Volumul Omul evanghelic a fost în lucru mulți ani de zile. După o lungă așteptare, vom putea vedea tipărită în sfârșit această colecție de studii, programată să apară la Editura Polirom în septembrie.

Coordonatorii volumului sunt Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu.

Detalii despre cuprins și autori găsiți pe blogul dedicat cărții (AICI).


Nu m-am învrednicit să citesc „Jurnalul fericirii” decât acum. Desigur, cartea mi-a trecut cândva prin mâini şi am frunzărit-o. Eram însă necopt pentru caracterul ei fragmentar (ivit, pesemne, din necesitatea rescrierii cărţii din memorie, după ce manuscrisul ei a fost confiscat de comunişti). Acum, la câţiva ani după prima întâlnire, flashback-urile şi „tăieturile” nu mi se mai par deranjante, ci parte din farmecul cărţii. Desigur, şi acum aş fi preferat să pot avea cartea „în ordine cronologică” (dar asta mai mult în virtutea unei deformaţii cărturăreşti care mă împinge mereu să „cronologizez”).

Ediţia pe care am citit-o (luând-o cu împrumut din biblioteca unui fost angajat ITP care şi-a uitat câteva cărţi în vechiul lui birou [între noi fie vorba, cum oare poţi să uiţi o astfel de carte!?] este cea publicată de Dacia. Între timp, parcurgând un drum sinuos, cartea a văzut din nou lumina tiparului la Editura Polirom. Să sperăm că greşelile de tipar pe care apar ici şi colo în vechea ediţie au fost eliminate.

Cartea vorbeşte destul de puţin despre regimul torţionar din România. Dacă mi s-ar fi oferit ocazia, l-aş fi întrebat pe autor de ce nu a alocat mai mult spaţiu grozăviilor din închisorile comuniste, ca să vedem mai bine încotro duc promisiunile iluzorii ale celor care au vrut să ne aducă un Paradis fără Dumnezeu şi un Om Nou fără pocăinţă (naştere din nou).

E interesant să citeşti „Jurnalul” fie şi pentru a vedea cum priveşte un om ca Steinhardt pe neoprotestanţii („sectanţii”, cum îi denumeşte el) din România. Sunt menţionaţi mai ales adventiştii şi „iehoviştii”. Penticostalii sunt menţionaţi doar în persoana unei asistente medicale din spitalul unde a fost internat o vreme, după ieşirea din închisoare.

Repertoriul lecturilor lui N. Steinhardt este uriaş. N-am fost deci (tare) surprins să descopăr, între lecturile lui pe Chesterton, C.S. Lewis şi Bonhoeffer (autori dragi mie). Îl ştie, desigur, pe celălalt evreu convertit, R. Wurmbrand, pe care îl critică niţeluş în carte pentru un anumit gest făcut în închisoare (căci altminteri are o părere foarte bună despre el).

Mi-a reţinut atenţia un detaliu interesant în economia convertirii lui Steinhardt. În 1938 se afla la Interlaken (Elveţia), în aceeaşi perioadă când se ţinea o conferinţă a organizaţiei internaţionale The Oxford Group (o mişcare creştină non-denominaţională, întemeiată de Frank Buchman în 1921). Din cauza afluxului de vizitatori (veniţi la conferinţa OG), autorul aproape nu găseşte loc de cazare. Până la urmă i se oferă o cameră într-un hotel rezervat de oxfordişi.

Ajuns vrând-nevrând într-un context invadat de participanţi „a căror principală preocupare e credinţa în Dumnezeu şi grija pentru mântuire” (…) „oricât de mundan să fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia toţi curaţi.” Între ei, un irlandez al cărui nume autorul l-a uitat

În dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre mine: te căutam, îmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut Domnul şi mi-a încredinţat că te va chema la El. Se vede că-l privesc întrebător, deoarece repetă, explicativ: vei fi printre cei care cred într-însul.

Au trecut mulţi ani până când visul irlandezului să devină realitate cu privire la Steinhardt („mă rog pentru el în fiecare zi, ca şi pentru grupul de la Oxford”). A fost nevoie şi de o trecere prin închisoare, perioadă la sfârşitul căreia viitorul monah făcea bilanţul:

Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.