Mai am vreo 20 de versete și termin 1 Corinteni. Bucurie mare…

Un verset care mi-a dat de furcă în cap. 15 este acesta.

15:31 καθ᾽ ἡμέραν ἀποθνῄσκω, νὴ τὴν ὑμετέραν καύχησιν, [ἀδελφοί], ἣν ἔχω ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ τῷ κυρίῳ ἡμῶν.

În Cornilescu 1924, textul sună așa:

„În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte; atât este de adevărat lucrul acesta, fraților, cât este de adevărat că am de ce să mă laud cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

E o formulare cam lunguță, dacă o punem alături de textul grec, pe care literal l-aș da astfel:

„În fiecare zi mor, [jur] pe lauda voastră, fraților, pe care o am în Hristos Isus Domnul nostru.”

Evident, n-aș zice chiar „jur” într-o traducere pentru publicul larg, fiindcă Pavel de fapt nici nu folosește verbul „a jura”. Am introdus acest adaos doar pentru a aproxima cumva forța particulei νή care este folosită în greacă pentru declarațiile solemne, care imită jurământul.

Deci cum să zicem?

Aș propune ceva mai scurt, de genul:

„În fiecare zi, eu unul sunt în primejdie de moarte, fapt la fel de sigur precum lauda mea cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”


Procesul de revizuire a Bibliei Cornilescu intră într-o nouă etapă, o dată cu iminenta publicare a ediției-pilot menite să dea publicului educat (pastori, prezbiteri, jurnaliști, editori, redactori, oameni din presă, cititori de cursă lungă etc.) o idee despre cum va arăta viitoarea ediție.

În decembrie ne așteptăm să avem ediția-pilot, un volum cu patru cărți ale Bibliei în haină nouă: Geneza, Marcu, Ioan și Romani.

Am primit astăzi patru modele de paginare pe care le supun atenției publicului cititor.

După cum vedeți, noua traducere nu va mai avea textul paginat în formatul clasic (versetele separate, unele sub altele). Vom pune textul în pagină conform unei împărțiri care privilegiază paragraful, nu versetul.

O problemă care trebuie rezolvată privește trimiterile biblice, pe care vrem să le păstrăm. Dar unde le așezăm? Le punem pe coloană, în dreapta și în stânga, sau în centru? Dacă le așezăm pe coloana centrală, cum să arate aceasta?

Mai jos găsiți patru modele de paginație. Votați modelul pe care îl considerați cel mai potrivit.


În peisajul evanghelic românesc a apărut de câteva luni o struțocămilă asupra căreia alte activități presante nu mi-au îngăduit să mă opresc: Biblia Cornilescu 1921 în „ediție revizuită autorizată”.

Fiindcă multe și grave sunt dezinformările din această ediție, atât în pagina de titlu, cât și în cuvântul justificativ de la final, voi face în postarea de mai jos toate clarificările pe care le socotesc necesare. Vă previn că tonul postării este foarte apăsat. Îi rog cititorii slabi de înger să nu parcurgă acest text, fiindcă voi fi foarte sever cu inițiatorul proiectului. Dacă, dimpotrivă, socotiți că restaurarea adevărului istoric nu se negociază, vă invit să citiți această punere la punct.

Titlu

(1) Nu vorbim de revizuirea ediției 1921, ci de revizuirea edițiilor 1924-1928. Ediția 1921 a ieșit din uz odată cu apariția versiunii 1924. A pretinde că ne mai putem întoarce la această versiune, când însuși autorul a înlocuit-o cu ceva mai bun, reprezintă o perfidie al cărei singur scop este ocultarea edițiilor publicate de Societatea Biblică Britanică.

(2) Cu atât mai puțin se poate vorbi de o „traducere nouă”. Revizuirea făcută de iluștrii anonimi care au lucrat la această ediție este minimalistă. Prin urmare, care „traducere” și care „nouă”?Dezinformare

(3) Societatea Evanghelică Română nu a tipărit Evangheliile după Ioan și Luca. Acestea au fost tipărite sub egida Societății Biblice Britanice. Vezi mai jos fotografiile cu coperțile celor două cărți.

(4) Edițiile tipărite de SER au beneficiat nu doar de sprijinul prințesei Callimachi, ci și de ajutorul misionarilor străini (Berney, Broadbent, Adeney, Wiles), precum și de hârtie intermediată de Societatea Biblică Britanică. Volumul de scrisori pe care l-am editat anul trecut este suficient pentru a dinamita formularea „exclusiv cu sprijinul moral și material al Prințesei Ralu Callimachi”. În cazul în care dl. Cuculea a avut acces la volumul de corespondență Cornilescu, atunci când a scris această „postfață”, suntem în fața unei dezinfomări de maxim cinism. În cazul în care nu a avut, vorbim de o ignoranță vinovată, dar tratabilă.

(5) Versiunea Cornilescu 1931, nu voi obosi să afirm, nu este o „nouă traducere independentă”, ci o revizuire, dependentă de Biblia 1911. Această Biblia NU a fost revizuită de Nitzulescu în 1911, decât dacă admitem capacitatea oamenilor de a lucra și în viața de după moarte, Nitzulescu fiind „oale și ulcele” încă din 1904! De ce oare avocații nu se țin de treburi avocățești, ca să-i lase pe istorici să se ocupe de chestiunile istorice?

02

(6) Paragraful de mai sus poate intra lejer la categoria „science-fiction”, „fantasy” sau „umor absurd”. În virtutea cărui act a ajuns Biblia Cornilescu în domeniul public? Și cum a ajuns Iulian Cornilescu să aibă copyrightul pentru „forma grafică, mărimea și tipul literelor etc.”?

Nu este un machiarverlâc grosier să preiei „forma grafică” a ediției britanice din 1924, păstrată neschimbată în toate edițiile, până astăzi, și să pretinzi în același timp că ție ți-a lăsat Iulian Cornilescu moștenire „forma grafică” a Bibliei? Iulian Cornilescu nu putea lăsa moștenire ceea ce nu deținea!

03

(7) Tocmai acum, când avem în sfârșit corespondența lui Cornilescu publicată, să spui că „în ultimii ani se duce o campanie de minimalizare a lucrării lui Cornilescu” este o ultragiere a bunului simț!

Ne putem întreba totuși: care sunt aceste persoane sau organizații „în beneficiul” cărora se „duce campania”?

La fel de bine ne putem întreba: în beneficiul cărei organizații a târât dl. Cuculea Biblia Cornilescu în tribunal, făcând de rușine spațiul evanghelic căruia (declarativ, cel puțin) îi aparține?

Cum poți vorbi de un format editorial stabilit de Dumitru Cornilescu în ediția 1922, când știi că D. Cornilescu a lucrat îndeaproape cu Robert Kilgour pentru a stabili formatul ediției 1924, cea care anulează toate tipăriturile anterioare și care pune o piatră de hotar decisivă în activitatea de traducător a lui Cornilescu?

Faptul că versiunea 1924 și celelalte nu au purtat numele „Dumitru Cornilescu” își are explicația în paginile volumului de scrisori apărut în 2014. A fost vorba de o decizie strategică, acceptată fără preget de traducător. A pretinde că versiunea 1924 este o „revizuire neautorizată” fiindcă „nu a purtat niciodată numele lui Dumitru Cornilescu” jignește inteligența specialistului și insultă grav memoria traducătorului.

Domnul Cuculea, pretinzând că onorează memoria traducătorului, nu se sfiește să calce pe cadavrul lui. Îi critică pe cei „care provoacă confuzie în rândul cititorilor”, dar face taman acest lucru, cu asupră de măsură, prin ediția recent publicată.

04Acest ultim paragraf este magistral. Când un autor simte nevoia să se învăluiască în cuvinte mari, s-ar putea să fie ceva putred în tot demersul. Precum se știe, patriotismul (marca Victor Ponta) este refugiul predilect al canaliilor. Și Papa Urban al II-lea, în celebrul său appel à la croisade, se înfășura în „voia suverană a lui Dumnezeu” (Deus vult, avea să clameze auditoriul inflamat de discursul pontifului).

Să nu vorbim de „reparații morale” când trecem sub tăcere eforturile făcute de Societatea Biblică Britanică pentru publicarea versiunii Cornilescu. Ce „reparație morală” reprezintă preluarea unui text la care nu ai contribuit cu nimic? Ce normalitate emană gestul de a târî în tribunal o organizație care ți-a dat Scriptura, în diverse traduceri, încă din 1817, anul tipăririi unui NT destinat românilor din Basarabia? Ce „autoritate spirituală” poate pretinde cineva care încalcă în mod flagrant imperativele apostolului Pavel cu privire la litigiile apărute între credincioși?

05

Pe ultima pagină scrie că „drepturile acestei ediții au fost cedate (de către cine?) Editurii Societatea Biblică Română”.

Dacă dl. Cuculea tot a înființat o organizație numită Societatea Evanghelică Română, de ce nu a tipărit această Biblie prin intermediul ei? Ce nevoie mai era să apară acum o Societate Biblică Română? Scopul nu poate fi decât sporirea confuziei. În biologie procedeul poartă un nume: mimetism. Dacă vrei să folosești avantajul real al unui „concurent”, îi împrumuți „aspectul”. Șarpele-coral (una dintre cele mai veninoase târâtoare) are o „sosie” neveninoasă care i-a „împrumutat” coloratura și care astfel reușește să-i descurajeze în mod eficient pe potențialii prădători. Procedeul se întâlnește la tot soiul de specii, din toate regnurile. Se întâlnește, iată, și la exemplare din regnul uman.

Cu toată retorica sforăitoare a postfeței, trebuie să vedem ediția aceasta drept ceea ce este: o uzurpare a dreptului Societății Biblice Britanice de a tipări și difuza Biblia tradusă de Dumitru Cornilescu. Corespondența păstrată în arhiva SBB îl arată pe Cornilescu dispus să-și modifice textul în conformitate cu cerințele acestei organizații. A ignora și a minimaliza acest aspect înseamnă rea-credință, manipulare, machiavelism.


Urmează al zecelea fragment din cartea cu scrisorile de/despre Cornilescu din arhiva SBB.

Dacă lucrurile decurg conform planului, săptămâna viitoare textul și fotografiile vor intra „la paginat”. Mă aștept ca în 3 săptămâni să avem cartea tipărită. Asta cu atât mai mult cu cât pe 12 noiembrie vom avea la ITP un simpozion în cadrul căruia vom lansa cartea. Un al doilea simpozion dedicat memoriei lui Cornilescu și traducerii sale va avea loc pe 18 noiembrie. Voi reveni cu informații săptămâna viitoare.

***

Biblia Cornilescu 1924

În cursul anului 1923, în afară de semnalele pozitive venite din vânzările Bibliei Cornilescu, nimic nu anunţa că această versiune va fi adoptată și publicată de SBB în tiraje de masă ori că se va impune detaşat în preferinţele comunităţii evanghelice din România. În 5 decembrie 1923, Cornilescu se întâlnea cu Robert Kilgour, unul dintre editorii SBB, care îi ceruse detalii despre metodologia sa de lucru ca traducător al Scripturii. Versiunea din 1921, în forma ei inițială, nu întrunea condiţiile pentru a fi adoptată ca text al SBB.[1] Obiecția cea mai serioasă cu privire la ediția princeps a Bibliei Cornilescu rămâne abuzul de parafraze, după cum lesne poate constata chiar și un nespecialist care parcurge, la întâmplare, câteva pagini la rând. Pentru a ilustra această trăsătură, propunem cititorului următorul pasaj (Gal. 2:15‒21):

 15 Noi sîntem Iudei din naștere, iar nu păcătoși dintre Neamuri. 16 Totuș, fiindcă știm că omul nu este pus într’o stare după voia lui Dumnezeu, prin faptele cerute de Lege, ci prin credința în Iisus Hristos, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să fim puși într’o stare după voia lui Dumnezeu, prin credința în Hristos, iar nu prin faptele cerute de Lege; pentrucă nimeni nu va fi pus într’o stare a omului după voia lui Dumnezeu prin faptele cerute de Lege. 17 Dar dacă, în timp ce căutăm să fim puși, în Hristos, într’o stare după voia lui Dumnezeu, și noi înșine am fi găsiți ca păcătoși, ar însemna aceasta oare că Hristos ne îmbărbătează să păcătuim? Nicidecum! 18 Căci, dacă ridic iarăși în picioare lucrurile Legii, pe cari le-am stricat, arăt prin faptul acesta că n’am avut dreptate cînd le-am stricat. 19 Cît despre mine, eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. 20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și cît despre viața, pe care o trăesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m’a iubit și S’a dat pe Sine însuș pentru mine. 21 Nu vreau să fac zădarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă starea omului după voia lui Dumnezeu se capătă prin Lege, însemnează că degeaba a murit Hristos.

După discuţia dintre Cornilescu şi Kilgour, lucrurile erau încă în suspensie. Societatea înclina mai degrabă către ideea revizuirii unui text consacrat. Pentru Cornilescu, ultimele zile ale lui 1923 au fost marcate de frământări puternice. În 27 decembrie i-a scris lui Kilgour o pledoarie în favoarea propriei versiuni, dar nu s-a putut hotărî să o trimită decât în 31 decembrie, împreună cu o altă scrisoare. Factorul care l-a determinat în final să o trimită a fost vestea despre intențiile SBB de a iniția revizuirea și publicarea unei Biblii mai vechi. În acest context, Cornilescu îi scria lui R. Kilgour: „Vă trimit acum scrisoarea pe care am scris-o cu ceva timp înainte, după ce am reflectat îndelung cu privire la Biblia în limba română. […] Vă rog să nu uitați că această decizie va fi de o mare importanță pentru viitorul limbajului biblic al acestei țări, de aceea nu trebuie să ne grăbim cu decizia.”[2]

[1] Politica editorială a SBB cerea ca versiunile publicate de Societate să fie cât mai literale, fără note şi fără intertitluri. Se dorea astfel evitarea publicării, în paginile Bibliei, a oricărui material interpretativ, care ar fi putut da naştere acuzaţiei de partizanat confesional.

[2] D. Cornilescu către R. Kilgour, Gislingham, 31 dec. 1923, (Doc. nr. 143).


Seria de postări cu fragmente din cartea despre Cornilescu atinge acum subiectul convertirii traducătorului. Mi-aș fi dorit ca D. Cornilescu să ne dea mai multe detalii în scurta broșură autobiografică pe care a scris-o. Din păcate, informațiile pe care le avem în prezent sunt puține și nu putem stabili cu certitudine data convertirii.

***

„Întoarcerea la Dumnezeu”

După examenul de licenţă, în vara anului 1916, Cornilescu a intrat în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, cu metania la Mănăstirea Dobrovăţ. Este foarte probabil că intrarea lui în cinul monahal a fost obținută de prințesa Callimachi prin înțelegere cu ierarhul locului, Nicodim Munteanu, episcop de Huși, pentru a-i da lui Cornilescu posibilitatea de a lucra la adăpost de spectrul recrutării și al plecării pe front. Până astăzi, detractorii lui Cornilescu au citit acest episod cu o nejustificată doză de suspiciune, considerând că decizia respectivă impietează asupra caracterului lui Cornilescu.[1] În lumina preocupărilor asidue ale lui Cornilescu pentru traducerea Scripturii într-o limbă contemporană, pasul trebuie să fi fost unul în ordinea firească a lucrurilor.

Singurele informații despre convertirea lui Cornilescu provin din relatarea autobiografică a lui Cornilescu. În primă fază, interacțiunea cu textul grec al NT i-a deschis traducătorului un orizont spiritual care l-a neliniștit profund. Versete ca cel din Matei 4:22 („Oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății”) l-au pus aporetic în fața asprelor exigențe ale mesajului lui Hristos. Cum e posibil ca Scriptura să fie atât de drastică dacă mânia este atât de răspândită în experiența umană obișnuită? „N-am putut să pricep versetul acesta și am trecut mai departe.”[2]

O altă scriere, Epistola către Romani, s-a arătat chiar mai necruțătoare, atât prin perspectiva sumbră asupra naturii umane („Toți au păcătuit”, „Nu este niciun om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…”) și prin verdictul implacabil („Plata păcatului este moartea”). Apogeul crizei pare să fi fost traducerea Apocalipsei, potrivit căreia partea păcătoșilor va fi „moartea a doua”, adică „iazul de foc”. În urma unui examen sever de conștiință, Cornilescu a ajuns la convingerea că este un păcătos. „Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică și îmi ziceam mereu: «Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului.»[3]

Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că „toți sunt socotiți neprihăniți fără plată”, prin credința în sângele lui Isus Hristos. Prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther în urma studiului asiduu al epistolarului paulin. Din Epistola către Romani Cornilescu a înțeles că „este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit și pentru mine, deci iertarea aceasta e și pentru păcatele mele”.[4] Corolarul credinței în moartea ispășitoare a lui Hristos a fost că Hristos „a înviat ca să ne facă neprihăniți”, dând celui credincios tăria de a birui forța păcatului, a cărui putere a fost frântă prin înviere. Dacă un proces de convertire poate fi etapizat, am putea spune că ultimul pas făcut de Cornilescu a însemnat descoperirea că Hristos este nu doar Mântuitor, ci și Domn.

[1] Simptomatic pentru acest tip de exercițiu hermeneutic care se confundă cu procesul de intenție este următorul citat: „Preocupându-l scăparea de primejdiile războiului, în vara anului 1916 se călugărește și înduplecă pe P.S. Nicodim ‒ atunci episcop de Huși ‒ să-l hirotonisească diacon. Fire mistică și tăcută, după ce ajunge la adăpost, nu stă nici în eparhia Hușilor. Trece sub ocrotirea economică gospodărească a d-nei Raluca Calimachi din Stâncești, jud. Botoșani, pe care o cunoscuse în București” (Grigorie Leu Botoșăneanu, Confesiuni și secte. Studiu istoric-misionar, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1929, p. 4445). Ideea este reluată, mai nou, de pr. A. Savelovici (Textul Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă Română, Târgoviște, Valahia University Press, 2012, p. 94): „Motivul intrării lui Cornilescu în monahism nu a fost sincer, ci doar pentru a se sustrage serviciului militar.”

[2] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 8.

[3] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 910.

[4] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 11.


Public mai jos al cincilea fragment din volumul despre Cornilescu pe care sper să-l văd publicat în luna octombrie a acestui an.

Unii cititorii ai blogului își aduc probabil aminte că am mai scris despre prințesa Ralu Callimachi. În studiul introductiv îi aloc un spațiu important, în încercarea de a repara nedreptatea care i s-a făcut acestei doamne fără de care e greu de conceput apariția ediției princeps a Bibliei Cornilescu.

Un personaj providențial: prințesa Ralu Callimachi

Deși a jucat un rol crucial în apariția primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi a rămas un personaj cvasinecunoscut în istoria mișcării evanghelice românești. Informațiile pe baza cărora putem schița parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din câteva surse: o scrisoare a lui Radu Rosetti către Ion Bianu, un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele ei mai mare,[1] memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, însemnările actriței Dida Solomon, scrisorile aflate în arhiva SBB și o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi.

Ralu s-a născut în 22 septembrie 1867, pe Coasta de Azur, la Nisa, oraș în care Zenaida și Teodor obișnuiau să-și petreacă iernile, într-o societate cosmopolită, marcată de strălucirea recepțiilor date de Ludwig, fostul rege al Bavariei, la care participau alte personaje de viță nobilă, între care și Barbu Știrbei, care domnise în două rânduri în Țara Românească. Conform obiceiurilor vremii, Ralu a fost botezată în ritul ortodox, având-o ca nașă pe Pulcheria Keșco (născută Sturdza), mama viitoarei regine a Serbiei (Natalia Obrenovici).

Copilăria a petrecut-o în nordul României, la conacul din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. Vitregiile istoriei recente n-au mai lăsat în picioare, din vechiul domeniu Callimachi, decât capela familiei și fragmente din două coloane decorative. Conacul, zidit în 1837 de vornicul Alecu Callimachi, a devenit spital militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ulterior ocupat de trupe germane și românești.[2] Bombardată de trupele rusești și căzută victimă jafurilor la care s-au dedat nu doar soldații Armatei Roșii, ci și localnicii, somptuoasa reședință boierească a rămas totuși descrisă în câteva amintiri ale membrilor familiei, putând fi admirată în câteva fotografii de epocă de care se folosesc în prezent istoricii pentru a o descrie:

Castelul […] zidit la Stâncești era de proporții impozante, construit într-un splendid stil gotic, corpul central având ca elemente decorative, la nivelul etajului 1, frumoase ancadramente la ferestre, precum și două statui adosate fațadei, care încadrau cele trei ferestre ale salonului de la etaj, deasupra căruia era sculptată o rozasă. În partea superioară a corpului central se afla un fronton sculptat în piatră și, pe toată lungimea fațadei, o cornișă artistic dantelată.”[3]

Alexandru Callimachi, fratele mai mare al lui Ralu, își amintește că „terasa și fereștile clădirii dădeau spre pădurea de la Stâncești, codrul lui Eminescu, a cărui locuință țărănească de la Ipotești era vecină cu a noastră”.[4]

[1] „Memorialul moldovanului câmpulungean Alexandru Calmășul, poreclit Callimachi (18661918)”, document inedit, aflat în posesia dlui Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi.

[2] V. D. Dimitriu, Povești ale domnilor din București, București, Editura Vremea, 2005, p. 126.

[3] N. D. Ion, Castele, palate şi conace din România, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2002, p. 185.

[4] „Memorialul moldovanului câmpulungean”, p. 11.


Pentru ca un traducător să fie eficient, el trebuie „smuls” din mijlocul „imediatului” și al „urgențelor” de tot soiul.

Cornilescu a avut șansa întâlnirii cu prințesa Callimachi, care a înțeles importanța acestui fapt și care i-a asigurat traiul vreme de patru ani de zile, la Stâncești (Botoșani).

Apoi a avut șansa întâlnirii cu niște prieteni care l-au ajutat în timpul șederii lui în Anglia.

Iată un fragment relevant dintr-o scrisoare datată 25 iunie 1924 (din perioada în care se făceau revizuirile pentru Biblia pe care o folosim noi astăzi).

A trebuit să ajung aici, în străinătate, pentru a avea timpul necesar pentru această lucrare. Când eram în țară eram chemat în multe locuri și trebuia să facă atât de multe alte lucruri, încât nu puteam avea prea mult timp pentru această lucrare specială. Și știți ce înseamnă să lucrezi astfel și să nu găsești timpul necesar. Aici, deși trebuie să fac atât de multe alte lucruri, cel puțin sunt liber să umplu timpul cu ceea ce cred că trebuie să aibă prioritate.