Reiau pe blog un pasaj dintr-un amplu articol pe care l-am publicat pe Convergențe. Găsiți tot articolul AICI.

***

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius. Pe alocuri, acolo unde analiza o cere, am inclus și citate din textul englezesc al cărții. Pentru a mă asigura că îl citesc bine pe Augustin, am făcut apel în câteva rânduri la textul latinesc al epistolelor sale.

Înainte de a intra efectiv în analiza minuțioasă a celor trei documente primare, îl previn pe cititor că nimic nu poate înlocui experiența citirii textului scrisorilor propriu-zise. Augustin este un autor sofisticat, a cărui gândire complexă riscă să fie deformată, dacă este tratată reducționist. Textul de mai jos trebuie considerat ușa de acces către cele trei documente, nu poarta de ieșire din ele.

Epistola 133

Voi începe cu analiza modului în care este folosită de autoare Epistola 133. La p. 165 Nixey scrie: „La fel cum Augustin îndemna (advocated) ca ereticii să fie bătuți cu nuiaua grijii părintești, Vasile [cel Mare, n.n.] îndemna la (advocated) eliminarea unor însemnate părți din canonul literaturii greco-romane clasice, pentru a garanta mântuirea sufletului”.

Ideea apare sugerată în altă formă și la p. 236: „Pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav, chiar în epoca lui Augustin, variau de la confiscarea proprietății la izgonirea din biserică, bătaie și biciuirea cu vergi (s.n.). Era mai bine, afirma Augustin, «să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe». Oare păstorul nu aduce înapoi la turmă oaia cea pierdută cu toiagul?” Pentru această secțiune, autoarea face trimitere la Epistola 93 (II.4 și II.5)

Afirmația că Augustin recomanda bătaia cu nuiele pentru eretici este falsă. Deși informația de la p. 165 nu este atribuită, o simplă căutare în corpusul epistolar augustinian indică faptul că expresiile folosite de Nixey – „beating with rods” (bătaia cu nuiele) și „fatherly care” (grija părintească”) apar în textul englezesc al scrisorii 133, publicate în colecția Nicene and Post Nicene Fathers.

Fragmentul care a indus-o în eroare pe Nixey este cel în care Augustin îl îndeamnă pe destinatar, tribunul Flavius Marcellinus, să dea dovadă de reținere față de criminalii (din gruparea circumcellionilor) care îl omorâseră pe prezbiterul Restitutus și îl mutilaseră grav pe un altul, numit Innocentius. Acestuia din urmă agresorii îi scoseseră un ochi și îi tăiaseră un deget:

Do not lose now that fatherly care which you maintained when prosecuting the examination, in doing which you extracted the confession of such horrid crimes, not by stretching them on the rack, not by furrowing their flesh with iron claws, not by scorching them with flames, but by beating them with rods,—a mode of correction used by school-masters, and by parents themselves in chastising children, and often also by bishops in the sentences awarded by them. (NPNF, vol. 1, p. 470-471, subl.n.)

„Nu-ți abandona grija părintească de care te-ai slujit în timpul anchetei (inquisitio), când ai obținut mărturisirea atâtor crime nu întinzându-i pe masa de tortură (eculeus), nu brăzdându-le trupul cu gheare de metal, nici arzându-i cu flacăra, ci prin bătaia cu varga, un mijloc de constrângere întrebuințat de magiștrii care predau artele liberale, de părinții înșiși și adesea chiar de episcopii care trebuie să judece pricini.”

În antichitate, potrivit legii romane, magistrații foloseau în mod curent tortura pentru a afla adevărul, prin urmare și Flavius Marcellinus avea dreptul să uzeze de ea în cursul anchetei. Despre bătaia cu nuiele știm din diverse surse ceea ce ne confirmă și Augustin, anume că era întrebuințată pe scară largă, la școală, în familie sau chiar în cadrul litigiilor arbitrate de episcop. (În Țările Române boierii români au recurs la această formă de pedeapsă până în a doua jumătate a sec. XIX). Pusă alături de tortură, bătaia cu nuiele era mai puțin drastică, fiindcă nu-l incapacita definitiv pe cel supus pedepsei. Acesta este și motivul pentru care Augustin cere ca pedepsirea celor vinovați să fie făcută cu măsură.

Fiindcă Flavius Marcellinus este creștin, Augustin îi aduce aminte în repetate rânduri de exigența milei, având în vedere cele spuse de Apostol: „blândețea (mansuetudo) voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Fil. 4:5). Episcopul mai adaugă: de vreme ce în anchetă nu ai folosit un torționar, acum, când vinovăția a fost stabilită, de ce ai vrea să-i încredințezi călăului pe cei vinovați, în vederea execuției? Către finalul epistolei, Augustin îl roagă pe tribun să nu păteze suferința martirică a celor doi clerici (Restitutus și Innocentius) printr-o pedeapsă radicală. Așadar, Augustin cere nu pedeapsa capitală, care ar fi pe măsura crimei, ci una care să reflecte că Flavius Marcellinus este creștin. De altfel, episcopul de Hippo i-a trimis și proconsulului Apringius, fratele lui Marcellinus, o scrisoare similară (nr. 134), în care cerea îmblânzirea pedepsei pentru cei vinovați. Augustin se teme că cei dovediți de crimă (quorum homicidum patefactum est) ar putea fi pedepsiți și, folosind un procedeu retoric ingenios, formulează cererea din două unghiuri diferite: te rog în calitate de creștin și te îndemn în calitate de episcop (et Christianus iudicem rogo et Christianum episcopus moneo). În subtext Augustin spune de fapt: „Îți fac rugămintea în calitate de creștin, dar nu uita că și tu ești creștin și că trebuie să iei seama la ceea ce spun în calitate de episcop.”

Într-o perioadă când tortura era de rigueur în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece (agresorii îi scoseseră lui Innocentius ochiul cu degetele!) și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.


Epoca întunecării este prima lucrare a jurnalistei Catherine Nixey, autoare care a terminat studii clasice la Cambridge și care a profesat o vreme în domeniu, după care virat spre jurnalism.

Magnum opus-ul dnei Nixey a fost recent livrat în românește pe post de contribuție fundamentală la cunoașterea istoriei creștinismului timpuriu.

Autoarea intră în domenii pe care nu le stăpânește, taie cu mare vervă noduri gordiene care încă îi nedumeresc pe specialiști, selectează ce îi convine, trece sub tăcere ce nu cadrează cu teza ei de bază și înflorește din belșug acolo unde sursele primare nu o ajută.

Pentru specialiștii, caracterul părtinitor al lucrării este vizibil de la o poștă.

Peter Thonemann, autor al unei lucrări despre Epoca elenistică, își începea astfel recenzia, publicată în Times:

Does Richard Dawkins take The Sunday Times? Richard, if you’re reading this, here is a book to gladden your heart. It is the story of a nightmare. In the two centuries between the conversion of Constantine (AD312) and the closure of the pagan philosophical schools at Athens (AD529), the worshippers of the old Greek and Roman gods saw “their religious liberties removed, their books burned, their temples destroyed and their ancient statues smashed by thugs with hammers”. A “fundamentally liberal” civilisation was deliberately and gleefully eradicated by “sinister groups of black-robed, chanting monks”, driven by “suspicion, prejudice, vindictiveness, ignorance and sheer stupidity”.

The Roman historian Tacitus claimed to write sine ira et studio (without anger or partiality). Catherine Nixey would have eaten Tacitus alive. The Darkening Age is a book of unabashed studium and ferocious ira. For Nixey, a Times journalist, the “triumph of Christianity” was an unmitigated cultural catastrophe, which laid “the intellectual foundations for 1,000 years of theocratic oppression”. With passion, wit and thunderous eloquence, she throws everything she has against the bishops, monks and Christian emperors of late antiquity.

Pe parcursul recenziei, Thonemann precizează că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat decât îl prezintă autoarea.

Doar că pe pagina de prezentare a cărții, publicate de Humanitas, se face trimitere nu la această recenzie, scrisă de un om care cunoaște bine antichitatea târzie, ci la o recenzie scrisă de un specialist în istorie modernă: Gerard DeGroot (16 sept. 2017).

Redau mai jos un fragment din textul lui DeGroot și versiunea românească de pe coperta cărții.

The Darkening Age is a delightful book about destruction and despair. Nixey combines the authority of a serious academic with the expressive style of a good journalist. She’s not afraid to throw in the odd joke amid sombre tales of desecration. With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail. Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down.

Textul românesc de pe pagina de promovare:

Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times.

Mai întâi, n-am înțeles de ce Nixey s-ar bucura de autoritatea unui „serious academic”. Din câte știu, doamna nu predă într-o universitate și nu are activitate de cercetare în domeniu.

Putem admite că e caracterizată de „stilul pitoresc al unui bun jurnalist”, dar asta nu e suficient pentru o carte serioasă.

Observ că pentru DeGroot cartea lui Nixey este „delightful”, adică „încântătoare”. Autorul materialului de promovare în română s-a gândit că totuși n-ar strica să aducă din condei textul, așa că traducerea a ieșit „cutremurătoare”.

Informația de la mijlocul paragrafului, despre felul în care îmbină dna Nixey glumele cu poveștile sumbre este trecută sub tăcere. Dacă vrei să-ți iasă imaginea de carte „cutremurătoare”, nu mai au ce căuta glumele în program.

Partea de final a paragrafului este rescris à la Nixey în limba română. Adică trunchiat. DeGreoot spunea: „With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail.” În română, în traducere liberă: „O carte cu adevărat provocatoare”.

Ultima frază – „Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down” – e tradusă iarăși deformat: „…care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului”.

Afirmația lui DeGroot e mai mult decât discutabilă. Un progres creștin a avut loc în mod incontestabil. Iau un singur exemplu: de la zecile de animale jertfite de Iulian Apostatul, pe care până și istoricul păgân Ammianus Marcellinus îl considera excesiv de superstițios, la o religie care a renunțat la jertfele sângeroase e un progres incontestabil. Dacă doamna Nixey are vreun prieten vegan prin preajmă, poate că acela o va convinge că hecatombele din antichitate nu erau o idee foarte bună.

Ideea din versiunea românească, potrivit căreia cartea lui Nixey „va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului” este falsă de două ori. O dată în raport cu originalul englezesc (DeGroot se referă la toposul progresului adus de creștinism) și o dată în raport cu realitatea. Cartea lui Nixey nu aduce nimic nou cu privire la ce știm despre începuturile creștinismului. În cel mai bun caz pune într-o lumină nouă maniera tendențioasă în care se scrie astăzi despre începuturile creștinismului.

Vedeți AICI un alt semnal cu privire la calitatea îndoielnică a cărții.

Nici recenzia din Financial Times nu este favorabilă. Mai jos un fragment:

Nixey is at her shakiest, however, when it comes to promoting paganism as equivalent to pluralist, liberal civilisations. She claims, for example, with little more evidence than the experiments of Galen, the 2nd century Greek physician, that pagan Rome was on the verge of witnessing the growth of empirical sciences comparable with the early modern period. And what of pagan persecutions of the Christians dating back to the early church? Based on some questionable contemporary annals, she insists that the Christians provoked all those martyrdoms, even going so far as to seek martyr status by committing suicide. As for Benedict, founder of western monasticism, he was, in Nixey’s view, no more than “a celebrated destroyer of antiquities”.

Nixey’s account, for all its readable, rumbustious energy, gives no credit to Christianity for its radically transforming message of agape, which counselled not physical destruction but the bringing down of walls of division — between the free and enslaved, men and women, Greek and Roman, Jew and gentile.


Încep săptămâna cu două anunțuri „publicistic-editoriale”:

  1. Va ieși de la tipar (probabil vineri) Noul Testament EDCR, și vom putea în sfârșit să vedem „în carne și oase” obiectul eforturilor susținute făcute vreme de patru ani de echipa EDCR.
  2. Va fi disponibilă în curând, într-un volum foarte dolofan (480 de pagini), publicat de Humanitas, traducerea comentată a cărților Exodul și Levitic.

Fiindcă despre EDCR am tot scris pe blog, prezint aici câteva informații în legătură cu proiectul veterotestamentar.

Munca mea la „Biblia după textul ebraic” a început prin octombrie-decembrie 2014, când am făcut prima versiune a capitolelor din Exodul care mi-au fost alocate. În paralel a avut loc traducerea și comentarea celorlalte secțiuni, de către alți colegi traducători.

Lecturi succesive ale manuscrisului au fost făcute de toți membrii echipei. Notele și comentariile au crescut organic, odată cu întâlnirile bilunare întâlnire găzduită de Colegiul Noua Europă.

Verificarea amănunțită a textului a fost făcută, cu minuție și competență, într-un spirit profund kenotic, de dle Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, coordonatoarele proiectului.

Mai jos informațiile de pe site-ul editurii. AICI.

Pentru o mostră de traducere, vezi AICI.

Exodmostra

***

Ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu
Traducere, studii introductive și note de Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Melania Bădic, Emanuel Conțac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Șerban, Silviu Tatu, Cătălin Vatamanu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura și istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelației), autorii textului consemnat în scris (primitorii și transmițătorii Revelației) și traducătorii textului originar. Cu volumul de față, ne aflăm în prezența traducătorilor, exponenți ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admirația noastră. Pentru că reușesc să pună erudiția cea mai temeinică în serviciul cordialității, al nevoii de a înțelege ceea ce e dincolo de înțelegerea obișnuită.“ – Andrei Pleșu

Exodul este a doua carte din Tora; împreună cu următoarele trei formează o unitate tematică privind eliberarea poporului israelit din robie și mersul lui îndelungat prin pustiu, până la Țara Făgăduinței, având în centru Legământul încheiat de Dumnezeu cu el. Este considerat cartea esențială a Vechiului Testament, pentru că tot ceea ce urmează își află aici momentul fondator, referința exemplară. Deși sistemul complex de jertfe din Levitic nu mai este de actualitate, citirea Leviticului rămâne importantă pentru creștin fiindcă îl ajută să înțeleagă atât lumea religioasă în care a trăit Isus, cât și conceptele de care s-a folosit El pentru a-și formula mesajul. În plus, dincolo de prescripțiile complicate și adesea caduce, cartea Leviticului vehiculează și adevăruri veșnice, care țin de relația omului cu Dumnezeu.

Ținând seama că este vorba de un text care provine dintr-un trecut îndepărtat, că există o tradiție îndelungată a traducerii Bibliei în limba română, că textul rămâne contemporan cu toate generațiile, s-a urmărit echivalarea lui într-o limbă actuală, firească, evitând atât arhaismele devenite aproape de neînțeles, cât și neologismele stridente și lipsite de conotații poetice. Am dorit astfel să ne apropiem, pe cât posibil, de frumusețea originalului: pentru omul credincios ea este „semnătura“ Duhului lui Dumnezeu.

  • • •

Volumul de față, Exodul. Leviticul. este al doilea (primul fiind Geneza) dintr-o serie care va cuprinde traducerile celor treizeci și nouă de cărți ale Bibliei ebraice însoțite de studii introductive, note și comentarii.

Acest proiect a fost realizat în cadrul Colegiului Noua Europă.

Ilustrația copertei: pagină din Biblia Cervera, manuscris cu anluminuri de Joseph Assarfati, Spania, 1299, păstrat la Biblioteca Națională a Portugaliei.


NECGen

A apărut în sfârșit primul volum din noua traducere a Bibliei după textul ebraic, proiect care se desfășoară la Colegiul Noua Europă.

Fiindcă am participat regulat la întâlnirile acestui grup de traducere, încă din 2013, mă bucur că putem vedea rodul eforturilor noastre.

Volumul va fi lansat la Gaudeamus, sâmbătă, 25 noiembrie, la ora 17.00. (Urmăriți calendarul evenimentelor, în cazul în care apar schimbări de ultim moment).

Mai jos o pagină de text și câteva informații despre volum (preluate de pe site-ul Humanitas). Pentru comenzi, vedeți AICI.

NECGen2

***

Ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu

Traducere, studii introductive și note de Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Melania Bădic, Emanuel Conțac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Șerban, Silviu Tatu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura și istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelației), autorii textului consemnat în scris (primitorii și transmițătorii Revelației) și traducătorii textului originar. Cu volumul de față, ne aflăm în prezența traducătorilor, exponenți ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admirația noastră. Pentru că reușesc să pună erudiția cea mai temeinică în serviciul cordialității, al nevoii de a înțelege ceea ce e dincolo de înțelegerea obișnuită.“ (ANDREI PLEȘU)

Ținând seama că este vorba de un text care provine dintr-un trecut îndepărtat, că există o tradiție îndelungată a traducerii Bibliei în limba română, că textul rămâne contemporan cu toate generațiile, s-a urmărit echivalarea lui într-o limbă actuală, firească, evitând atât arhaismele devenite cvasi-ininteligibile, cât și neologismele stridente și lipsite de conotații poetice. Am dorit astfel să ne apropiem, pe cât posibil, de frumusețea originalului: pentru omul credincios ea este „semnătura“ Duhului lui Dumnezeu.

Volumul de față, Geneza, este primul dintr-o serie care va cuprinde traducerile celor treizeci și nouă de cărți ale Bibliei ebraice însoțite de studii introductive, note și comentarii.

Acest proiect a fost realizat în cadrul Colegiului Noua Europă.

 


Péter Várdy, Imre Tóth, În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Bucureşti, Humanitas, 2014, 345 p.

 

978-973-50-4605-7

Am terminat nu demult o carte-document care mi-a deschis ochii asupra unei Românii dintr-o altă epocă. O Românie din care n-a mai rămas decât memoria unor personaje ce depănă în mod lucid și dureros amintiri despre odiosul, cumplitul secol XX, dominat de cele două rele ireductibile care au desfigurat istoria recentă a Europei.

Imre Tóth, născut Imre Róth, evreu maghiar originar din Satu Mare, a cunoscut bine ambele blesteme și le face portretul pe îndelete în interviurile acordate lui Peter Vardy, interviuri din care s-a născut remarcabila carte publicată anul trecut de Humanitas în traducerea Gabrielei Maaz.

Nu știam că în Satu Mare, locul nașterii lui Imre Tóth, a existat o comunitate evreiască atât de mare. De fapt, orașul a fost unul multicultural, cu precizarea că cele trei comunități (română, maghiară, evreiască) trăiau izolate aproape etanș.

Tóth mărturisește din capul locului că a resimțit multă vreme evreitatea drept une maladie honteuse pe care a încercat să o ascundă în mod tenace. În tinerețe a fost atras de „idealurile” comuniste și a devenit un susținător ardent al acestora. Procesul ieșirii sale din mlaștina minciunii instituționalizate, deși anevoios, a avut totuși loc. Căci trebuie subliniat foarte apăsat: mulți dintre foștii săi tovarăși au rămas înnămoliți în înșelăciune și în mistificări până în ceasul morții.

Nu pot face aici o prezentare detaliată a cărții. Din sumedenia de detalii fascinante cuprinse în dialogul dintre Peter Vardy și Imre Tóth voi selecta doar câteva.

Mă întreb cum este să fii în pielea cuiva căruia colegii de școală îi repetă obsesiv și isteric că este străin? „«Jidanii în Palestina!» urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. […] Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios […] Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe” (p. 43).

Despre ororile Gărzii de Fier și despre cum se făcea „dreptate” în minunatul interbelic vă puteți face o idee cu ajutorul următoarelor pasaje:

„Garda de Fier a omorât în Maramureș un evreu proprietar de păduri, drept exemplu. A fost proces la Cluj. Cei trei criminali au apărut îmbrăcați în costum popular complet, iar publicul îi saluta în urale. Au fost declarați nevinovați, iar judecătorii au semnat adeziunea la Garda de Fier pe loc.” (p. 63)

„A mai existat în Maramureș un sat celebru, Borșa. Celebru pentru că era locuit aproape numai de „pioși” ‒ evrei hasidici ‒ care creaseră un fel de sectă mistică. […] Nu erau oameni umili, serviabili, ci dintr-o bucată, siguri pe ei. Asta i-a înnebunit pe cei din Garda de Fier. Ce? Pădurari evrei? Tăietori de lemne? Așa ceva nu există! De neacceptat! Au incendiat Borșa, satul lor, care, fiind tot numai case de lemn, a ars zile în șir. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’20, începutul anilor ’30, nu mai știu sigur. Dar mi-aduc bine aminte groaza, șoaptele: „Borșa arde încă”, murmurau. (p. 63-64).

Sar peste zecile de pagini în care Tóth analizează cu mare finețe resorturile care l-au făcut să devină comunist ca să ajung la prima lui „convertire”, prima falie adâncă în eșafodajul minciunii instituționalizate practicat de regimul comunist.

Rolul providențial în crearea acestei falii l-a jucat profesorul Samu Borbély, descendent al unei vechi familii de unitarieni din Ardeal. Matematician strălucit și antinazist declarat, a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940. Devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale care a făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să nu se rupă la atingerea vitezelor supersonice.

În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a „trasat sarcină” lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul, „să nu cedeze șantajului evreilor”, căci, nu-i așa, „poporul trebuia să fie conștient că partidul îl apără de șantajul moral al evreilor”. La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) „Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut!” Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor.

În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: „5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély” (p. 170).

„Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? În alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv” (p. 171).

A doua „convertire” a lui Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca „specialitate” obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „«Tu mi-ai omorât mama!»… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: «Privește-l Uită-te aici, am fost la Auschwitz!» Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru mine!” (p. 173).

Dezgustat de întâlnirea cu „impresara” de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!” (p. 173). Siegried s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât atât: „Herr Tóth, ich verstehe ihren Sinn für Humor. Es gibt aber Dinge, worüber es keine Witze gibt”. Scurt spus: există lucruri cu care nu se glumește!

„Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. […] A fost lung drumul care m-a dus către mine.” (p. 174).

Pun aici punct însemnărilor mele. Cred că fragmentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i convinge pe eventualii curioși că e nevoie de stomac tare pentru a parcurge cartea lui Tóth.


Am aflat astăzi de la dna Francisca Băltăceanu că la Humanitas se pregătește pentru publicare o lucrare de teologie care în mod cert va fi interesantă atât pentru cititorii specializați, cât și pentru amatorii dornici să se informeze cu privire la evoluția doctrinei creștine de-a lungul secolelor.

Între timp am primit de la Editura Humanitas și anunțul privind lansarea cărții. Dacă sunteți în București și aveți timp și energie pentru un drum până la Cișmigiu, nu ratați întâlnirea cu autorul și invitații lui.

Astăzi am fost în „inspecția periodică” la una dintre librăriile Humanitas, dar am plecat în buzunar numai cu lucrarea lui Lucian Boia despre Suveranii României, fiindcă Îndreptarul e încă la tipar. Ca să rămân o clipă la cartea lui Boia: bine cunoscutul istoric se întreabă chiar în titlu dacă monarhia e o soluție. Nu știu ce răspuns dă, însă voi încerca să revin zilele acestea cu note de lectură.

news-Mic-indreptar


Primele două părți AICI și AICI.

Dacă vrem să jucăm pe terenul cercetătorilor interesați de ipsissima verba, de ascultătorii evrei din primul secol, într-un cuvânt, de sitz im Leben Jesu, trebuie să investigăm neapărat contextul originar al parabolei. Ne interesăm de tipicul nunților evreiești, de hainele care se purtau, dacă existau haine speciale pe care le îmbrăcai cu această ocazie, de câte și mai câte elemente de realia, cu speranța că vom putea rezolva tensiunea dintre prima parte a pildei și cea de a doua parte. Într-o oarecare măsură, Andrei Pleșu se arată interesat de aceste aspecte și ia în discuție cercetători care interpretează parabola orientați cu fața spre text (Klyne Snodgrass, Franz Stein). În opinia mea, acest demers este legitim și trebuie să aibă loc, oricât de insipid sau de steril ne-ar părea.

Socotesc însă că ar fi mai profitabil să citim parabola întorși cu spatele către text și cu fața spre ascultătorii elenofoni care au luat cunoștință de ea prin intermediul evangheliei scrise de Matei. Acest demers hermeneutic stă sub întrebarea fundamentală pe care am menționat-o mai devreme: ce răspuns trebuie să genereze din partea ascultătorilor această poveste care vorbește despre o „îndurare aspră”, despre milă și judecată deopotrivă? Cititorul care se întreabă cum se face că respectivul musafir nu a avut haină de nuntă n-a înțeles miezul chestiunii. Dacă ne concentrăm pe „logica firului narativ” suntem cam în poziția celui care se întreabă: „Oare cum se puteau auzi Avraam și bogatul din iad, de vreme ce prăpastia care îi despărțea era atât de largă, încât nimeni n-ar fi putut trece peste ea?”

Ne vom poticni mereu în aparenta lipsă de logică a acestei pilde, dacă nu înțelegem că parabola se adresează unei comunități. Ea nu este un mesaj pus într-o sticlă și lăsat în voia valurilor, cu speranța că vă ajunge cândva în mâinile unui cititor. Ea vizează o comunitate concretă, care trebuie să audă cuvintele lui Hristos pentru vremea ei. Un cititor bine antrenat, sensibil și cu simțurile ascuțite ar trebui să știe că orice pildă este un fel de a „bate șaua să priceapă iapa”. Andrei Pleșu intuiește această dimensiune a parabolei când scrie: „În fapt, ea [parabola, n.n.] leagă tema chemării atotcuprinzătoare de aceea, complementară, a exigenței ultime. Nu oricine răspunde invitației e apt să fie inclus în economia petrecerii” (p. 201). Cred că asta este direcția în care trebuie „săpat”. Din nefericire, autorul nu explorează îndeajuns acest filon pe care îl consider foarte important.

Ca să continuăm demersul hermeneutic de unde l-a lăsat Andrei Pleșu, ar trebui să adăugăm că, în ultimă instanță, mesajul pildei nu este despre „economia petrecerii”, ci despre „economia bisericii”. În îndurarea și în asprimea de care dă dovadă, împăratul care patronează ospățul de nuntă seamănă prea mult cu Dumnezeu ca să putem pretinde că această cheie de interpretare (alegorică) este o găselniță comodă, dar lipsită de temei. Cititorul care aude parabola ar trebui să știe că intrarea sa în Biserică este un fel de a spune da invitației de a participa la petrecerea Împăratului.

Finalul parabolei este șocant fiindcă nu poate fi altfel. Nu este vorba de o greșeală, de o lipsă de coerență, de două pilde independente care sunt sudate arbitrar între ele. Ai fost chemat la banchet, dar urmează să fii trecut în revistă, evaluat, scrutat. Tema înfățișării înaintea Judecătorului nu este una exotică pentru cei care au exercițiul citirii Scripturii. Prin urmare, oricât de șocant ar părea, finalul este previzibil. Iar refrenul despre „plânsul și scrâșnirea dinților” plasează această parabolă în vecinătatea altora care anunță un deznodământ tragic pentru cei a căror trăire n-a fost pe măsura chemării. De fapt, s-ar putea spune chiar că Matei 22:1‒14 prezintă, într-o formă narativă, aproape „dramatizată”, ceea ce Isus spune, mult mai concis, în prima parte a evangheliei: „Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 8:12).

Să mai notăm un fapt important care aruncă lumină asupra parabolei noastre: caracterul pestriț al celor care aud Evanghelia și care o primesc, al celor care dau năvală în Împărăție, este subliniat și de alte parabole. Împărăția poate fi văzută ca o țarină în care cresc alături grâul și neghina (Mat. 13:24) sau ca un năvod aruncat în mare care prinde tot soiul de pești (Mat. 13:47). Ce au în comun aceste pilde în care Împărăția este înfățișată ca ogor, năvod sau ospăț de nuntă? Pe de o parte, ideea de eterogenitate, împestrițare, amestec, pe de altă parte, ideea de separare, judecată, „plâns și scrâșnire a dinților”.

(Va urma)


Prima parte a acestui text AICI.

În funcție de cele trei mari grupe de cititori menționați mai sus, putem interpreta parabolele punându-ne fie în pielea destinatarilor inițiali (cei care ședeau în jurul lui Isus și erau uimiți, contrariați sau scandalizați de niște povestiri pe care le ascultau live), fie „în papucii” acelor creștini (din partea a doua a primului secol) la care parabolele au ajuns (în limba greacă) prin intermediul Evangheliștilor. Lectura parabolelor din perspectiva celei de-a treia categorii nu necesită mare efort. Ea trebuie subînțeleasă pur și simplu fiindcă, ne place sau nu, suntem ‒ specialiști și profani ‒ în al treia regiment de cititori.

Foarte mulți exegeți și comentatori par obsedați de cititorii din prima categorie. Ar vrea ca, prin studiu asiduu, să se dea de trei ori peste cap și să devină musculița care să audă așanumitele ipsissima verba și să vadă istoria wie es eigentlich gewesen, sub motiv că lentila pe care ne-o pun la dispoziție Evangheliștii n-ar fi suficient de pură sau de credibilă. În opinia mea, aceste opinteli exegetice sunt vrednice de admirație, trebuie întreprinse (fără ele n-am avea puncte de reper pentru următorul nivel hermeneutic), dar ele vor sfârși într-o fundătură. Dacă refuzăm să-l vedem pe Hristos (persoana și mesajul lui) prin lentila Evangheliilor, vom ajunge să privim la text printr-o lunetă inversată sau chiar vom sfârși prin a nu mai vedea nimic.

Andrei Pleșu pare să fie conștient de acest pericol, fiind destul de aprehensiv față de criticii care, lăsați de capul lor, nesupravegheați, cu foarfeca în mână, amenință să-l lase fără „material”. Totuși, scepticismul autorului față de metodele critice moderne nu-l determină să se concentreze asupra „cititorului ideal” al parabolelor în singura lor formă care a ajuns până la noi, aceea de scurtă povestire în limba greacă, integrată în aceste complexe tapiserii care sunt Evangheliile Sinoptice. Paradoxal, deși se arată mefient față de savanții și metodologiile lor, Andrei Pleșu alege să joace nu doar pe terenul propriu (al reflecțiilor personale), ci și în deplasare, pe terenul „inamicilor”.

Mai profitabilă ar fi fost, îndrăznesc să cred, încercarea de a interpreta parabolele cu fața către „al doilea eșalon de cititori” și cu o întrebare fundamentală în minte: Ce răspuns, ce reacție „și-a propus” să suscite din partea acestor cititori o anumită povestire?

Ca să ilustrez ceea ce am în minte, voi lua ca exemplu o parabolă foarte dificilă, cea a Nunții Fiului de Împărat (Mat. 22:1‒10). Intriga povestirii este bine cunoscută: un împărat face o nuntă, invită la ospăț o serie de „obraze alese” care se scuză în mod penibil (probând adevărul zicalei evreiești care spune că cine refuză nu merită), împăratul se mânie și trimite invitații către un public pestriț, oameni luați de-a valma („buni și răi”) de la răspântiile drumurilor. Când împăratul vine să „treacă în revistă” petrecerea, găsește un om îmbrăcat fără haină de nuntă. Urmează o întrebare năucitoare pentru comesean („Prietene, cum de ai intrat aici fără haină de nuntă?”), care declanșează, la rândul ei, o întrebare în mintea cititorului stupefiat: „Dar de unde să fi avut haină de nuntă, dacă fusese luat pe sus la festin?”

Avem, în mod evident, o problemă. Cum procedăm?

(Va urma)


La un stand vecin, Andrei Pleșu stă de vorbă cu cititorii interesați de parabole. Am auzit că la lansarea cărții, N. Manolescu s-a arătat intrigat de faptul că autorul s-a ocupat doar de parabolele din primele trei evanghelii, omițându-le pe cele din Ioan. :)

Andrei Pleșu în dialog cu cititorii, cu prilejul lansării unei cărți care s-a vândut, până în prezent, în 30.000 de exemplare.

978-973-50-3767-3

Am citit două treimi din ultima carte a lui Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, dar cred că am deja amplasamentul necesar pentru a putea împărtăși câte ceva despre ea. Textul de față nu este o recenzie, ci doar o sumă de impresii și însemnări pe marginea cărții. Dacă timpul îmi va îngădui (mică mi-e credința, dar să nu ne pierdem nădejdea), poate voi reveni cu o recenzie după canoane.

Autorul trebuie felicitat pentru că s-a înhămat la un studiu atât de dificil. Parabolele au generat un noian de studii și cercetări (monografii, comentarii, articole) și oricine se încumetă să deschidă un nou drum prin acest hățiș merită admirație, mai ales dacă vine din afara domeniului studiilor biblice.

Deocamdată am rămas cu impresia generală că autorul nu s-a putut hotărî asupra unghiului din care să atace subiectul. Găsim în carte atât reflecții speculative (în sensul bun al termenului) pe care nu le găsești în comentariile de specialitate și care dau conținutului o notă de originalitate și prospețime, cât și note de subsol și trimiteri bibliografice care arată că autorul a parcurs în mod sârguincios nu doar bibliografia minimală, ci și studiile „exotice” întâlnite în mod tipic pe meniul unui cerc relativ îngust de specialiști. Desigur, uneori sursele mai „atopice” sunt frecventate de autor fie și numai pentru a fi luate (pe bună dreptate) în răspăr. Eu unul am fost întotdeauna de părere că neroziile și comédiile care sunt rodul cercetării „ultraoriginale” (deci necesarmente nițel obtuze) trebuie stropite din belșug cu deriziune și dinamitate apoi cu un hohot sănătos de râs.

Fiindcă sunt obișnuit să etapizez mai riguros istoria interpretării unui text, aș fi așteptat mai multă „ordine și deciuplină” în dispunerea materialului prezentat. Autorul trece cu lejeritate de la comentariile savanților moderni la reperele perioadei patristice (Origen, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Augustin) și de acolo la sursele rabinice, fără o anumită „sistemă”. Nu spun că acest colaj nu e fermecător sau bine „dozat”. Spun doar că în ochii cititorilor pedanți selecția s-ar putea să pară arbitrară. Dar să nu fim prea năzuroși. În acest gen de cărți autorii trebuie să fie liberi să-și gestioneze materialul după dorință.

O nedumerire (o nemulțumire, chiar) de alt ordin ține de hermeneutica parabolelor. Pentru a lămuri chestiunea la care mă refer, voi porni de la două întrebări fundamentale: (1) Care dintre cele trei macrocategorii de „destinatari” ai textului ne interesează cu precădere? (2) Ce direcție are „sensul de mers” al demersului nostru interpretativ? Se îndreaptă către destinatarii inițiali, sau către destinatarii (mulți și feluriți) din contemporaneitate?

Când vorbesc de „destinatari”, am în vedere următoarele trei categorii: (i) ascultătorii evrei care au auzit parabolele ca ipsissima verba Iesu în limba aramaică, în timpul lucrării pământești a Mântuitorului; (ii) ascultătorii / cititorii elenofoni care au primit mesajul parabolelor în forma transmisă de Sinoptici (care au scris, fiecare, în funcție de propriile intenții și sensibilități teologice); (iii) cititorii contemporani, situați în contexte dintre cele mai felurite, atât de felurite încât varietatea auditoriului desfide orice încercare de clasificare.

(Va urma)


Proiectul Ferigi și elefanți e unul mai vechi. Cred că mi s-a propus să mă ocup de această carte prin 2009. Uitându-mă în arhiva mea de corespondență descopăr cu uimire că mi-am propus ca dată 31 august 2009 și că în ziua respectivă scriam secretariatului de redacție Humanitas pentru a cere o prelungire de 8 luni!

Am șocat-o nițel pe dna C.B., care își imagina că am nevoie de o amânare de 2-3 zile!

În fine, a acceptat prelungirea, iar eu am continuat să lucrez printre picături (chinezești!). Eram, dacă nu mă înșel, în faza de predare a doctoratului și lucram pe încă vreo 2 fronturi, așa că progresul, când n-a fost inexistent, a fost foarte lent.

Noul termen de predare era 31 aprilie 2010, dar am reușit să fiu mai harnic. Am predat cartea pe 16 martie! 🙂

La începutul verii anului trecut redactorul cărții mă anunța că a parcurs cartea și îmi trimitea o listă cu observații. Atunci am făcut ultimele retușuri.

Am sperat că Ferigile vor putea fi prezente la Gaudeamus, în nov. 2011, dar agenda editurii Humanitas era deja încărcată, așa că apariția a fost mutată în primăvară.

Astăzi am ridicat primele mele exemplare de la editură. Nu știu cum vi se va părea traducerea, dar coperta știu că e foarte izbutită.

În orice caz, ce pot spune cert este că e o traducere „pritocită”, deci sunt șanse să aibă gust bun. 🙂

Pentru detalii despre carte, click AICI.


Colecția de eseuri Ferigi și elefanți e în curs de publicare de mai mult timp la Editura Humanitas.

Am postat în numeroase rânduri semnale cu privire la apariția ei. Astăzi, uitându-mă pe site-ul Humanitas, am observat că au fost încărcate coperta (excelentă idee a Angelei Rotaru) și o mostră de carte (vezi AICI).

Asta înseamnă că probabil într-o săptămână vom vedea cartea tipărită.

Iată mai jos pagina de titlu.


Despre Ferigi şi elefanţi am dat deja sfară în ţară cu altă ocazie.

Astăzi am primit coperta. O puteţi vedea în exclusivitate. Veţi fi de-acord cu mine că e foarte reuşită.

Mai jos textul de prezentare de pe site-ul Editurii Humanitas.

„Unii oameni au pretenţia că văd sporii de ferigă, dar nu zăresc un elefant la zece metri depărtare, ziua în amiaza mare.“ (C.S. Lewis)

În distincta sa înfăţişare scriitoricească, C.S. Lewis oferă cu prilejul acestei noi colecţii de eseuri o apărare a dreptei credinţe creştine, confruntată cu ameninţările evului contemporan. Textele cuprinse aici sondează zone profunde şi sensibile ale sufletului religios, abordând cu simţ logic, cu imaginaţie şi cu exemple captivante probleme specifice discursului de tip teologic, precum noima apartenenţei la Trupul lui Hristos, semnificaţia şi puterea rugăciunii, înţelesul iertării, adevărul istoric al întâmplărilor descrise în Biblie, sau chestiuni ce ţin de un spectru mai larg, cum ar fi atitudinea faţă de război şi faţă de moarte în genere, falsul conflict dintre religie şi tehnologie ori pretenţiile nejustificate ale unora de a descifra sensul istoriei.

Argumentaţia bine închegată şi de o mare limpezime, pusă în lumină de numeroase citate şi aluzii la Scriptură şi pigmentată cu inconfundabile tuşe de umor şi ironie, descoperă cărturarul fermecător şi pătrunzător care în finalul fiecărui pasaj lasă nostalgia vorbei scrise şi graba de a ne adânci în următorul, spre a regăsi savoarea pe care-o au doar fructele coapte ale minţii.


Cu zece zile în urmă anunţam că Suprins de Bucurie urmează să fie retipărită.

Între timp, cartea a ieşit de la tipar şi este disponibilă. Cel puţin în magazinul online Humanitas.

Preţul este de 29 de lei.


Astăzi am primit vestea că volumul Fern-seed and Elephants (titlu provizoriu în română: Ferigi şi elefanţi) pe care l-am tradus printre picături în 2009–2010 pentru Humanitas, a trecut prin procesul de redactare şi va fi publicat în toamnă (probabil octombrie).

Voi posta informaţii suplimentare despre carte de îndată ce le voi primi şi eu de la editură. Între timp, afişez mai jos cuprinsul ca teaser.

Nota traducătorului

Prefaţă de Walter Hooper

Mădulare unii altora

Un discurs

Studiu în vreme de război

     O predică

Despre iertare

      Un eseu

Istoricism

Un eseu

Ultima noapte a lumii

Un eseu

Religie şi rachete

Un eseu

Eficacitatea rugăciunii

Un eseu

Ferigi şi elefanţi

Un discurs


O bilă albă pentru Humanitas. Tocmai a scos pe piaţă colecţia de eseuri Of This and Other Worlds, cu titlul Despre lumea aceasta şi despre alte lumi.

Nu ştiu încă cine e traducătorul.

Redau mai jos cuprinsul original al colecţiei de eseuri publicate în 1982. Informaţiile sunt preluate de pe site-ul lui Arend Smilde, excelent cunoscător al vieţii şi scrierilor lui C.S. Lewis şi traducător în olandeză al multora dintre ele.

1982
OF THIS AND OTHER WORLDS
(U.S.A.: On Stories and other essays on literature)
Collins, London / Harcourt, New York. Edited, with a Preface, by Walter Hooper
On stories  «OW 1966
The novels of Charles Williams
A tribute to E. R. Eddison
On three ways of writing for children  «OW 1966
Sometimes fairy stories may say best what’s to be said  «OW 1966
On juvenile tastes  «OW 1966
It all began with a picture…  «OW 1966
On science fiction  «OW 1966
A reply to Professor Haldane  «OW 1966
The Hobbit
Tolkien’s  The Lord of the Rings
A panegyric for Dorothy L. Sayers
The mythopoeic gift of Rider Haggard
George Orwell
The death of words
The Parthenon and the optative
Period criticism
Different tastes in literature
On criticism  «OW 1966
Unreal estates  «OW 1966


Mai jos puteţi citi partea a doua a recenziei lui D. Fărcaş la „Surprins de Bucurie”. Enjoy!

Spaţiul. Locul unei Persoane

Spaţiul imaginar este, surprinzător, un reper pentru cel real. Spaţiile volumului pendulează, de altfel, între ficţional şi real.

Lui Lewis îi este mai la îndemînă să ofere toponimice fictive ori nume inventate pentru spaţii reale, pentru şcolile pe care le-a frecventat sau prin care a peregrinat. Prima explicaţie în favoarea unei asemenea opţiuni este discreţia, care îl determină să protejeze persoane şi instituţii pe care le critică, glisîndu-le oarecum spre ficţional. Totuşi, se poate însă presupune că nu ficţionalul în sine (nici discreţia pe care o asigură ficţiunea) justifică opţiunea autorului; recursul la nume fictive, ci (şi) intenţia de a confisca realul prin imaginar şi imaginaţie. Aşadar, Şcoala Wynyard din Watford este – pentru autor – Belsen (după numele lagărului de cocentrare nazist Bergen-Belsen, din Saxonia Inferioară) (p. 41); traversarea mării din Belfast spre Anglia este, pentru copilul plecat de timpuriu de acasa, la şcoala de la Watford, un soi de trecere a Styxului, o coborîre iniţiatică în Infernul şcolăresc şi (de)formativ (p. 40); Colegiul sugestiv numit Malvern este, în realitate, Colegiul Wyvern (pp. 48, 100); şcolii Cherbourg House preferă să îi spună şcoala Chartres (p. 72); iar Casei Glenmachan, domiciliul unor rude apropiate, preferă să îi spună Mountbracken (p. 61). În schimb, domiciliile copilăriei sînt numite simbolic Casa Veche şi respectiv Casa Nouă (de această dată după uzanţele familiei Lewis, care angajează totuşi – s-o recunoaştem! – suficientă încărcătură simbolică).

Şi spaţiile mitologice – tărîmul zeilor din mitologia scandinavă (Asgard), de pildă – sau spaţiile mitologiei imaginare subiective – Tărîmul Nordic (tărîm inventat de Clive Staple în copilărie) – sînt doar umbre, ba chiar urme în imaginar ale unui tărîm mai înalt, nespaţial, acela la Bucuriei („puteam oare să fiu nefericit trăind în Paradis?”, p. 135, spune Lewis referindu-se la spaţiul pe care îl subîntindeau miturile pentru el, copilul care a fost). Însăşi jubilarea în faţa faptelor vitejeşti ale personajelor mitologice îi oferă lui C.S. umbrele prefiguratoare ale unei bucurii i-reale, in-imaginabile şi non-ficţionale – aceea a harului.

Descrierea spaţiului familiar, al Irlandei natale, cu contrastele ei, se lasă asociate cu bipolarităţile mitice – Niflheim (întunecatul Ţinut al Negurii) şi Asgard (ţinutul zeilor) (p. 171) – şi mai departe cu spaţiile spirituale (nespaţiale). În ultimă instanţă, periplul la care ne invită Lewis, în ţinutul natal, ne duce „spre capătul lumii, ţinutul dorului, care frînge şi încîntă inima” (p. 172).

În acest fel, Lewis relativizează situările spaţiale, căci cartea este o autobiografie spirituală, în care spaţiul exterior este doar pretextul spaţializării interioare. Mai mult, reperele topologice reale au prea puţină importanţă, pentru că Surprins de Bucurie este o carte despre topos-ul Bucuriei înseşi: un topos care se sustrage geografiei britanice, ca şi istoriei personale a autorului. Bucuria este un fenomen originar, al cărui topos este o lume imaginală (mundus imaginalis), un spaţiu situat dincolo de realitatea factuală şi obiectivă, însă deloc ficţională sau fictivă. Realitatea imaginalului face din mundus imaginalis o lume a-topică, netopologică, însă nicidecum utopică; o lume la care oricine poate participa, cu condiţia unică… să fie surprins de Bucurie! În esenţa lui, topos-ul Bucuriei este de-spaţializat.

Alte cîteva surprize din Surprins de Bucurie

Surprins de Bucurie este (surprinzător?) o analiză fenomenlogică a unor fenomene originare – Bucuria, Lucrurile, Carnea, Lumea etc. –, aşa cum se constituie ele în conştiinţa subiectivă a autorului. Cu siguranţă, Bucuria este un principiu cosmotic, ordonator: el rînduieşte o întreagă lume. Bucuria reconstruieşte lumea după legităţi care îi sînt proprii.

Cartea lui C.S. Lewis este nu doar o autobiografie spirituală, ci şi analiza unor maniere de situare în lume: prin ficţiunea literară, prin fantezia copilărească şi prin viaţa imaginară (ori imaginală, cum prefer să o numesc, după Henry Corbin).

Citind autobiografia lui C.S. Lewis, este cu neputinţă să nu te regăseşti surprins. Însă miza volumului se ancorează în alte prize, mai profunde (în orice caz, existenţiale, ba chiar soteriologice, nu stilistice: în veritabila Sur-Priză a Bucuriei negrăite şi strălucite (1 Petru 1:8).

În fine, Surprins de Bucurie apare în româneşte, în tălmăcirea lui Emanuel Conţac, într-o limbă română sărbătorească. Cum altfel decît o surpriză a lecturii?


Nu ştiu ca apariţia cărţii „Surprins de Bucurie” să fi stârnit reacţii în presa culturală românească (pe care, trebuie să admit, nu prea o urmăresc). Cartea a fost întâmpinată şi prezentată aproape exclusiv pe bloguri. Acum mai bine de o lună, cred, descopeream pe site-ul Humanitas o recenzie de substanţă semnată de Daniel Fărcaş, care a concurat cu ea la concursul Face a Book. Încă de când am citit recenzia am ştiut că şansele mele de a câştiga s-au diminuat semnificativ, ceea ce s-a şi întâmplat, fiindcă Daniel a câştigat „lozul” cel mare. Deoarece „fericitul câştigător” face o bună prezentare a cărţii, i-am cerut permisiunea să o public şi pe blogul meu, în speranţa că le va fi de folos altor cititori ai lui C. S. Lewis. Să-mi fie deci iertat acest mic act de vanitate. 🙂

Surprins de C. S. Lewis

O singură carte din opera lui C.S. Lewis îţi este suficientă ca să înţelegi că autorul le livrează cititorilor săi, prin vocaţie, surprize nenumărate. Orice lectură ulterioară din C.S. Lewis se face în orizontul aşteptării surprizelor de orice fel: stilistice, livreşti, ideatice, spirituale. Nu întîmplător, Surprins de Bucurie este, deloc surprinzător, o carte surprinzătoare: ea îţi livrează la tot pasul surprize pe care nu le întrevezi, deşi te aştepţi îndeobşte la surprize. Particularitatea volumului ţine însă de faptul că volumul se vrea o fenomenologie a Bucuriei, o analiză a unui fenomen în ultimă instanţă universal şi obiectiv(abil), dar urmînd firul unui periplu subiectiv.

Deşi este o autobiografie, nu firul narativ este esenţial; devenirea întru fiinţă a lui Lewis se judecă după logica unui periplu atemporal. Temele ne sînt aici mai utile decît timpii succesivi. Aşadar, imaginaţia (ca facultate care frizează mistica); bucuria; spaţialitatea – iată elementele fundamentale ale unei biografii spirituale.

Imaginaţia

Facultatea imaginaţiei ocupă un loc central în economia autobiografiei spirituale a lui Lewis. Pentru el, termenul nu desemnează plăsmuirea, nici reveria (ori fantezia), dar nu uită să îi recunoască celei dintîi însemnătatea („Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amîndouă”, p. 31). Plăsmuirea este imaginaţia ficţională, pe care copilul Clive Staples şi-o manifestă în ingenioasele scenarii despre Tărîmul-Animalelor, şi despre care mărturiseşte că l-a pregătit ca să devină romancier. În schimb, reveria nu este deloc productivă, pentru Lewis. Abia a treia accepţiune („cea mai înaltă”, p. 31) a imaginaţiei este esenţială pentru destinul spiritual al lui Lewis. Imaginaţia este facultatea care mediază (sau mijloceşte?) accesul la fenomene originare ori la esenţa lucrurilor; în acest fel, imaginaţia în sensul ei deplin se raportează la real, nu la ficţional. Exemplele lui Lewis sînt: „amintirea unei amintiri”, anume amintirea unei dimineţi din copilăria sa timpurie, petrecută în Casa Veche, atunci cînd fratele său aduce în cameră o grădină de jucărie – un fel de Eden la purtător; apoi, fascinaţia pe care o exercită asupra lui Ideea de Toamnă, sub imperiul lecturii povestirii Squirrel Nutkin, de Beatrix Potter; în al treilea rînd, e vorba de lectura poemului Saga regelui Olaf, de Longfellow (pp. 32-33). Pornind de la cele trei experienţe care relevă de imaginaţie, Lewis indică pentru prima dată că autobiografia sa se încheagă în jurul Bucuriei, care trebuie deosebită atît de Fericire, cît şi de Plăcere.

Privilegiul imaginarului ţine aşadar, pentru Lewis, de faptul că el îl conduce spre o realitate mai reală decît realitatea factică (aşadar, către imaginal, în termenii lui Henry Corbin). Pentru adolescentul ateu şi materialist, imaginarul şi ficţionalul constituie o alternativă preferabilă la real (pp. 187-188); imaginalul nu mai avea loc, pentru el.

De altfel, imaginarul trebuie deosebit de exterior. Sau, altfel spus, ficţiunea romanescă sau a copilăriei (Tărîmul-Animalelor) se situează mai curînd în exterior faţă de veritabila interioritate a vieţii imaginare. Aşadar, irealitatea ficţională se deosebeşte de consistenţa realităţii interioare a imaginaţiei:

„Prin viaţă imaginară înţeleg aici doar viaţa referitoare la Bucurie, – incluzînd în viaţa exterioară mult din ceea ce, în mod obişnuit, este pus în legătură cu imaginaţia, de pildă, o mare parte din lecturi şi toate fanteziile care ţin de eros sau de ambiţii; căci toate acestea îşi caută folosul propriu. Chiar şi Tărîmul-Animalelor şi India aparţin «exteriorului»” (p. 93).

Dacă prima experinţă de natură spirituală (sau prima întîlnire cu Bucuria) s-a petrecut în spaţiul subîntins de imaginaţie (a pierdut-o însă în urma decesului mamei), în acest caz este vorba de o „Renaştere imaginativă” (p. 93) catalizată de interesul pentru Siegfried şi pentru operele lui Wagner. Interesantă este şi fascinaţia lui C.S. Lewis pentru muzica lui Wagner, care aminteşte de interesele teologice ale lui Kierkegaard şi Karl Barth pentru muzica lui Mozart; sau de interesele filosofice (dar nu fără greutate teologică) ale lui Nietzsche pentru muzica lui Wagner.

Bucuria

Autobiografia lui C.S. Lewis este un tratat asupra Bucuriei sau o „istorie a Bucuriei”, născută dintr-o întîlnire personală cu ea; în fine, poate mai degrabă o odă… Fulguraţiile Bucuriei în extazul produs de frumuseţile naturii şi mai ales cele născute din fascinaţia cărţilor nu sînt decît urme („Doar treptat mi-am dat seama că toate acestea erau altceva decît Bucuria originară”, p. 182). Lewis se sustrage înţelept capcanelor romantice, care confundă extazul estetic cu detaşarea mistică, natura cu spiritul, poezia cu mistica. Ele sînt însă repere de-a lungul unui itinerar personal către Bucurie. „Cred că toate lucrurile, în felul lor, reflectă adevărul ceresc, iar rolul imaginaţiei nu este tocmai de neglijat. (…) Această viaţă inferioară a imaginaţiei nu este începutul vieţii superioare a spiritului sau pasul ulterior în direcţia ei, ci o simplă imagine” (p. 184). Este vorba aici, fireşte, de o imaginaţie care are alte obiecte decît divinul: încîntarea estetică, fascinaţia faţă de natură, căci „«încîntarea» este un produs secundar”, care „apare doar cînd atenţia şi dorinţa se concentrează în întregime asupra altui lucru – un munte îndepărtat, trecutul sau zeii din Asgard” (p. 185). Lewis recunoaşte că nu Tărîmul Nordic – inventat de el şi acum aflat în declin – este ceea ce caută, ci un Tărîm cu adevărat cardinal! Tărîmul Nordic, ficţional era doar semnul unui alt tărîm: unul real şi lăuntric, dar nu subiectiv.

(va urma)


face-a-book-logo

Humanitas a lansat un concurs de recenzii (termen limită 15 septembrie). Detalii aici.


scrisori

Am pomenit cu ceva vreme în urmă cartea lui Liiceanu, Scrisori către fiul meu. Auzisem de ea la finele lui 2008, dar nu am avut prilej să dau o fugă la depozitul H. decât înainte de operaţie.

În Scrisori, Liiceanu dă la o parte multe falduri de peste sufletul său şi îl lasă pe cititor să privească înăuntru. Uneori faldurile îndepărtate sunt ca foile de ceapă. Mai multe decât te-ai aştepta. Ultimul capitol, despre căsătoriile cu eşecuri, aproape că mă jenez să-l citesc. Mă simt ca şi cum aş fi dat din greşeală peste corespondenţa privată a cuiva şi curiozitatea mă împinge să citesc, iar bunul simţ îmi spune că ar fi cazul să mă opresc.

Dincolo de aceste aspecte (sau altele), cu această carte Liiceanu mi se revelează definitiv ca un autor care îmi place chiar dacă de cele mai multe ori nu sunt de-acord cu el. Despre asta ar fi multe de spus. Atât de multe, încât n-am să intru în detalii.

Îmi place, fiindcă dovedeşte că poate scrie cu umor. Trebuie precizat însă că umorul nu este unul tonic ca al lui Pleşu (care nu pare deprimat de plasarea sa „la porţile Orientului”), ci unul strâns asociat cu anumite incongruenţe dramatice în care se regăseşte autorul.

De unde a ieşit Ray Charles

Să trecem însă la chestiunea din titlul postării. Liiceanu merge în State pentru o operaţie de „reglare” a câmpului electric al inimii. Totul decurge bine. După operaţie, prietenul lui (Martin) îl duce să viziteze câte ceva din America profundă. Fiindcă sunt în Bible Belt, merg la o biserică baptistă de negri. „Ca să înţelegi de unde a ieşit Ray Charles”, îi spune Martin. Zis şi făcut.

O biserică sclivisită, cu lume foarte elegantă, cu un pastor al cărui moto este: „I am proud of 8th Street Church”. Hm, Liiceanu e destul de subtil în prezentarea chestiunii ca să înţelegem că mai multă modestie la un slujitor al altarului n-ar strica. Pastorul se lansează într-un discurs care devine tot mai electrizant, sub ploaia de „aminuri” venite din sală. „Când temperatura discursului a atins cota maximă şi vociferările s-au înmulţit ţâşnind, cu viteză sporită, din toate părţile, la un semn al tânărului în alb [pianistul], ca într-o regie savant făcută, a intrat în scenă corul. Dozajul care a urmat a fost năucitor.”

Ceea ce urmează nu poate fi povestit cu maximum de efect decât de cel care a trăit evenimentele. N-am să subminez relatarea autorului, ci am să spun doar că ritmurile africane dionisiace care pun stăpânire pe cor şi pe întreaga biserică îl „paralizează” pe filozoful român, care nu se poate „integra” nici în ruptul capului. „Şi ca întotdeauna când te izolezi înlăuntrul unui delir colectiv, m-a apucat frica.” Autorul nu poate accepta că sentimentul credinţei poate apărea la capătul unei surescitări induse muzical.

„În acelaşi timp, deşi nu puteam să intru în sistemul lor, îi admiram.” Creştea admiraţia, dar creştea şi angoasa.

„Transa aceasta creştea ca apele umflate ale mării, făcându-mă, instinctiv, să caut un loc de refugiu mai înalt sau să încep să mă ridic pe vârfurile picioarelor pentru ca valul emoţiei care se rostogolea dinspre podium spre partea din spate a sălii să nu ajungă să mă înghită. Am simţit cum panica începe să urce treptat în mine. La început, firavă, ca o tresărire, ca un susur care se isca când într-o parte, când în alta a fiinţei mele, pentru a dispărea în clipa următoare. Apoi m-a cuprins în întregime”.

Abis de suferinţă vs. „zdrobire”

În tot acest timp, negrii se întrec pe ei înşişi. Din suita de cântece, Liiceanu reţine câteva versuri care l-au marcat. Aici relatarea devine interesantă fiindcă autorul dezvăluie ceva din modul în care a decodat mesajul reţinut. Redau un singur vers, cu tâlcuirea lui Liiceanu: Brokenness / I crave for Your brokenness („Abis de suferinţă, tânjesc cu toată fiinţa mea după abisul suferinţei Tale”).

E clar, din traducere se vede că Liiceanu a înţeles eronat acest terminus technicus. „Brokenness” nu e „abis de suferinţă”, ci „stare a omului zdrobit, care se smereşte înaintea lui Dumnezeu”. Când cineva e cuprins de „brokenness”, el nu trăieşte un „abis de suferinţă”, ci un sentiment de smerire, de „zdrobire” (cf. asocierea dintre „broken heart” şi „contrite spirit” din Ps. 34:18).

În acest caz, „Your brokenness” nu poate fi „starea de zdrobire care Îl caracterizează pe Hristos”. Înclin să cred că e „starea care vine de la El” sau „pe care o dă El”. Pare puţin probabil ca un cântec gospel să conţină ideea de identificare cu patimile lui Hristos, în maniera misticilor catolici medievali. Ceea ce-şi doreşte autorul cântecului este „zdrobirea/smerenia” care vine de la Hristos şi care, deci, este conform voii Lui.

Cu „abis de suferinţă” sau fără, autorul resimte o uşurare când slujba ia sfârşit. De bună seamă, închinarea „afro-americană” pe ritmuri de gospel este o mare sursă de anxietate pentru filozofii care nu ştiu ce înseamnă „brokenness”.