cristianToată lumea îl ştie pe CTP ca pe unul dintre cei mai respectaţi şi temuţi comentatori ai presei româneşti. Eu unul, ori de câte ori s-a întâmplat să citesc texte scrise de el, am rămas cu o senzaţie de malaise. Scriitura lui CTP nu are nici caracterul neaoş-băşcălios al lui Mircea Dinescu, nici verva spumoasă a lui TRU (care încă nu mi s-a dus de la inimă după embargoul la care s-a autosupus în cazul Ridzi). CTP scrie cu încrâncentarea unui Atlas (la titanul despre care grecii spuneau că ţine pământul pe umeri mă refer) şi are un je ne sais quoi sumbru. Pe scurt, nu prea pot să-l citesc. Şi cred că ştiu motivul. CTP nu crede în Înviere. A spus-o cândva public la o televiziune. Poate inconştient realizez (sau sunt predispus să cred) că textele lui „miros” a moarte. Am citit totuşi cu mult interes interviul pe care i l-a luat lui Andrei Pleşu cu ceva timp în urmă. Redau mai jos un citat care face toţi banii şi din care se vede capacitatea lui CTP de a sonda inteligent dimensiunea relaţiei dintre Dumnezeu şi omul Pleşu.

CTP: – Domnule Pleşu, sunteţi credincios. Dacă Dumnezeu ar alege să vi se adreseze prin internet, ce nickname credeţi că ar folosi în relaţia cu dvs.?

A.P.: – Domne, despre ce vorbim noi aici?

CTP: – Puteţi să răspundeţi că nu înţelegeţi.

A.P.: – Nu înţeleg.

Interviul a fost publicat în două părţi. Aici şi aici.


Scriam într-o postare anterioară că raţiunea şi conştiinţa omului „natural” îmi apar învăluite într-o „pâclă” a insensibilităţii sau a nesimţirii. Şi totuşi, vinovăţia care s-a stârnit în Adam (sentimentul ruşinii) este mai degrabă semnul unei sensibilităţi, nu-i aşa?

Adam cel aşezat în lumina lui Dumnezeu şi-a pierdut echilibrul lăuntric, şi-a pierdut cumpătul, şi-a ieşit din matcă. Sentimentele lui Adam au scăpat de sub control. Adam descoperă în frică noul său stăpân. Această frică, dublată de o sensibilitate sporită, deşi dezechilibrată în sine, îl poziţionează totuşi corect în relaţia cu Dumnezeu? Cum ar arăta un Adam care a păcătuit şi care totuşi iese înaintea lui Dumnezeu sfidător şi obraznic, cam ca cei despre care auzim din când în când că aleg nudismul ca formă de protest în societăţile democratice occidentale?

(În paranteză fie spus: faptul că sunt posibile astfel de proteste în societatea occidentală mie îmi spune că am ajuns la antipozi faţă de sensibilitatea pe care încă o are Omul în Genesa. Nu că nuditatea n-ar fi fost prezentă şi în alte vremuri în societate [cazul Greciei antice], dar acolo era circumscrisă palestrei şi întrecerilor sportive. Occidentul modern şi-a pus deci poalele în cap mult mai sfidător şi nesimţit decât Grecia păgână).

Sensibilitatea lui Adam, de bună seamă, n-avea să ţină prea mult. Mediul din afara Grădinei este ostil şi îi smulge multă trudă. Arşiţa şi gerul i-au tăbăcit pielea. Din părtăşia cu Creatorul a rămas doar o amintire, ca săgetarea nostalgică a Bucuriei lui Lewis. Ne e dor şi nouă de liniştea unei Grădini. Aş spune că paradisul din imaginarul omenirii e inevitabil o Grădină, fiindcă de acolo am plecat.

Nesimţirea criminală

Păcatele părinţilor sunt pedepsite în părinţi. Insensibilitatea tatălui devine nesimţirea fiului.

Abel era păstor. Cain era plugar. Ca păstor (păstor, nu pastor!), ai şanse să-ţi păstrezi sufletul sensibil (dacă, desigur, eşti păstor bun). Asta fiindcă ajungi să simţi şi să suferi, fiindcă îngrijeşti făpturi plăpânde, fiindcă trebuie să le aperi şi uneori chiar să-ţi dai viaţa pentru ele. Dar dacă lucrezi un pământ blestemat, care te răsplăteşte cu spini şi pălămidă, s-ar putea să-ţi tăbăceşti nu doar palmele, ci şi sufletul. Spinii şi pălămida i-au tăbăcit sufletul lui Cain.

Cain e prototipul omului înverşunat împotriva existenţei, a lumii, a fratelui său, împotriva lui Dumnezeu. Nu întotdeauna i se citeşte posomorârea pe chip, dar Cel ce poate citi rărunchii ştie că şi sufletul lui e tot aşa.

Încrâncenarea lui Cain l-a desensibilizat, l-a nesimţit. Şi dacă inima s-a învârtoşat în suspiciune faţă de Dumnezeu şi de toate, ce mai poate face o mică săgeată sub forma unei întrebări: „Pentru ce ţi s-a posomorât faţa?”

Dumnezeu este întotdeauna generos: vino să judecăm (Come now, let us argue it out); Care e motivul încrâncenării tale?

Un avertisment: fiara pândeşte la uşă…

Dar Cain, care a petrecut prea mult timp în preajma plugului, şi-a înţepenit grumazul în nesimţire ca un animal de povară la jug. Nimic nu mai poate ajunge până la el. De la nesimţire la crimă nu e decât un pas. Şi tot aşa. Crimă cu impunitate. „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”

Ce har să-i mai dai unui astfel de om?

Pribegia!

Sentinţa neodihnei este atât pedeapsă, cât şi o dovadă de clemenţă. Pribegia este poate cel mai potrivit mijloc prin care inima lui Cain ar mai putea fi salvată. Cu ce altceva poţi trata scleroza nesimţirii care a dus la crimă?


Am publicat deja două postări despre pasajul dificil din Evrei 6. Postarea a doua făcea referire atât la avertismentele cutremurătoare din capitolul 6, cât şi la încurajările pe care le conţine.

(III) 6:13-20 Ultima subsecţiune ne pune înainte două personaje: pe Avraam şi pe Dumnezeu. În v. 12 destinatarii erau îndemnaţi să se facă „imitatori” (mimetai) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (makrothumia) moştenesc promisiunile.

Cine este personajul prin excelenţă moştenitor al promisiunilor? Avraam, desigur, care perseverând (makrothumesas din v. 15 trimite la makrothumia din v. 12) a „obţinut” promisiunea.

Faţă de Avraam Dumnezeu şi-a revelat caracterul de o asemenea manieră, încât cititorii pot să se simtă plini de încredere.

Caracterul lui Dumnezeu

Să vedem mai întâi premisele: (1) Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam; (2) Dumnezeu s-a jurat pe Sine (Gen. 22:16-17).

Parcă anticipând curiozitatea destinatarilor (şi a cititorilor de peste veacuri) care se întreabă: „Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure?”, autorul ne dă explicaţia:

– Oamenii obişnuiesc să se jure pe ceva superior lor.

– Când oamenii au dispute (antilogias), folosesc jurământul ca o garanţie (bebaiosis) care pune capăt neînţelegerii.

– Dumnezeu a vrut să arate şi El în mod suplimentar (perissoteron) moştenitorilor promisiunii (=lui Avraam şi succesorilor lui) caracterul imuabil al hotărârii/scopului (boule) Lui.

– În consecinţă, Dumnezeu a intervenit (emesiteusen) cu un jurământ.

– Există deci două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (adunaton) ca Dumnezeu să mintă: (1) hotărârea Lui şi (2) jurământul Său.

[Alternativ, cele două lucruri „imposibile” ar putea fi promisiunea făcută şi jurământul care o confirmă. În orice caz, fie că e vorba de „hotărâre” (boule), fie de „promisiune” (epangelia), ideea este aceeaşi: consecvenţa lui Dumnezeu este un motiv de speranţă!]

„Imposibilul” care ne face să căpătăm încurajare

Mă opresc un pic asupra acestui adunaton din v. 18. În acelaşi capitol (6:4) ni se spunea că este adunaton (imposibil, cu neputinţă) ca cei apostaziaţi să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. Acela era „imposibilul” dătător de fiori. Acum ni se spune că este adunaton ca Dumnezeu să mintă în două privinţe: în deciziile anunţate şi în jurămintele care însoţesc deciziile.

Firul argumentativ continuă (v. 18): …ca prin aceste două „imposibilităţi”, noi, cei ce ne-am refugiat în Dumnezeu, să căpătăm acea îmbărbătare puternică (ischuran parakalesin) de a „apuca” (kratesai are şi sensul de „a înşfăca, a prinde”) speranţa ce ne stă în faţă.

Această speranţă este o ancoră pentru sufletul nostru. O ancoră tare (asphale) şi sigură (bebaian), care pătrunde în Sfânta Sfintelor. Acolo a intrat ca Înaintemergător, pentru noi, şi Isus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec.

Să recapitulăm deci:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 Trebuie să ne facem „imitatori” ai lui Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni întărite prin jurământ. Acest dublu fundament „inamovibil” este cel care ne insuflă curajul de a ne prinde cu putere de speranţă – de ancora care pătrunde în Sfânta Sfintelor unde a intrat şi Isus, Marele nostru Preot.

Concluzii?

Sigur, după analiza exegetică făcută, s-ar cuveni să tragem şi nişte concluzii aplicative. Am să propun într-o viitoare postare nişte principii hermeneutice de care ar trebui să se ţină cont în interpretarea pasajului analizat exegetic.


Scriam cu altă ocazie că întâlnirea cu Dumnezeu aduce tulburare. Dezvăluirea fiinţei proprii înaintea Divinităţii se petrece sub semnul angoasei. Chiar şi atunci când acceptăm (intuitiv sau prin revelaţia Cuvântului) că Dumnezeu cunoaşte totul, autodezvăluirea înaintea Lui înseamnă practic o conştientizare a propriei goliciuni lăuntrice. Iar cine s-a visat vreodată într-un loc public, lipsit de haine, ştie că experienţa e cât se poate de angoasantă. Cam ca atunci când visezi că eşti urmărit şi în picioare ai plumb, iar mâinile îţi sunt ţepene.

Labirintul de oglinzi

Omul natural (înstrăinat de Dumnezeu), e gol lăuntric şi nu-şi poate vedea adevărata faţă. Pentru a o putea contempla, are nevoie de o oglindă şi de lumină. Nimic mai simplu,  în aparenţă. Oglinzi sunt peste tot.  Ne oglindim practic în ochii semenilor zi de zi. Ba chiar, ne mişcăm continuu într-un nesfârşit labirint de oglinzi.

Mai mult, s-ar putea crede că nici luminile nu sunt greu de găsit. După cum spune şi Scriptura, oamenii poartă în ochi candela trupului. Prin urmare, dacă trăieşte înconjurat de zeci de oglinzi, sub jocul de lumini a zeci de candele, ce-l împiedică pe omul natural să-şi vadă faţa aşa cum este?

Îl împiedică tocmai ceea ce ar trebui să-l ajute, fiindcă nu are nevoie de orice fel de oglindă, ci de o anume Oglindă. Şi nu de orice fel de lumină, ci de o anume Lumină.

Ochiul ca oglindă

Ideea că ochiul celuilalt e o oglindă le aparţine anticilor. Nu pot repera acum vreun citat relevant în privinţa aceasta, dar responsabili de aceasta constatare trebuie să fi fost, ca în multe alte cazuri, grecii. Da, filozofii au avut dreptate să spună că omul se vede în ceilalţi, dar au uitat să adauge că imaginea este una înceţoşată. Ceilalţi sunt, în ultimă instanţă, oglinzi care produc imagini deformate. Oglinda nemincinoasă de care avem nevoie o întâlnim numai în ochii lui Dumnezeu. Numai că omul natural nu poate să-L privească pe Dumnezeu în ochi şi să trăiască.

(Va urma)


În dragoste nu este frică; dragostea desăvârşită izgoneşte frica; de aceea, cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste, pentru că frica presupune pedeapsa.

Genesa 3. Una dintre temele proeminente ale relatării are de-a face cu teama de Divinitate şi dorinţa de ascundere. Episodul este construit de aşa natură încât înfăţişează apropierea treptată a lui Dumnezeu de cei doi, ascunderea lor printre pomii din Grădină şi întrebarea pe care Creatorul o adresează omului, ca un ecou care ajunge prin istorie până la fiecare dintre noi: „Unde eşti?”

Cei doi au păcătuit. Ca cititori care asistă din exterior la drama consumată, ştim bine asta. Dumnezeu însă pare să nu ştie. Desigur, pare doar, fiindcă prin această ignoranţă asumată încearcă să cunoască împreună cu omul ceea ce trebuie cunoscut despre abaterea de la porunca dată. Nu avem de-a face cu o intrare intempestivă în scena unde s-a consumat răzvrătirea. S-ar spune că Dumnezeu alege să menajeze ruşinea celor doi.

Întrebarea „Unde eşti?” nu este, aşa cum credea Marcion, scriitorul heterodox din secolul al II-lea, expresia unei ignoranţe de facto, caracteristice unei zeităţi limitate, ci prima întrebare dintr-un dialog în care Dumnezeul cel Viu, omniscient, îl invită pe omul vinovat să-şi exploreze starea. „În răcoarea zilei” (sau „în adierea brizei”) ar putea însemna momentul înserării. În amurgul care anunţă lunga noapte hibernală a omenirii, Dumnezeu îl cheamă pe om să conştientizeze continentul teribil al răului către care s-a deschis în mod liber, pierzând totodată libertatea.

Modul în care se prezintă Dumnezeu în această relatare i-a intrigat pe anumiţi comentatori. Între ei, şi pe Marcion, amintit mai sus, datorită trăsăturilor excesiv de umane aplicate lui Dumnezeu. Ce fel de zeitate transcendentă este aceasta, dacă se plimbă prin grădină în căutarea omului, iar zgomotul apropierii sale, ori glasul său, îl fac pe om să se ascundă? Avem, fără-ndoială, de-a face cu una dintre multele cazuri în care Dumnezeu se acomodează înţelegerii omeneşti atât de neaşteptat, încât scandalizează sensibilităţile celor care au pretenţia ca Dumnezeu să se prezinte numai în conformitate cu aşteptările lor.

În cel mai sumbru ceas al omenirii primordiale, Dumnezeul atotputernic nu se revelează nici ca „foc mistuitor”, nici „topind munţii ca ceara” prin manifestarea puterii sale, nici mânios ca atunci când a fost în stare să-şi reverse mânia asupra propriului Templu. Prezenţa sa este lipsită de manifestările grandioase pe care le vom întâlni în alte pasaje din Biblie.

Acum, când plămada ieşită din mâinile sale s-a răzvrătit, Dumnezeul cel viu nu simte nevoia să-şi reafirme autoritatea în mod despotic, aruncând de sus fulgere şi trăsnete ca Zeus asupra titanilor rebeli. Dimpotrivă, tocmai deoarece cunoaşte starea jalnică a protopărinţilor umanităţii, se apropie de ei cu acel calm al celui ce ştie deja totul.

(Va urma)


Citesc acum o colecţie de eseuri teologice de C.S. Lewis. Unul dintre ele („Membership”) comentează metafora eclesiologică a Trupului (Biserica văzută ca Trup al lui Hristos). Redau mai jos un fragment în traducere:

Foto: Figura bucălată a lui Jack Lewis. Fotografia trebuie să fi fost făcută prin 1903.

„Aţi auzit adesea că, deşi în lume deţinem poziţii sociale diferite, suntem totuşi egali cu toţii în ochii lui Dumnezeu. Desigur, afirmaţia este adevărată într-un anumit sens. Înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului:[1] dragostea lui pentru noi nu depinde de rangul nostru social sau de capacităţile intelectuale. Dar cred că există un sens în care acest principiu este opusul adevărului. Mă voi hazarda să afirm că egalitatea artificială este necesară în viaţa Statului, dar că în Biserică lepădăm acest travesti, recuperăm inegalităţile noastre reale şi prin urmare suntem revigoraţi şi pătrunşi de viaţă.

Cred în egalitate politică. Dar există două motive opuse pentru care poţi fi democrat. S-ar putea să fii de părere că toţi oamenii sunt atât de buni, încât merită să participe la guvernarea naţiunii şi atât de înţelepţi, încât naţiunea are nevoie de sfaturile lor. Aceasta este, în opinia mea, doctrina romantică falsă a democraţiei. Pe de altă parte, poţi fi de părere că oamenii căzuţi sunt atât de răi, încât niciunuia nu i se poate încredinţa vreo putere iresponsabilă asupra semenilor lor.”


[1] Cf. Fapte 10:34, Romani 2:11, Efeseni 6:9.


Tocmai am primit prin poştă o carte interesantă: The Language of God (A Scientist Presents Evidence for Belief), de Francis S. Collins, unul dintre geneticienii care conduc Proiectul Genomului Uman. Collins, care este şi directorul National Human Genome Research Institute, s-a convertit la creştinism, experienţă pe care o descrie în prima parte a cărţii sale. Ca om de ştiinţă şi creştin evanghelic, susţine că ştiinţa şi credinţa pot fi reconciliate. Totuşi, nu este adeptul creaţionismului tradiţional (după el, teoria „pământului tânăr” şi ştiinţa sunt incompatibile), nici al „Proiectului Inteligent” (dacă pot să traduc aşa eticheta „Intelligent Design”), despre care spune că atrage atât obiecţii ştiinţifice, cât şi teologice). Nu sunt încă lămurit asupra modului în care armonizează Collins ştiinţa şi credinţa, dar poziţia lui se anunţă originală şi „challenging”.