Rămăsesem dator cu partea a II-a a recenziei la cartea lui Marius Cruceru, Şi voi, care sînteţi răi… Fiindcă deja am intrat în vacanţă, găsesc în final tihna de care am nevoie ca să-mi adun gândurile pentru a continua un text rămas în suspans încă din vară.

Capitolul 4 al cărţii (referitor la Matei 5:17–48) trasează o peratologie a dreptăţii, propunând răspunsuri la întrebări ca: „Cine este neprihănit?” sau „Până unde am voie?” Autorul nu ratează prilejul de a comenta diferenţele dintre „neprihănire” şi „dreptate”, arătând care sunt neajunsurile fiecăruia dintre cei doi termeni:

Termenul grecesc [dikaiosyne] aduce mai degrabă o perspectivă juridică în discuţia despre felul în care sîntem mântuiţi şi ne „păstrăm” neprihănirea înaintea Domnului. Termenul „neprihănire” nu ajută cititorul român, care este îndreptat, prin limitele acestuia, spre ideea de puritate şi castitate obţinute prin eforturi proprii, prin abstinenţă şi îndepărtare de sursele de contaminare morală. Nici echivalentul „dreptate” nu este mai fericit, din cauza ariei semantice circumscrise deja în limba română, dar este mai aproape de înţelesul original. (p. 69)

Astfel de precizări sunt extrem de utile şi cred că e important să luminăm treptat termenul „dreptate” pentru a-l aşeza acolo unde trebuie să stea, chiar dacă deocamdată el ar suna straniu în urechile evanghelicilor atât de obişnuiţi cu „neprihănire”. De altfel, la afirmaţia că „termenul grecesc dikaiosyne a fost tradus cu consecvenţă de către Dumitru Cornilescu prin echivalentul neprihănire aş aduce un amendament: există în NT 4 locuri în care Cornilescu traduce dikaiosyne prin dreptate:

Fapte 17:31 pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate (ἐν δικαιοσύνῃ), prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L -a înviat din morţi…”; Evrei 11:33 Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate (εἰργάσαντο δικαιοσύνην), au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor. 2 Petru 1:1 Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către ceice au căpătat o credinţă de acelaş preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului (ἐν δικαιοσύνῃ τοῦ θεοῦ) şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos; Apoc. 19:11 Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s’a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă ,,Cel credincios” şi ,,Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate (ἐν δικαιοσύνῃ).

Limita minimă a neprihănirii (i.e. dreptăţii) este neprihănirea fariseilor şi cărturarilor. Prin contrast cu această limită sunt prezentate cele şapte exemple date de Isus care „acoperă tot evantaiul vieţii în domeniul relaţiilor: relaţiile cu vecinii, cu coreligionarii, cu partenerul de viaţă, cu trecătorii, cu concitadinii şi cu duşmanii.” (p. 75)

Dintre cele şapte exemple, cel care suscită de regulă atenţia maximă este cel despre divorţ. Cred că subiectul ar fi meritat mai multă atenţie, mai ales că există acum studii foarte erudite despre divorţ, care aşază foarte bine subiectul în contextul dezbaterilor dintre şcolile rabinice, luând ca termen de comparaţie şi preceptele grupării de la Qumran.

Prin contrast, perspectiva propusă de Marius Cruceru este simplificatoare, cu toate riscurile inerente. Citez un pasaj în care autorul imaginează decodarea învăţăturii lui Isus despre divorţ de către un iudeu din primul secol:

Să presupunem că bărbatul şi-ar fi găsit nevasta în fapt. Se hotărăsc să se despartă. Motivul este clar şi de admis. Apare însă o problemă delicată. Pentru a pronunţa desfacerea căsătoriei, cartea de despărţire trebuie să cuprinsă şi motivul. Dacă soţul este onest şi scrie întocmai „prinsă în preacurvie”, lucrurile se complică extrem de mult. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Aceasta era pedeapsa pentru adulter (Lev. 20:10). Iată modul în care Isus îi prinde în cursa logică pe contemporanii Săi. (p. 85)

În fapt, lucrurile sunt mai complicate. O dată fiindcă un iudeu care divorţa de soţia lui pe motiv de adulter trebuia să producă doi martori, ceea ce, desigur, îngreuna procedura. În al doilea rând, după cum arată David Instone-Brewer, în cartea sa Divorce and Remarriage in the Bible: The Social and Literary Context, începând cu anul 30 evreilor li s-a suspendat dreptul de a administra pedeapsa capitală (vezi p. 94 şi p. 126, nota 156, afişate mai jos).

NB: Sursa imaginilor – http://www.amazon.com. Pentru a citi fragmente din carte online, accesaţi site-ul lui DIB. http://www.instonebrewer.com/divorceremarriage/

Fiindcă am pomenit de David Instone-Brewer, cred că orice evanghelic care scrie despre învăţătura lui Isus cu privire la divorţ trebuie să arunce numaidecât o privire peste capitolul 6 din cartea acestui biblist anglican.

(Pentru învăţăceii lui John Piper fac precizarea că între el şi David Instone-Brewer a avut loc în 2007 o dispută cu privire la învăţătura lui Isus despre divorţ. Hm… dar oare cu cine n-a avut John Piper dispute de ordin teologic? 🙂 )

(Va urma)