Nu ţi-e dat deseori să citeşti despre oamenii „de lume” că sunt în căutarea unui duhovnic. De Tudor Şişu (membru al formaţiei de hip-hop La familia) am auzit de mai multe ori în treacăt. Probabil în conexiune cu arestarea lui pentru trafic de droguri. Din câte deduc, şi acum e în proces. Un interviu publicat în Cotidianul dezvăluie ceva din frământările sufleteşti ale cântăreţului. Prestaţia „duhovnicilor” pe care i-a întâlnit a fost un zero barat.  Nu pot decât să regret că astfel de căutători nu „încap” pe mâna unor oameni ca Wurmbrand şi Steinhardt, animaţi de Duh şi cu mult farmec.

Mai jos ultimele două fragmente din interviu. Tot interviul AICI!

Te-ai împăcat cu tine însuţi, ţi-ai acceptat trecutul?
L-am acceptat mereu. Ştii, acum o săptămână am vrut să mă spovedesc. Prima oară după 32 de ani. Eu, de când m-am născut, nu m-am spovedit niciodată. Ba nu, m-am spovedit când eram mic, da’ ştii prostiile alea la 7 ani, cu “am furat trei corcoduşe”. Am vrut să mă duc şi eu, am avut nişte probleme şi am vrut să fiu eu liniştit. Şi am oprit la prima biserică din cale. Preotul se pregătea să plece. “Părinte, aş vrea să vorbesc şi eu”, i-am zis. “Mă grăbesc, plec…”, mi-a zis. Am încercat totuşi: “Eu am venit să vorbesc cu tine pentru că tu eşti duhovnic, vreau să fii duhovnicul meu, vreau să vorbesc cu tine să mă liniştesc”. “Nu, domnule, zice, trebuie să faci canoane…” Am plecat la altă biserică.

Ai avut mai mult noroc?
Mergând pe stradă, văd un călugăr. Îmi zic: “Dom’le, am fost azi la două biserici, n-am făcut nici o treabă, ăsta mi-a ieşit în cale. E semn”. Trag maşina pe dreapta, eram cu un prieten, cobor din maşină. “Săru’-mâna, părinte!”. 11 noaptea era. “Vreau să vorbesc cu tine cinci minute, se poate?” “Da!” Îi sună telefonul. “Sunt aici, cum ieşi din pasaj, în faţa Camerei de Comerţ, bine, te aştept”, spune. După ce închide, îi zic: “Părinte, am nişte probleme, dar nu sunt un creştin practicant, nu cred în băbismele astea că Dumnezeu e un bătrân cu toiag care o să-mi dea în cap… Vreau să vorbesc cu tine ca şi cu un om care şi-a petrecut viaţa în credinţă şi poate poţi să-mi dai şi mie liniştea sufletească”. Zice: “E cam complicat, trebuie să ţii post mult timp, după aia vii acolo, la mănăstire, şi discutăm”. I-am zis că nu vreau să mă ridic la rangul sfinţilor, ci doar să mă liniştesc sufleteşte. “Bine, acuma mă grăbesc, îmi zice, dacă vrei, treci mâine pe acolo şi mai vorbim”. O Honda Legend, de-aia ultimul model, opreşte lângă noi. “Hai că am plecat, îmi pare rău, pa-pa”, îmi spune şi urcă în maşină. Zic: “Ia uite, mânca-ţi-aş gura ta, n-am mai văzut aşa ceva la unu’, atâta lanţu’ la gât avea, cu pietre… Dacă-l vedea 50 Cent făcea infarct pe loc”. Mă, dacă 50 Cent îi vede pe ăştia de la noi, pe Daniel şi pe ceilalţi, ce au la gât, face infarct. Păi cum îmi vorbeşti tu mie, mă, de lucruri pioase şi de credinţă, când tu ai la gât un lanţ care ar da de mâncare la o stradă întreagă?


Ieri l-am cunoscut pe Philip. Un tânăr de 33 de ani, cu faţa radioasă şi cu accent de Geordie, care îmi întinde urechile la maximum, dându-mi temei să cred că, dacă evoluţia este totuşi adevărată, atunci copiii mei sigur vor arăta ca Dumbo. (Geordie = locuitor al zonei Tyneside, în N-E Angliei, la graniţa cu Scoţia). Îl însoţeşte pe prietenul meu, Dr. Gordon Lyon, care aduce ajutor umanitar pentru România (în al 11-lea an consecutiv, dacă nu greşesc).

Philip e un Geordie din Newcastle (e şi susţinător ale echipei cu acelaşi nume). Este pentru prima dată în România şi nu conteneşte cu întrebările (motiv pentru care sunt ultimul care termină cina). Mă întreabă despre schimbările din România după „Cheauchescu”. Evident, nu ratez ocazia să vorbesc despre „tineretul din ziua de azi” care nu ştie cum era „pe vremuri”. Îi povestesc că „pe vremea mea” problemele în liceu erau ţigările. Acum sunt drogurile.

Philip îmi spune că şi el a fost dependent de droguri 10 ani. O spune calm, cu ochi senini, strălucitori. Apoi a trecut printr-un centru Teen Challenge (de „rehab”) şi de doi ani are o viaţă stabilă. Acum lucrează într-o cafenea al cărei patron este creştin evanghelic. Este deci într-un mediu protejat. Mi-e greu să cred că tânărul plin de entuziasm care stă la masă cu mine a consumat droguri o perioadă atât de lungă. Deşi aş fi curios să-l întreb mai multe, îmi reprim impulsul. În definitiv, un restaurant cu muzică decibelicoasă de prost gust nu e tocmai locul potrivit în care să-ţi povesteşti viaţa şi lupta cu drogurile. Oricum, şi el, de partea cealaltă, are un sac de întrebări despre România, pe care o vizitează prima oară, iar eu nu prididesc cu lămuririle.

Astăzi Gordon şi Philip şi-au continuat drumul spre destinaţie. La plecare, Philip mi-a lăsat ca amintire o carte de Tozer, Mystery of the Holy Spirit, pe care tocmai o terminase de citit.

Schimbări extraordinare ca cele din viaţa lui Philip răman adesea necunoscute marelui public. Nu că ar trebui transformate în reţete de succes şi „marketizate”. Dar, în discuţiile cu exponenţii umanismului secular, care sunt vitriolici faţă de religie în general şi creştinism în particular, uităm adesea că argumentele cele mai extraordinare în favoarea veridicităţii şi frumuseţii credinţei nu sunt filozofările sterile, ci vieţile înnobilate ale Philip-ilor care s-au întâlnit cu Hristos.

P.S. Rămâne să auzim şi poveştile celor care după 10 ani de droguri au citit cărţile prof. Dawkins şi s-au simţit cuprinşi un efluviu de elan pentru o viaţă frumoasă, pentru facere de bine şi pentru puritate.