dedic acest frumos clip dlui Ceuţă, că tot veni vorba de săpat galerii subterane şi hiene. 🙂

Anunțuri

Astăzi citesc pe blogul Răscumpărarea memoriei că Adunarea Generală a Comunităţii Regionale Penticostale Constanţa propune o nouă Rezoluţie Congresului Cultului Penticostal, programat pentru 19 noiembrie 2010.

Nefiind hirotonit în vreo treaptă bisericească, nu voi putea asista la dezbaterile Congresului, dar sunt pe deplin conştient că 19 noiembrie va fi un soi de D-Day pentru Cultul Penticostal. Va fi, păstrând proporţiile, „o zi mai lungă decât veacul”.

Vorba ceea, n-aduce anul ce-aduce ceasul!

Ce nu s-a întâmplat în 20 de ani post-revoluţionari s-ar putea întâmpla într-o singură zi revoluţionară nu doar pentru penticostalismul românesc, ci pentru întreg spaţiul evanghelic.

Rezoluţia se va lovi de numeroase şi crâncene adversităţi, fiindcă ţinteşte fix către miezul uriaşului nod gordian al istoriei penticostalismului din perioada comunistă.

Găsesc că limitarea numărului de mandate este o propunere cât se poate de sănătoasă. Nici măcar patriarhii ortodocşi nu mor toţi în scaun. Şi nici regii, fie ei şi din cea mai teocratică perioadă a istoriei lui Israel.


Am văzut în cele două postări anterioare calităţile academice dovedite de Ioan Ceuţă în scrierea tezei sale de doctorat (Doctor of Ministry, 1990) despre mişcarea penticostală din România. E momentul acum să vedem cam cum a înţeles să scrie Ioan Ceuţă cealaltă lucrare a sa despre penticostalism: Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini.

Lucrarea este structurată în patru capitole, după cum urmează: cap. I – Începuturile Mişcării Penticostale (p. 5–87), în care sunt prezentate diverse organizaţii penticostale mondiale şi evoluţia mişcării penticostale în diferite zone ale lumii; cap. 2 – Începuturile Mişcării Penticostale din România (p. 131–199); cap. 3 – Dezvoltarea Mişcării Penticostale în diferite zone din România (p. 200–304); cap. 4 – O nouă pagină în istoria Mişcării Penticostale (p. 305–332). După cum scrie cu modestie autorul cărţii (p. 305), această nouă pagină este deschisă de el însuşi. Acest ultim capitol conţine autobiografia lui Ioan Ceuţă (în variantă prescurtată) şi istoria înfiinţării Institutului Biblic Român şi a organizaţiei „Adunările lui Dumnezeu din România”.

Suntem avertizaţi încă din prefaţă (p. IV) „o istorie penticostală este foarte greu de scris, deoarece nu au rămas foarte multe documente care să o ateste, iar din cauza frământărilor interne unele dintre ele au fost distruse intenţionat, pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie” (s.n.).

Acest paragraf merită câteva comentarii, fiindcă autorul lor ori crede în ceea ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte naivă), ori nu crede în ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte şireată, to put it mildly). Să luăm pe rând variantele.

(a) Ioan Ceuţă crede în mod sincer că nu există multe documente pe baza cărora să poată fi scrisă istoria penticostalismului românesc. Din păcate pentru ea, această credinţă eronată este spulberată de cartea Răscumpărarea memoriei, care ar putea fi primul volum dintr-o serie de 10, despre istoria mişcării noastre, cu eroi autentici şi eroi de fabricaţie comunistă (i.e. falşi eroi). Să nu uităm, ultima frază din declaraţia oficială a lui Ioan Ceuţă spune „Eroi au fost, Eroi sunt încă, Eroi vom fi şi noi!” Sunt perfect de-acord cu această reşapare a versului din Ioan Neniţescu, dacă subliniem apăsat că eroii se împart în cel puţin două categorii: eroi autentici şi eroi de mucava. Rămâne deci să vedem cine în ce categorie intră.

(b) Ioan Ceuţă nu crede în mod sincer în ceea ce scrie. Aici înclin să cred că îl putem bănui pe Ioan Ceuţă de multe, dar nu de ignoranţă. După cum el însuşi mărturiseşte, a avut ocazia să vadă dosare ale unor lideri religioşi. În ce calitate le-a văzut e mai puţin important. (Ce este sigur e că nu le-a văzut ca cercetător acreditat CNSAS. Nu mai rămâne decât varianta unei „acreditări” a cărei natură îmi scapă pentru moment). În orice caz, Ioan Ceuţă ştie cam ce istorie se poate scrie cu ajutorul dosarelor de la CNSAS. Şi recunoaşte, implicit, că multe documente au fost distruse intenţionat, „pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie”.

Indiferent care variantă este adevărată (a sau b), în rezumat lucrurile se prezintă astfel: istoria penticostalismului românesc este greu de scris, dar nu pentru că nu există multe documente care să o ateste (şi nici măcar fiindcă unele documente au fost distruse intenţionat), ci fiindcă o istorie autentică este traumatică. O istorie autentică îi va despuia pe mulţi eroi de spoiala lor şi va scoate din umbră pe adevăraţii eroi, despre care astăzi ştim puţin sau deloc. Eroismul, trebuie precizat, citându-l pe Dorin Dobrincu, nu există în stare pură. Ceea ce nu e totuna cu a spune că între eroi şi antieroi nu există diferenţe.

Ei bine, da, un demers sincer va scoate la lumină realităţi inconfortabile. Ioan Ceuţă însuşi mărturiseşte în prefaţa cărţii sale (p. IV-V) că locuind în casa lui Pavel Bochian a văzut personal „nu numai partea luminoasă dar şi partea întunecoasă a problemelor cu care se confrunta Cultul.” În treacăt fie spus, e prima oară când aud că o problemă cu care te confrunţi poate avea atât părţi luminoase, cât şi părţi întunecoase! Dar să admitem că ar putea fi aşa. Ce decurge de aici? Ne spune tot autorul, care pare să vorbească aici exact limba autorului cărţii Răscumpărarea memoriei:

Este posibil ca această carte să ofenseze pe unii s-au (sic!) să aducă bucurie altora; unele evenimente pot apărea chiar şocante. Paginile Sfintelor Scripturi ne dezvălui istoria unui popor, nu doar atunci când se află „pe culme”, ci şi atunci când era coborât în vale, cu toate binecuvântările şi necazurile întâlnite. Dar, în toate acestea s-a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru. (p. V).

Ei bine, luaţi acest paragraf şi, după ce l-aţi corectat gramatical, ataşaţi-l argumentului cărţii R.M.. Veţi constata că se potriveşte perfect. Cum se face că dl Ioan Ceuţă, cel care a văzut dosare CNSAS (chiar şi fără să se fi acreditat!), care a văzut şi latura întunecată a „problemelor” din Cult, care e conştient că însăşi cartea lui dezvăluie lucruri şocante, cum e posibil, întreb, ca un om cu o astfel de perspectivă să conteste tocmai un volum care împlineşte exact scopul pe care îl enunţă, dar nu-l atinge, cartea lui despre Mişcarea Penticostală? Nu este oare Ioan Ceuţă într-un profund conflict cu sine însuşi, când scrie una în prefaţa cărţii şi alta în recenta sa declaraţie oficială?

Am promis că aceasta va fi ultima postare pe subiectul declaraţiei lui I.C. Se pare însă că cititorii blogului vor fi nevoiţi să mai suporte o porţie, căci, horribile dictu, postarea cea de pe urmă abia de-acum urmează.

(Va urma)


În prima postare pe acest subiect am început un comentariu privitor la maniera în care Ioan Ceuţă însuşi a început să scrie despre istoria penticostalismului românesc. Teza sa de doctorat, care se bazează pe 5 resurse privitoare la subiectul tratat, dovedeşte cu prisosinţă cât de uşor este să fii specialist în istorie românească la o instituţie din afara ţării, în condiţiile în care evaluatorii nu au scris nimic pe subiectul tratat de candidatul la titlul de doctor. Unul dintre evaluatori, Kenneth B. Mulholland, a fost profesor de misiune la Columbia Biblical Seminary. Celălalt coordonator, Dr. David Gotaas, a avut un domeniu de specializare similar. Niciunul nu s-a remarcat prin lucrări de istorie, despre penticostalismul românesc ori despre penticostalism în general. În atari condiţii, indiferent ce ar fi scris autorul tezei, cei doi evaluatori s-ar fi aflat (în mod echidistant) în afara subiectului.

Această precizare nu este gratuită, ci are tâlcul ei. În cartea sa Mişcarea penticostală (p. 318), Ioan Ceuţă scrie că în 1994 i s-a făcut propunerea de a conduce Institutul Teologic Penticostal, care ar fi urmat să se multe la Arad. Potrivit unei recomandări de la Ministerul Învăţământului, Ioan Ceuţă ar fi fost „singura persoană din Cultul Penticostal cu studii aprofundate în domeniu”. În ce domeniu, nu ni se spune, dar nu poate fi vorba decât de doctoratul „în slujire” obţinut în 1990 la Columbia Biblical Seminary. Ceea ce autorul Ioan Ceuţă omite să ne spună este că, din punctul de vedere al legislaţiei educaţionale româneşti, un „doctorat în slujire” (Doctor of Ministry) nu are valoare academică, deci studiile aprofundate ale domniei sale rămâneau, „for all academic purposes”, numai la nivelul celor masterat, efectuate la Church of God School of Theology (Cleveland) în plin comunism. Ţinând cont cât de greu se obţineau aprobările de a studia în străinătate în perioada respectivă, este un miracol faptul că Ioan Ceuţă a reuşit să înşele vigilenţa tovarăşilor de la Securitate, pentru a studia peste graniţă, într-o şcoală a „imperialiştilor americani”.

De altfel, faptul că un „doctorat în slujire” nu putea califica pe cineva să predea în învăţământul universitar a reieşit cu prisosinţă din faptul că dl Ioan Ceuţă a fost nevoit să se înscrie într-un program doctoral al Universităţii din Bucureşti, sub coordonarea acad. prof. univ. dr. Dumitru Popescu, fost rector al Facultăţii de Teologie Ortodoxe din Bucureşti. Până la momentul scrierii acestei postări nu am putut consulta disertaţia sa (susţinută în anul 2000), dar sunt sigur că un candidat coordonat de academicianul Dumitru Popescu († 2010) va fi scris o teză foarte bună, care merită recenzată şi făcută de cunoscut publicului evanghelic. (Poate voi găsi cândva răgazul necesar să mă aplec asupra acestui subiect. Apropo, unul dintre cusururile teologilor evanghelici români este că nu interacţionează suficient de mult şi de critic cu ceea ce scriu colegii lor).

Dar m-am abătut prea mult de la subiect. Trăgând linie şi evaluând teza de doctorat a dlui Ioan Ceuţă (The History of the Pentecostal Apostolic Church of God of Romania), o găsesc insuficient documentată, indiferent că îi recunoaştem sau nu autorului calităţile morale şi spirituale necesare scrierii ei.

Unde am vrut să ajung cu această lungă discuţie? La punctul 1 al declaraţiei sale, Ioan Ceuţă scrie: „Autorii (sic!) nu au calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă”. Dacă ar fi adevărat (prin reducere la absurd) că Vasilică Croitor n-a avut calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă, n-ar fi mai puţin adevărat (în urma unei evaluări meticuloase) că Ioan Ceuţă n-a avut, la momentul în care s-a apucat să scrie despre istoria Bisericii Penticostale din România, (1) nici coordonatori competenţi; (2) nici resursele necesare (biblioteci, arhive, bibliografie) (3) nici metodologia potrivită.

De altfel, dacă scădem din respectiva teză doctorală cele 40 de pagini de anexe şi bibliografie, rămânem cu 105 pagini în corpul tezei. Dacă mai scădem şi cele 25 de pagini de generalităţi despre România („Panoramic area study of Romania”), rezultă că textul referitor la Biserica Penticostală ocupă 80 de pagini (adică echivalentul unei bune lucrări de licenţă), din care 40 de pagini sunt alocate perioadei comuniste. Paradoxal, ceea ce Vasilică Croitor n-a reuşit să epuizeze în 440 de pagini, Ioan Ceuţă a concentrat magistral în doar 40!

Chiar dacă această performanţă, oricum ai privi-o, constituie un adevărat tur de forţă, am temei să cred că autorul însuşi n-a fost mulţumit de rezultat, fiindcă a continuat să scrie pe această temă şi în anii care au urmat obţinerii doctoratului „în slujire”.

Despre următoarea carte scrisă de Ioan Ceuţă (Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini) voi scrie într-o următoare postare.

(Va urma)


Ioan Ceuţă, preşedintele Asociaţiei Religioase „Adunările lui Dumnezeu din România, a ieşit de curând la rampă cu o declaraţie oficială despre cartea Răscumpărarea Memoriei. Pentru cei care nu ştiu, precizez că Asociaţia „Adunările lui Dumnezeu din România” a fost recunoscută legal prin sentinţa nr. 4870, pronunţată de judecătoria sectorului 6 Bucureşti în şedinţa publică din 04.07.1996. (Vezi datele oficiale de pe www.culte.ro).

Declaraţia ar merita comentată în detaliu, dar mă voi limita să exprim câteva nedumeriri punctuale (şi factuale):

În primul punct al acestei declaraţii, Ioan Ceuţă afirmă: „Autorii nu au calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă.” Preşedintele Asociaţiei „Adunările lui Dumnezeu” nu precizează dacă a citit sau nu cartea, dar fiindcă vorbeşte despre nişte „autori” înclin să cred că nu a citit-o. Această carte are un singur autor şi o sumedenie de susţinători atât din interiorul Cultului Penticostal, cât şi din afara lui. De altfel, câţiva eminenţi absolvenţi ai Institutului Biblic Român, şcoală condusă de pastorul Ioan Ceuţă, s-au dovedit suporteri înflăcăraţi ai acestui demers: îi am în vedere pe Cristi Şoimaru şi Lucian Oniga, tineri cu multă viziune şi pasiune pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Sigur, la afirmaţia că autorul nu are calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă ne-am putea întreba, nedumeriţi: dar ce calităţi trebuie să dovedească cineva pentru a întreprinde această analiză?

Din fericire, nu trebuie să căutăm prea mult răspunsul, fiindcă el este întrupat plenar de chiar preşedintele Asociaţiei Religioase „Adunările lui Dumnezeu din România”, care s-a ocupat el însuşi de istoria Cultului Penticostal. Rezultatul a fost o carte intitulată Mişcarea penticostală. Evenimente şi relatări ale secolului XX, la care autorul a lucrat, dacă este să-i dăm crezare, „pentru o perioadă de aproape douăzeci de ani” (p. IV). Fiindcă eu însumi am lucrat 5 ani la teza mea de doctorat, încerc să-mi imaginez efortul colosal pe care l-ar fi presupus redactarea tezei de-a lungul a două decenii. Încerc, dar nu reuşesc.

Interesul pastorului Ioan Ceuţă pentru istoria Cultului Penticostal s-a concretizat iniţial într-o disertaţie pentru titlul de „Doctor of Ministry”, susţinută în 1990. Precizez că acesta nu este un doctorat academic, ci unul de factură pastorală. Disertaţia, susţinută la Columbia Biblical Seminary and Graudate School of Missions (Columbia, South Carolina), a fost depusă în mai 1990. Nu ştiu când a început efectiv lucrul la teză, dar îmi imaginez că a fost înainte de 1989, fiindcă acest program doctoral presupune frecventarea unor cursuri. Disertaţia, intitulată „The History of the Pentecostal Apostolic Church of God of Romania, are 146 de pagini şi 63 de itemi în bibliografie (între care şi periodice precum Washington Times, New York Tribune, Newsweek). Dacă scădem din cei 63 de itemi comentariile biblice, enciclopediile şi celelalte lucrări de referinţă generaliste, ajungem la constatarea că singurele surse istorice privitoare la mişcare penticostală folosite de autor sunt următoarele:

  1. revista Cuvântul Adevărului,
  2. revista Vestitorul Adevărului
  3. Jurnalul lui Gheorghe Bradin,
  4. un manuscris al lui Petru Ardeu şi
  5. cartea lui Trandafir Sandru de istorie a Bisericii Penticostale.

Despre aceasta din urmă, autorul scrie: „it is not really comparable to this thesis, as it is more like a picture album with lots of photos from the past” („nu se compară realmente cu această teză, dat fiind că este mai degrabă un album foto cu multe imagini din trecut”) (p. 3). Este greu de decis dacă această ultimă remarcă este depreciativă sau apreciativă. În recenta sa declaraţie, Ioan Ceuţă afirmă despre Şandru: „Deşi în multe situaţii nu am fost de acord unul cu altul, totuşi, l-am respectat ca pe un părinte spiritual şi sunt mândru că m-a învăţat multe lucruri.” Este posibil ca unul dintre lucrurile asupra cărora cei doi n-au fost de acord să fi fost numărul maxim de fotografii care poate intra într-o lucrare de istorie. Dar, zicând aceasta, adaug că certitudinea deplină în această chestiune este un deziderat greu de atins.

În tot cazul, ştiut fiind că într-o teză de doctorat (fie el şi neacademic) nu sunt îngăduite fotografiile, autorul promite o certare mult mai amănunţită, care va lua în considerare mai multe resurse, explorând în detaliu istoria acestei mişcări („This paper will deal with more resources and explore in detail more of the background history of the movement”) (p. 3).

(Va urma)


Răscumpărarea memoriei este titlul unei cărţi scrise de pastorul Vasilică Croitor, despre Cultul Penticostal român în perioada comunistă. Pe cele aproape 500 de pagini ale volumului stă adunată cu multă migală „o istorie care nu se învaţă la şcoală”.

Ca parte a procesului de lansare a cărţii, pastorul Croitor a deschis un blog unde va publica documente inedite care nu au putut fi incluse în carte.

Cum justifică autorul demersul pe care l-a iniţiat? Redau mai jos câteva fragmente din Argumentul prezentat pe blogul său.

Răscumpărarea memoriei nu trebuia scrisă! Normal ar fi fost ca Biserica să treacă la acțiune imediat după ieșirea din comunism. Răscumpărarea memoriei ar fi trebuit să fie consecința unui proces laborios inițiat de Biserică, proces ale cărui rezultate ar fi trebuit să fie publicate într-un raport.

Cartea aceasta nu trebuia scrisă acum! Biserica trebuia să fie cu un pas înaintea societății, oferind un model, arătând calea pentru restaurare. Din nefericire, timp de douăzeci de ani, am constatat cu surprindere că Biserica împrumută tot mai mult retorica societăţii, amalgamând lucrurile şi punându-i laolaltă pe eroi şi pe trădători.

Cartea aceasta nu trebuia scrisă de mine! Nu unul, ci zeci de cercetători ar fi trebuit să fie invitați să analizeze cu atenție perioada comunistă, așa cum a fost analizat și condamnat nazismul la Nürnberg. Din păcate, dialogul pe această temă a fost refuzat cu obstinaţie la Congresul Cultului Penticostal de la Timișoara, în 2006, când a fost refuzată rezoluția Comunității Regionale Penticostale Constanța.

Cartea aceasta nu trebuia scrisă sub forma unor dezvăluiri! Dezvăluirea este ultimul resort de care trebuie să se facă uz. A fost nevoie de această abordare fiindcă ne-am dovedit incapabili în mai multe domenii: colaboratorilor le-a lipsit puterea de a-și mărturisi greșeala colaborării, celorlalți le-a lipsit voința și viziunea de a facilita mărturisirea într-un cadru sănătos, al harului, și tuturor laolaltă ne-a lipsit înțelegerea corectă despre adevăr şi dreptate, aşa cum sunt prezentate acestea în Sfintele Scripturi.

Ar fi fost aşadar de dorit să nu începem răscumpărarea trecutului cu o carte scrisă în al unsprezecelea ceas, ci cu un proiect mai timpuriu şi mai amplu. Beneficiile unei asemenea întreprinderi ar fi fost enorme pentru generația care a bâjbâit în ultimii douăzeci de ani, în încercarea de a desluși câte ceva din istoria neguroasă a deceniilor precedente. La Congresul de la Timișoara am înțeles că singura opțiune care ne-a mai rămas este prezentarea documentelor și analizarea mărturiilor sub forma unei cărți, demarând astfel dialogul mult așteptat.

[…]

Mă aștept ca unii să atace proiectul acesta din rea-voință sau la comandă, după cum mă aștept ca alții să-l critice cu „bune” intenții, dat fiind că nu sunt capabili să înțeleagă libertatea de expresie, necesitatea aflării adevărului și transparența; despre aceştia se poate spune că se numără  printre victimele târzii ale mașinii de propagandă comunistă care timp de jumătate de veac a tocat neîncetat valori, principii şi destine. Logica dublă, dezvăluită de Orwell în Ferma animalelor, îi caracterizează pe mulți români: dacă denunți o faptă rea, atunci negreşit ai intenții rele! Tuturor celor care gândesc astfel le spun că este mai bine ca această istorie să fie scrisă de un cercetător penticostal, cunoscător și practicant sincer al credinței penticostale, de cineva care are posibilitatea să interpreteze din interior efectele fenomenului colaboraționist și implicațiile sale pentru Cultul Penticostal. De altfel, ar fi fost doar o chestiune de timp până când alți cercetători ar fi fost atrași de analiza acestui fenomen, mai ales că s-au scris deja lucrări numeroase despre Biserica Ortodoxă, Biserica Greco-Catolică, Adventiștii de Ziua a Şaptea, Biserica Reformată.

[…]

Cartea de faţă are drept țintă despovărarea Bisericii de tarele trecutului care bântuie prezentul şi aşezarea unei pietre de hotar pentru generația tânără, căreia trebuie să i se dea șansa unui nou start, întemeiat pe adevăr, pe credință și pe valori neştirbite de compromisuri astăzi prea ușor acceptate.Nu pot trece sub tăcere faptul că pregătirea acestei lucrări a fost însoțită permanent de multe zbateri lăuntrice, apărute de îndată ce am descoperit detalii care fac referiri directe la persoane care s-au bucurat de toată simpatia mea. Însă, din dorința de a fi credincios adevărului istoric, a trebuit să evit autocenzura sau folosirea dublei măsuri, în funcție de preferințele personale. Am căutat, în schimb, să fiu extrem de riguros în selectarea documentelor incluse în această carte, alegându-le pe acelea de a căror veridicitate m-am convins, după ce am căpătat, în prealabil, convingerea că am înţeles corect contextul lor istoric. Am omis acele documente care ar fi putut da naștere la speculații, care conțineau informații neverificate sau manipulări ale protagoniștilor.

[…]