Pe 21 decembrie Ceauşescu a ţinut ultimul său discurs public. A fost ziua când s-a depăşit un prag psihologic. Ziua când mulţimea adunată în piaţa dintre sediul Comitetului Central şi Palatul Regal (actualul Muzeu Naţional de Artă) a izbucnit în huiduieli. Deşi la începutul discursului se aplaudă, se vede cu ochiul liber că aplaudacii sunt oamenii angajaţi într-o acţiune cvasiprofesională (obligaţie de serviciu?). Triumful lui Ceauşescu din 1968 s-a risipit ca fumul. După 21 de ani, frustrările românilor n-au mai putut fi narcotizate cu discursuri sforăitoare.

Al doilea clip conţine o secvenţă sonoră care îl descumpăneşte pe Ceauşescu. De fapt, îl paralizează. De la minutul 02.40 nu-şi mai găseşte cuvintele, cu tot sprijinul moral al Elenei Ceauşescu, aflată în stânga lui, la tribună.

Prin comparaţie cu soţul ei, Elena pare să-şi revină mai repede din şoc. Instinctele ei autoritare se reactivează mai iute, drept care face apel în mod repetat la linişte. Cuvintele poruncitoare ale Elenei, care constată că soţul ei nu mai poate stăpâni mulţimea, o arată în postura de acolită fidelă, de tovarăşă de luptă care este obişnuită să comande şi să primească supunere fără crâcnire. Numai că, la adăpostul anonimatului generat de prezenţa unei mulţimi, nimeni nu se mai simte dator să se supună.

Ceauşescu este blocat într-un cuvânt fără conţinut, o formulă repetată mecanic de 15 ori la rând: „Alo, alo, alo, alo…”. Surprins de adevărul ieşit (spontan?) din miile de piepturi sătule de limba de lemn a discursului său, Ceauşescu este incapabil să formuleze ceva coerent timp de trei minute. Ruptura comunicaţională dintre vorbitor şi auditoriu este completă şi se arată în toată hidoşenia ei.

Din punct de vedere comunicaţional, regimul comunist a fost un îndelung experiment de schizoidizare. Partidul a avut pretenţia să-l atragă complet pe individ în malaxorul său ideologic. Iar indivizii au mimat alinierea la ideologia partidului, trăind totodată puternice stări de disonanţă cognitivă.

Pe 21 decembrie mulţimea adunată în Piaţa Comitetului Central n-a mai suportat tensiunea enormă dintre realitatea neagră a zilei şi „realitatea” construită ideologic de partid, afişată pe pancarte, clamată la microfoane şi aplaudată maşinal de sutele de agitatori din primele rânduri ale mulţimii.

Deconectarea dintre Ceauşescu şi mulţime se vede cel mai bine în replica lui Ceauşescu, în parte pentru sine şi în parte pentru tovarăşii săi: „Asta e o provocare!”

Într-un târziu, dictatorul, susţinut de soţia sa („Vorbeşte-le!”) reia discursul împănându-l cu promisiuni de mai bine. În partea a doua a discursului este reluată din nou tema conspiraţiei antiromâneşti, manifestată în evenimentele de la Timişoara.

Nu este întâmplător că Ceauşescu face referire la momentul său de glorie, 1968, probabil într-o încercare disperată de a-şi spori cota de popularizate în acest moment de minimum.

Ca orice bun demagog, Ceauşescu nu uită să fluture pe sub nasul românilor fantoma dezmembrării puse la cale de forţele imperialismului. În ce fel anume lucrează aceste forţe nu importă. Ele sunt duşmanul şi oricine este ostil regimului este în mod apriori o agentură imperialistă.

Aplauzele de la final sunt mai puţin entuziaste decât huiduielile, semn că regimul se clatină.

Elena, care aplaudă cu un entuziasm prefăcut, nu ştie că zilele ei şi ale tovarăşului ei de luptă sunt numărate!