Dietrich Bonhoeffer are nişte pagini excelente despre interdicţia „Nu judecaţi”, rostită de Domnul Hristos în Predica de pe Munte. Redau aici un fragment dintr-o carte tradusă integral, dar editată deocamdată în proporţie de 2/3.

Judecata mă face orb, în vreme ce dragostea îmi deschide ochii. Când judec sunt orb faţă de propriul meu rău şi faţă de harul de care şi celălalt are parte. Însă în iubirea lui Hristos, ucenicul este conştient de orice vinovăţie şi orice păcat imaginabil, fiindcă este conştient de suferinţa lui Isus Hristos; totodată, iubirea îl recunoaşte pe celălalt ca pe unul iertat la cruce. Iubirea îl vede pe celălalt sub cruce şi aceasta o face cu adevărat să aibă ochii deschişi. Dacă prin judecată aş fi interesat să nimicesc cu adevărat răul, l-aş căuta acolo unde mă ameninţă de fapt, în mine însumi. Dar când caut răul la celălalt, devine evident că printr-o astfel de judecată îmi caut propriul meu drept, că doresc să evit pedeapsa pentru propriul meu rău judecându-l pe celălalt. În consecinţă, premisa oricărei judecăţi este o autoamăgire nespus de periculoasă, anume că mie Cuvântul lui Dumnezeu mi se aplică altfel decât aproapelui meu. Pretind un drept special prin faptul că spun: mie mi se cuvine iertarea, iar celuilalt i se cuvine osânda judecăţii. Dar fiindcă Isus nu le dă ucenicilor vreun drept pe care să-l aplice altora, fiindcă nu primesc altceva decât părtăşia cu El, ucenicilor nu le este îngăduit să judece, căci astfel şi-ar aroga un drept fals asupra aproapelui.


În dragoste nu este frică; dragostea desăvârşită izgoneşte frica; de aceea, cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste, pentru că frica presupune pedeapsa.

Genesa 3. Una dintre temele proeminente ale relatării are de-a face cu teama de Divinitate şi dorinţa de ascundere. Episodul este construit de aşa natură încât înfăţişează apropierea treptată a lui Dumnezeu de cei doi, ascunderea lor printre pomii din Grădină şi întrebarea pe care Creatorul o adresează omului, ca un ecou care ajunge prin istorie până la fiecare dintre noi: „Unde eşti?”

Cei doi au păcătuit. Ca cititori care asistă din exterior la drama consumată, ştim bine asta. Dumnezeu însă pare să nu ştie. Desigur, pare doar, fiindcă prin această ignoranţă asumată încearcă să cunoască împreună cu omul ceea ce trebuie cunoscut despre abaterea de la porunca dată. Nu avem de-a face cu o intrare intempestivă în scena unde s-a consumat răzvrătirea. S-ar spune că Dumnezeu alege să menajeze ruşinea celor doi.

Întrebarea „Unde eşti?” nu este, aşa cum credea Marcion, scriitorul heterodox din secolul al II-lea, expresia unei ignoranţe de facto, caracteristice unei zeităţi limitate, ci prima întrebare dintr-un dialog în care Dumnezeul cel Viu, omniscient, îl invită pe omul vinovat să-şi exploreze starea. „În răcoarea zilei” (sau „în adierea brizei”) ar putea însemna momentul înserării. În amurgul care anunţă lunga noapte hibernală a omenirii, Dumnezeu îl cheamă pe om să conştientizeze continentul teribil al răului către care s-a deschis în mod liber, pierzând totodată libertatea.

Modul în care se prezintă Dumnezeu în această relatare i-a intrigat pe anumiţi comentatori. Între ei, şi pe Marcion, amintit mai sus, datorită trăsăturilor excesiv de umane aplicate lui Dumnezeu. Ce fel de zeitate transcendentă este aceasta, dacă se plimbă prin grădină în căutarea omului, iar zgomotul apropierii sale, ori glasul său, îl fac pe om să se ascundă? Avem, fără-ndoială, de-a face cu una dintre multele cazuri în care Dumnezeu se acomodează înţelegerii omeneşti atât de neaşteptat, încât scandalizează sensibilităţile celor care au pretenţia ca Dumnezeu să se prezinte numai în conformitate cu aşteptările lor.

În cel mai sumbru ceas al omenirii primordiale, Dumnezeul atotputernic nu se revelează nici ca „foc mistuitor”, nici „topind munţii ca ceara” prin manifestarea puterii sale, nici mânios ca atunci când a fost în stare să-şi reverse mânia asupra propriului Templu. Prezenţa sa este lipsită de manifestările grandioase pe care le vom întâlni în alte pasaje din Biblie.

Acum, când plămada ieşită din mâinile sale s-a răzvrătit, Dumnezeul cel viu nu simte nevoia să-şi reafirme autoritatea în mod despotic, aruncând de sus fulgere şi trăsnete ca Zeus asupra titanilor rebeli. Dimpotrivă, tocmai deoarece cunoaşte starea jalnică a protopărinţilor umanităţii, se apropie de ei cu acel calm al celui ce ştie deja totul.

(Va urma)