Prima parte AICI.

Prof. Valeriu Andreiescu

Partea a treia a vol. I se ocupă de instituționalizarea C. P., analizând cadrul doctrinar și organizatoric, începutul Rezistenței față de noua persecuție, destabilizarea temporară a C. P. (1956−1961), rolul istoric al lui Gh. Bradin. În continuare este tratată Trezirea spirituală, în perioada președinției lui Gh. Bradin, în Bihor, jud. Arad, Banat, Sibiu, Oltenia. Apoi, lucrarea se ocupă de expansiunea penticostală zăgăzuită, din perioada 1962-1989. Sunt expuse tendințele penticostalismului mondial, politica externă a statului și concesiile față de Culte, problemele cârmuirii C. P. sub președintele Pavel Bochian și „Biserica subterană”.

Amplificarea persecuției anticreștine în forme specifice sub regimul Ceaușescu este tratată în raport cu amplificarea Rezistenței penticostale. Un loc important îl ocupă analiza rolului ambivalent al lui Trandafir Sandru și al echipei de la conducerea C. P. Creșterea impresionantă a numărului de membri și de biserici în cadrul C. P. este explicată în primul rând prin mărturia lucrării darurilor Duhului Sfânt. Cadrul legal oferit cultelor religioase recunoscute de stat a favorizat relativ în mod egal dezvoltarea cultelor evanghelice. C. P. a depășit cel mai mult acest cadru restrictiv, membrii săi participând în cea mai mare parte la Rezistența creștină. Concesiile și compromisurile conducătorilor săi în relațiile cu Departamentul Cultelor și cu Securitatea au avut urmări negative, promovând mentalități persistente și astăzi.

Vol. I al lucrării se încheie cu partea a IV-a, care pune la baza istoriei penticostale istoria bisericilor locale. Existența denominațiunii penticostale și a unor lucrători penticostali remarcabili a fost condiția necesară, dar nu suficientă, a dezvoltării penticostalismului în România. Definirea unor perioade istorice este convențională, de aceea autorul a urmărit istoria bisericilor locale pe parcursul unei jumătăți de veac: circa 1960 − circa 2010. Ținând seama că istoria bisericilor locale a fost analizată atent și pentru perioada precedentă, se poate estima că vol. I reprezintă o istorie completă a penticostalismului românesc. De aceea, partea a IV-a se încheie cu considerații generale privind identitatea penticostalismului în România.

(va urma)


Prof. Valeriu Andreiescu la Institutul Teologic Penticostal din București. Sursă foto: http://www.pasi.ro

Astăzi am avut prilejul să stau de vorbă pe îndelete cu prof. Valeriu Andreiescu, care a predat istorie bisericească și istoria mișcării penticostale la ITP, în vremea când eram student acolo. Fiindcă știam de multă vreme că lucrează la o lucrare amplă de istorie a penticostalismului românesc, l-am rugat să-mi ofere mai multe informații, pe care să le pun la dispoziția cititorilor blogului (în exclusivitate).

Înainte de a trece la prezentarea cărții, precizez că Istoria penticostalismului românesc, de Valeriu Andreiescu, va avea două volume, totalizând circa 1.300 de pagini. Volumul I se intitulează Evanghelia deplină și puterea lui Dumnezeu, iar volumul II − Lucrările puterii lui Dumnezeu.

Cartea va apărea în august 2012, la editura Casa Cărții din Oradea

Mai jos prima tranșă de informații.

Vol. 1, intitulat Evanghelia deplină și puterea lui Dumnezeu, cuprinde o introducere metodologică și patru părți: (1) „Originile penticostalismului românesc”; (2) „Penticostalismul românesc timpuriu (1927-1950)” (3) „Cultul Penticostal − cadrul juridic al Rezistenței penticostale (1950-1989)”; (4) „La baza penticostalismului (1960-2010).

Penticostalismul se definește prin credința în Evanghelia integrală, inclusiv minunile. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu, în calitate de Evanghelie integrală, incluzând și darurile extraordinare ale Duhului Sfânt, pe care cesaționiștii le-au eliminat din Noul Testament. În România, mișcarea penticostală organizată își are începutul la Păuliș, jud. Arad, prin biserica înființată de Gh. Bradin (10 sept. 1922). Începuturile penticostalismului românesc în SUA (1920-1921) au avut un rol important în inițierea mișcării penticostale organizate din România. Alte focare penticostale din Ardeal (care încep în 1919-1921) sunt organizate ca biserici prin 1927, iar în Moldova și Bucovina (Udești, Iași, Vicovu de Sus, Volovăț etc.) mișcarea penticostală începe de prin 1927-1928. Misionarii Asociației Penticostale de la Păuliș au răspândit credința penticostală în Transilvania centrală, Banat, Bihor, Muntenia, în 1927-1928, expansiune care marchează începutul penticostalismului timpuriu în întreaga țară.

Perioada penticostalismului timpuriu se caracterizează prin amplificarea expansiunii penticostale în ciuda persecuției și printr-o serie de probleme doctrinare și organizatorice, tratate amănunțit în această secțiune a lucrării. Persecuția a atins un punct înalt în perioada dictaturii lui Antonescu, dar a produs martiri numai printre penticostalii ce refuzau să se lepede formal de credința lor, cum a fost cazul în jud. Galați.

Scurta perioadă de libertate religioasă de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost cadrul reorganizării mișcării penticostale sub conducerea lui Gh. Bradin. În final, statul comunist a recunoscut 14 culte religioase, între care și Cultul Penticostal (C. P.).

(va urma)