Suprinzător este că sensibilitatea lui Marmeladov într-un plan nu exclude abrutizarea în altul: Nu mă mai deranjează când simt îndărătul meu rictusuri de silă, pentru că faptele sunt de mult cunoscute (…) Fie! Fie şi aşa! „Iată omul!” Personajul nu ezită să citeze din procesul lui Isus o replică pe care şi-o asumă în dreptul lui. El, cum ar veni, stă în faţa „judecătorilor” săi cu aceeaşi seninătate de care dă dovadă Hristos în faţa lui Pilat.

dostEi bine, onorată asistenţă, nu am dreptul la milă! Care milă? Aş merita să fiu ţintuit pe cruce! Răstignirea – iată dreptul meu! Ei bine, răstigneşte, jude, dar sloboade mila ta! Eu însumi am să cer, atunci, răstignirea, căci nu bucurie voiesc a bea, ci lacrimi şi durere! Crezi, crâşmare, că amărâtul tău de clondir m-a uns la inimă?! Jale, jale şi lacrimi am cătat în adâncul lui, şi găsitu-le-am şi sorbitu-le-am cu nesaţ!

Când citesc acest pasaj şi ce urmează, nu mai înţeleg ce a vrut Dostoievski cu acest personaj. Am mari îndoieli că e pastişat după o persoană din realitate (cum se întâmplă în cazul altor personaje ale sale). Delirul lui masochist e opusul lucidităţii la care am fost martori până acum. Marmeladov caută durerea, jalea, lacrimile. E dependent nu de alcool, ci de mizeria morală în care bălteşte. Şi e conştient de asta. E în stare să se poată privi din afară şi din exterior aproape la fel de bine ca autorul care i-a dat viaţă. Şi asta îl face complet trucat. Dacă Marmeladov, în viaţa lui de personaj autentic, ar fi avut capacitatea de autoanaliză pe care o are ca personaj de mucava în roman, sigur ar fi devenit filozof sau scriitor de geniu. Aşadar, pasajul de mai sus este un non sequitur.

Dar nu e singurul. Urmează unul împănat cu şi mai multe zaharicale teologice.

Cât despre milă – milă are unul singură, căruia i-a fost milă de toţi şi i-a înţeles pe toţi! El, singurul, ne e jude! El va veni, în ziua de pe urmă, şi va întreba: „Unde e copila care s-a pângărit pentru maştera-i mamă, ofticoasă şi rea, care s-a dat pierzării pentru copiii unei străine? Unde este fiinţa care, nescârbită de părintele ei pământesc, mare şi nemernic acela fiind, cu milă s-a aplecat asupră-i – unde este?” Şi va mai zice: „Vino! Te-am iertat o dată… O dată te-am iertat… Acum, îţi iert toate păcatele, pentru mare iubirea ta!” Şi o va ierta pe draga de Sonecika, ştiu că o va ierta! Am ştiut asta din clipa când, acum, deunăzi, am fost pe la ea. Îi va judeca pe toţi şi îi va ierta – şi pe ei buni, şi pe cei răi, şi pe cei înţelepţi, şi pe cei săraci cu duhul… Şi cînd va fi isprăvit cu toţi, se va întoarce şi spre noi: „Veniţi şi voi! va spune. Veniţi şi voi, beţivilor, veniţi şi voi, bicisnicilor, veniţi şi voi, robi ai păcatului!” Şi ne vom înfăţişa dinainte-i cu toţii, fără a ne ruşina. „Sunteţi nişte porci! ne va spune. Aveţi chip de fiare şi purtaţi stigmatul fiarei, dar veniţi şi voi în împărăţia cerurilor!” Şi glăsui-vor atunci cei înţelepţi şi cumpătaţi: „Doamne! De ce îi primeşti şi pe aceştia?”. „De aceea îi primesc, înţelepţilor, de aceea îi primesc, nesmeriţilor, pentru că nici unul dintre ei nu s-a socotit drept de a fi primit…” Şi îşi va întinde braţele spre noi, şi noi vom cădea cu faţa la pământ, şi vom plânge, şi vom înţelege totul! Atunci vom înţelege totul!… Toţi vor înţelege… şi Katerina Ivanova… şi ea va înţelege… Doamne, vie împărăţia ta!

Există câteva idei în acest pasaj pe care nu mă voi sfii [ca un „înţelept şi nesmerit”, în retorica (Anti)christului închipuit de Marmeladov] să le numesc demente. Ideea că pângărirea şi alegerea pierzaniei pot fi un sacrificiu acceptabil, chiar răsplătit de Hristos, contravine tuturor principiilor biblice despre sacrificiu şi sfinţenie. Şi nu doar Scripturii, ci şi întregii tradiţii patristice, răsăritene sau apusene. Când sacrificarea virtuţii ajunge să ne fie propusă ea însăşi ca o virtute, e semn că avem de-a face cu o teologie demenţială.

În plus, Marmeladov cade în erezia smereniei, a falsei smerenii despre care scria Steinhardt în Jurnalul fericirii (inspirat de o nuvelă a lui Papini)

Ispita de a te lăsa osândit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atâta dragoste pentru Hristos încât să tânjeşti a săvârşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele lui.

(…)

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem. (s.n.)

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă la logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos – Hristos ne cere să ne jertfim pentru El – care jertfă poate fi mai mare decât a renunţa în veci la El? – să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cât se poate de logic. Atât doar că nu este decât logic, prin urmare dement.

Sunt uimit că Dostoievski îi dă atât de mulţi „timpi de antenă” lui Marmeladov fără să contrabalanseze demenţa discursului său. Când consilierul ratat uită de sine în verva teologhisirii sale nepravoslavnice, ai impresia că Dostoievski este cel „furat” de propriul condei şi de frumuseţea ideilor sale antidogmatice.

Înclin să cred că un astfel de erou dostoievskian nu s-ar fi putut „naşte” niciodată în Apus. Modul în care vorbeşte Marmeladov e incomparabil cu tot ce ştiu eu (nu prea mult, e drept) din literatura apuseană. E prea mult universalism, prea multă apocatastază, prea multă philantropia şi niciun gram de dikaiosyne. Da, Dumnezeu e boier. Dă celui ce are 10 talanţi încă unul (exasperându-i pe cei din asistenţă). Dar nu mai e la fel de boier când împăratul din Luca 19:27 porunceşte ca vrăjmaşii lui să fie măcelăriţi pentru că i-au respins domnia. Împăratul generos care dă ospăţ boieresc în Matei 22 porunceşte la final ca omul fără haină de nuntă să fie aruncat în întunericul de afară.

Prin contrast, prelegerea lui Marmeladov este dizolvantă. Când tragem linie şi adunăm, descoperim că mesajul lui erodează toate reperele şi valorile morale şi teologice ale lumii creştine. Marmeladov anulează dintr-un paragraf tot ce au spus profeţii VT vreme de veacuri, tot ce a adus Hristos, tot ce au scris şi predicat sfinţii apostoli, tot ce au profesat Părinţii Bisericii. Discursul lui Marmeladov, în ciuda dulcegăriilor care îl caracterizează, duhneşte pestilenţial a teologie distilată în nişte laboratoare infernale. Când Lewis a scris Scrisorile lui Zgândărilă efortul susţinut de a gândi teologia demonică a lui Sfredelin l-a surmenat spiritual. Dostoievski cum s-o fi simţit scriind rolul lui Marmeladov?

L-am pomenit mai sus pe Chesterton (via Steinhardt). Are şi el personaje cu o retorică pe cât de seducătoare, pe atât de perversă. Unul dintre ele este poetul anarhic Lucian Gregory. Dar Chesterton are şi personaje „de echilibru”, precum Gabriel Syme. Duelul dintre cei doi este sclipitor. Marmeladov nu se duelează cu nimeni. Monologul lui teologic este delirul maniacului fascinat de discul lunii. Logica lui este alienantă. Resemnarea lui în mişelie şi depravare este demonică.

Şi acum, o întrebare neliniştitoare: oare a avut Dostoievski atâta încredere în discernământul spiritual al cititorului încât să nu-l contrabalanseze în niciun fel pe smeritul între smeriţi Semion Zaharîci Marmeladov? L-a făcut oare crainicul unor idei universaliste proprii sau şi-a râs mai degrabă de el, punându-l să declame un rol ridicol, sub un nume care trimite la zaharicale şi marmeladă?

Sunt în dubii…


dostoievskiSă nu fiu înţeles greşit. Îmi place Dostoievski. Are geniu. Are o capacitate de analiză psihologică extraordinară. Are multe calităţi asupra cărora n-am să zăbovesc. Dar mi se pare că prea face din anumite personaje purtători ai unor idei stranii. Atât de stranii, încât am bănuiala că nu pot aparţine personajului căruia îi sunt atribuite, ci că îi aparţin efectiv autorului. Poate intuiţia mea e greşită. Rămâne să mi se demonstreze că greşesc. Între timp, să mă explic.

Crimă şi pedeapsă. Marmeladov, consilier titular, intră în vorbă cu Raskolnikov. Marmeladov e un beţiv lucid, cu inimă bună, dar cufundat în mizerie (Mizeria, stimate domn, mizeria e un viciu). Un om care, în ciuda lucidităţii, e incapabil să-şi vină în fire (Credeţi că nu mă doare inima, când mă văd fojgăind ca un vierme în ţărână? […] Nu aţi putea, […] uitându-vă la mine în clipa asta, să afirmaţi că nu sunt un porc?).

Semion Zaharîci (Marmeladov) are o psihologie atât de fină, încât ai putea să bagi mâna în foc că de sub masca lui vorbeşte Dostoievski. Numai cineva cu geniul lui ar putea construi astfel de discursuri. Să vedem. Consilierul este căsătorit cu „o doamnă”. Katerina Ivanova este educată, mărinimoasă şi plină de simţăminte nobile. Da, are o inimă mare, dar este lipsită de milă. Marmeladov constată că soţia lui este simultan mărinimoasă şi nedreaptă (fiindcă din bunătatea inimii îl trage de păr, nu-i aşa?).

Urmează explicaţia pentru comportamentul Katerinei. Marmeladov i-a băut până şi ciorapii (ca să nu mai vorbim de şalul pe care-l purta când a dansat la absolvire în faţa guvernatorului, sau de medalia ei de aur). Iar Katerina Ivanova a avut milă de el, nu o dată. Acum trăiesc într-o mizerie cumplită. Din cauza frigului, a răcit, tuşeşte, scuipă sânge. Iar Marmeladov bea şi e conştient toată vremea de ce se întâmplă (Cu cât beau mai mult, cu atât simt mai mult). De aceea şi bea (În băutură caut compasiune şi simţire… Beau pentru că vreau să sufăr mai crunt).

Apriga soţie a lui Marmeladov este şi o fire peste măsură de mândră (a căzut la pat când Lebezeatnikov a plesnit-o peste faţă; cu un anumit prilej s-a lăudat cu diploma ei de onoare în faţa gazdei).

Marmeladov, în ciuda zdravenelor sale beţii, ştie prea bine tot ce se întâmplă în casă (de ex., factorii care au împins-o pe Sonia spre prostituţie). Deşi e ameţit de alcool, Marmeladov vede cu claritate de cristal scena tragică în care Sonia vine acasă cu 30 de ruble, după prima ei zi „cu condicuţă”.

[Sonia] şi-a acoperit capul cu ea [broboada] şi s-a întins pe pat cu faţa la perete: numai umerii şi trupşorul îi tresăreau, la răstimpuri… Iar eu zăceam lat, în nemernicia mea de beţivan… Şi numai ce-o văd într-o vreme pe Katerina Ivanova cum, tot aşa, fără o vorbă, tinere domn, se apropie de patul Sonecikăi, îngenunchează şi rămâne acolo, lângă ea, în genunchi, sărutându-i picioarele. Toată seara a stat acolo, nevoind să se ridice, iar în cele din urmă au adormit amândouă îmbrăţişate… Da… Iar eu, eu zăceam beat criţă…

Da, aţi înţeles bine scena. Sonia e sfânta căreia păcătoasa Katerina Ivanova îi sărută picioarele. Icoana aceasta este contemplată de lucidul Marmeladov, care în momentul respectiv este beat criţă. Pentru ce îi sărută Katerina Ivanova picioarele fiicei sale? Pentru cei 30 de arginţi pe care îi aduce acasă. Sfinţenia Soniei nu e incompatibilă cu preţul prostituţiei (Deut. 23:18). Paradoxal, în inima ortodoxismului dostoievskian căruia îi dă glas Zaharîci s-a strecurat, pervertită şi trunchiată, celebra formulă a lui Luther (care îi oripilează pe teologii răsăriteni): simul iustus et peccator. Sonia, după cum o înfăţişează romanul, e o mare păcătoasă şi o mare sfântă. Marea ei virtute este că poate să-şi sacrifice „virtutea” pentru a-şi mântui familia.

În sfârşit, Marmeladov a reuşit să facă rost de o nouă slujbă (pierduse două între timp) şi a început iarăşi să câştige. Avea visuri să însenineze viaţa nevestei şi să-şi smulgă fiica din ghearele desfrâului… Nu mai departe de a doua zi însă a sustras cheia de la cufărul soţiei şi a luat tot ce mai rămăsese din leafă. De cinci zile o ţine în starea în care se găseşte acum (în dialog cu Raskolnikov).

După toate cele întâmplate, a mai avut îndrăzneala să meargă din nou la Sonia pentru bani, ca să se dreagă. Iar ea i-a dat ultimele 30 de copeici. Fără niciun reproş. Pentru asta, Sonia e o sfântă, un înger (Asta nu se poate întâmpla pe pământ, ci doar în ceruri, numai acolo se suferă şi se plânge pentru oameni, fără reproşuri). Iar el a băut banii. Şi iar urmează un sever proces de conştiinţă.

[În paranteză fie spus: Marmeladov a citit Biblia, dar n-a ajuns niciodată la Apocalipsa, la sufletele din cer, de sub altar, al căror strigăt este strigătul peren al umanităţii însetate de dreptatea lui Dumnezeu. Sângele  vărsat  pe nedrept în Genesa strigă din pământ. Sângele vărsat pe nedrept în Apocalipsa strigă din cer. Prin urmare, se suferă şi se plânge nu doar pe pământ, ci şi în cer, şi cu multe reproşuri.]

Până aici, implauzibilitatea personajului este dată de discursul lui excesiv de lucid şi de sensibilitatea sufletească excepţională combinate cu încrâncenarea în patima beţiei. Să admitem că această combinaţie n-ar fi cu totul imposibilă. N-ar fi Marmeladov primul om prins între conştiinţă şi înclinaţiile păcătoase ale cărnii. Personajul însă devine de-a dreptul trucat când începe să facă teologie. Acest om care se consideră „o bestie, […] un nemernic […] bestie înnăscută”, pare să cunoască Biblia chiar şi în detalii (Ştiu că tot ce e tainic iese, în cele din urmă la lumină). E conştient că nu merită milă.

(Va urma)


Fiindcă subiectul „Dostoievksi” a stârnit oareşce interes, revin cu un fragment dintr-o scrisoare a lui Dostoievski, din care rezultă că modelul pentru personajul principal din Idiotul este Hristos.dostoevsky.jpg

XXXIX1
Către nepoata sa, Sofia Alexandrovna

GENEVA, Ianuarie 1 [13], 1868.

Scumpa mea Sonetchka, […]

Acum trei săptămâni (18 decembrie, după stilul de aici) am atacat un alt roman şi acum lucrez la el zi şi noapte. Ideea cărţii e una de demult, care mi-a plăcut dintotdeauna; dar este atât de dificilă, încât până acum n-am avut curajul să o aduc la îndeplinire; şi dacă acum mă pun pe lucru, este doar pentru că sunt la mare ananghie. Ideea principală ţine de reprezentarea unui om cu adevărat desăvârşit şi nobil. Şi asta este mai dificil decât orice pe lume, mai ales în zilele noastre. Toţi scriitorii, nu doar ai noştri, ci şi cei străini, care au căutat să reprezinte Frumosul Absolut, n-au fost pe măsura demersului, căci este anevoios în grad maxim. Frumosul este un ideal; dar idealurile, atât la noi, cât şi în Europa civilizată, se clatină de multă vreme. Există în lume o singură figură de o frumuseţe absolută: Hristos. Această persoană nespus de atrăgătoare este, desigur, o minune infinită (întreaga Evanghelie a Sf. Ioan cuprinde aceste gânduri: Ioan vede minunea întrupării, apariţia vizibilă a Frumosului). Am mers prea departe cu explicaţia mea. Voi mai spune doar că dintre toate figurile nobile din literatura creştină, îl socotesc pe Don Quixote ca cel mai desăvârşit. Dar Don Quixote este nobil doar pentru că este totodată şi comic. […] Cititorul simte simpatie şi compasiune faţă de Frumosul care este luat în râs şi inconştient de propria lui valoarea. Secretul umorului constă tocmai în această artă de a trezi simpatia cititorului. Jean Valjean este şi el o încercare remarcabilă, dar el stârneşte simpatie doar prin soarta lui teribilă şi prin nedreptatea societăţii faţă de el. N-am găsit încă ceva similar, ceva atât de pozitiv şi prin urmare mă tem că romanul ar putea fi un eşec „pozitiv”. Anumite detalii probabil nu vor da tocmai rău. Dar mă tem că romanul ar putea fi obositor. Trebuie să fie de mare întindere. Prima parte am scris-o în douăzeci şi trei de zile şi recent l-am şi trimis prin poştă. Prima parte nu are niciun fel de acţiune. Este, după cum şi recunosc, doar un prolog. Este bine că nu compromite întreaga lucrare, dar nu iluminează nimic şi nu pune nicio problemă. Singura mea dorinţă este să stârnesc cel puţin acel minim de interes care să-l facă pe cititor să treacă la a doua parte. Pe aceasta o încep astăzi şi o voi termina într-o lună. (Întotdeauna am lucrat iute ca acum). Cred că va fi mai puternică şi mai semnificativă decât prima parte. Ei bine, draga mea, urează-mi noroc! Romanul se intitulează „Idiotul” şi îţi este dedicat ţie, Sofia Alexandrovna. Draga mea, îmi doresc să se dovedească vrednic de această dedicaţie. În orice caz, nu sunt chemat să-mi judec propria operă, şi, mai puţin decât oricând, nu în euforia care m-a cuprins acum.”

1 Publicată în Letters of Fyodor Michailovitch Dostoevsky to His Family and Friends, trad. Ethel Colburn Mayne, New York, Horizon Press, 1961, p. 142-143.


besancon.jpg

Dostoievski nu este sigur că crede în Dumnezeu, lucru pe care-l mărturiseşte într-o scrisoare din anul 1854 adresată protectoarei sale din Siberia, doamna Fonvizina şi pe care-l reia în Demonii, unde purtătorul său de cuvânt, Şatov, mărturiseşte că crede în Rusia, în ortodoxie, în Cristos. Dar în Dumnezeu? În acest punct, el se declară fiu al epocii sale şi tulburat de îndoială.

Cristosul său se înscrie în seria Cristoşilor romantici, între Cristosul lui Hegel şi Parsifalul lui Wagner, fiind şi un fel de Kaspar Hauser, prăbuşit din lumile superioare în aceasta şi a cărui reprezentare adecvată este prinţul Mîşkin în Idiotul, martor neputincios, în jurul căruia se înmulţesc catastrofele. Este oare readus la viaţă? Admirând Cristosul mort al lui Holbein la muzeul din Basel, Dostoievski fusese măcinat de îndoială. Să fie oare el Adevărul? ‘Dacă mi s-ar dovedi’, continua el în scrisoarea sa către Natalia Fonvizina, ‘că Cristos este dincolo de adevăr şi că în realitate adevărul este dincolo de Cristos, aş vrea mai curând să rămân alături de Cristos decât de adevăr.’ Afirmaţie măreaţă, dar teribil de periculoasă, deoarece admite că ar putea fi un lucru frumos şi meritoriu să urmezi un impostor. În acest caz, cultul său hiperdulic faţă de Cristos, faţă de un Cristos lipsit de un raport bine definit cu Tatăl, cu atotputernicia, cu adevărul, cu promisiunile profetice faţă de Israel, ar putea fi socotit fără nici o reţinere ca fiind idolatrie

Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 305-307.