Nu mai ştiu dacă anul trecut am citit cartea Lidiei Stăniloae (Lumina faptei din lumina cuvântului) despre tatăl ei.

Mi-a rămas, în urma lecturii, o „aşchie mentală”. Prin „aşchie mentală” înţeleg o informaţie măruntă care te intrigă şi pe care ai vrea să o verifici.

Ce am citit atunci la p. 330?

Îmi aduc aminte cum odată [D. Stăniloae] a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi. „Ia mai slăbeşte-mă!” i-a spus directorul de atunci, Verzan, al editurii. „Ia mai termină cu toate cărţile astea! Ce tot vrei să tipăreşti atâtea? Am altceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă pentru care iau valută. N-ai altă treabă?”

Ştiu că am citit undeva că Vasile Talpoş şi Ioan Bunaciu au făcut la un moment dat demersuri pentru tipărirea Bibliei Cornilescu în ţară. Au fost la Societatea Biblică Britanică şi au adus „filmele”. Dar oare unde am citit?

Îmi poate cineva confirma informaţia? Din păcate, Lidia Stăniloae nu prea datează evenimentele.


staniloae

De câteva zile m-am apucat să sap la rădăcina motivelor care i-au făcut pe unii traducători ortodocşi să redea secvenţa „chilia ete” (o mie de ani) prin „mii de ani” (NT 1979, Biblia 1982-88 şi retipăririle ei, până de curând). Mă refer la cele 6 versete din Apocalipsa 20 unde apare „mileniul”, străvechiul măr al discordiei între teologi „a-”, „pre-” sau „postmilenişti”.

[Fac precizarea că, deşi penticostalii sunt, prin tradiţie, milenişti „puri şi duri”, înclin mai degrabă spre o concepţie amilenistă, fiindcă sunt de părere că literalismul aplicat Apocalipsei 20 creează probleme hermeneutice serioase.]

Cunoscut şi sub numele de hiliasm, milenismul (sau milenarismul) a fost monedă teologică intens circulată în primele veacuri. Ulterior a fost abandonată de Părinţii Bisericeşti, revenind în actualitate după Reformă.

Nu sunt un specialist în istoria doctrinelor, dar câte ceva am mai aflat cu această ocazie. M-am dus, bunăoară, la Dogmatica părintelui Stăniloae. Stupoare! În volumul 3 al lucrării sale teologul reuşeşte performanţa curioasă de a polemiza cu hiliasmul pe şase pagini, fără nicio referire la capitolul 20 din Apocalipsa ori la scriitorii bisericeşti care au adoptat această concepţie!

În privinţa scriitorilor bisericeşti timpurii, dogmaticianul face totuşi o excepţie şi menţionează într-o notă de subsol (via Althaus) că Irineu a fost hiliast. Un cititor neavizat al subcapitolului ar putea rămâne cu impresia că hiliasmul este o concepţie eminamente protestantă. Să exemplificăm:

„Sectele care o susţin nu se mulţumesc numai cu fericirea duhovnicească a vieţii spirituale, ci doresc cel puţin pentru un răstimp de o mie de ani, anterior aceleia, o fericire mai apropiată de cea posibilă în lume” (p. 391).

Vezi şi:

„Învăţătura aceasta n-a fost reluată numai de unele secte, ci şi de o serie de teologi protestanţi, ca de pildă de Coccejus, Bengel, Ottinger, Merken, I. Th. Beck, Auberlen, R. Rothe, Martensen, Hoffmann, Delitzsch, Frank etc.” (p. 391).

Cum oare este posibil să-ţi tratezi cititorii în asemenea manieră? Adică să pretinzi că hiliasmul este „al sectelor” (eventual şi al Sf. Irineu, într-o notă obscură) şi să refuzi atât o luptă dreaptă cu textul din Ap. 20, cât şi o trecere în revistă a mileniştilor timpurii? Această trunchiere a istoriei şi a datelor ei reale pur şi simplu mă uluieşte. Nu e prima dată când Dogmatica lui Stăniloae are acest efect „sideral” asupra neuronilor mei.

Trasând doar câteva repere, în linia interpretării literale (mileniste) a cap. 20 se înscriu Papias, Irineu, Iustin Martirul, Irineu, montaniştii (între care şi Tertullian, cu primele sale scrieri din perioada montanistă), Hippolit de Roma, Methodiu de Olimp, Victorin de Pettau, Lactanţiu, Nepos de Arsinoe, Augustin (în scrierile sale timpurii), Commodian.

Tabăra antimileniştilor este la fel de bine reprezentantă: Origen, Dionisus al Alexandriei, Tertullian (în ultimele sale scrieri), Ieronim, Eusebiu, Augustin (scrierile târzii), Ticonius, Oecumenius şi Andrei de Cezareea (sec. VI).

Două articole care ar putea fi citite cu folos pe tema hiliasmului sunt:

Brian E. Daley, „Chiliasm”, în Routledge Encyclopedia of Early Christianity, Routledge, 1999, p. 238-240.

J. Massyngbaerde Ford, „Millenium” în Anchor Bible Dictionary, vol. 4.


L-am văzut recent pe părintele Stăniloae într-o înregistrare scurtă (11’) vorbind despre ortodoxia românească. Pe la minutul 03, vorbeşte despre moartea lui Hristos şi spune ceva care mă face să mă minunez:

[Hristos] a învins moartea pentru că s-a născut fără de păcat. N-a murit pentru sine, căci dacă s-ar fi născut ca orice om, s-ar fi născut şi el cu păcat şi ar fi murit pentru sine… de aceea sectarii, nerecunoscând naşterea din fecioară, nu recunosc nici crucea, pe când noi spunem că Hristos a murit pentru noi…

Mă minunez întrebându-mă la care „sectari” se referă părintele Stăniloae când zice că nu recunosc naşterea din fecioară a lui Isus. Oare face afirmaţia cu bună credinţă? E sincer în ce spune? Pornesc de la prezumţia că se referă la evanghelici (neoprotestanţi) şi totuşi nu mă pot dumiri care anume dintre ei nu recunosc naşterea din fecioară a lui Isus.