While waiting today for the librarian of the Bible Society to bring me some books, I could not resist the temptation to go and have a look at the English translation of Elena Ceaușescu’s doctoral dissertation.

Elena Ceaușescu, the semiliterate wife of the former Romanian dictator Nicolae Caușescu, seems to have managed to fool a lot of people for a long time. And not just ordinary people, but the ones working in the field where, so the word goes, you are not supposed to believe something without carefully weighing the evidence.

Her doctoral dissertation, Stereospecific Polymerization of Isoprene, was published by Pergamon Press (an Oxford-base publisher at that time, now an Elsevir imprint).

Even more amazing (or scandalous) is the fact that the English edition is prefaced by none other than a Nobel prize winner for chemistry: Dorothy Crowfoot Hodgkin.

I wonder how much of what Hodgking writes in the preface is the result of sancta simplicitas and how much is in fact guilty ignorance that becomes all the more inexcusable in a scholar of repute. The noted British scientist had visited Romania and should have known better. Was the official propaganda so powerful as to make her blind to the realities in a totalitarian state?

Of course, when you are treated like royalty, you have every reason to see only what is convenient and disregard all the other discordant voices.

Anyway, it is almost inconceivable that this intellectual fraud, perpetrated on a scale which makes our current prime minister’s crass plagiarism pale into insignificance, should have dragged in the mud names of Nobel prize winners.

And that’s not all. Elena Ceaușescu became not only Member of the Romanian Academy (that would not have been so hard), but also (fasten your seat belts!) Fellow of the Royal Institute of Chemistry in 1978.  Shortly afterwards, in 1980, the Institute merged with other organization and became The Royal Society of Chemistry. In 1989 Elena Ceaușescu was excluded (post mortem?) from the society. But in that fateful December 1989 I guess she had other things for which to worry.

Excluded and disgraced she may have been, but her revenge on the scientific milieu proves to be a long-lived one. Her doctoral dissertation (written by other scientists in her name) is so good that it continues to be sold by Amazon and other online bookshops.


Pe 21 decembrie Ceauşescu a ţinut ultimul său discurs public. A fost ziua când s-a depăşit un prag psihologic. Ziua când mulţimea adunată în piaţa dintre sediul Comitetului Central şi Palatul Regal (actualul Muzeu Naţional de Artă) a izbucnit în huiduieli. Deşi la începutul discursului se aplaudă, se vede cu ochiul liber că aplaudacii sunt oamenii angajaţi într-o acţiune cvasiprofesională (obligaţie de serviciu?). Triumful lui Ceauşescu din 1968 s-a risipit ca fumul. După 21 de ani, frustrările românilor n-au mai putut fi narcotizate cu discursuri sforăitoare.

Al doilea clip conţine o secvenţă sonoră care îl descumpăneşte pe Ceauşescu. De fapt, îl paralizează. De la minutul 02.40 nu-şi mai găseşte cuvintele, cu tot sprijinul moral al Elenei Ceauşescu, aflată în stânga lui, la tribună.

Prin comparaţie cu soţul ei, Elena pare să-şi revină mai repede din şoc. Instinctele ei autoritare se reactivează mai iute, drept care face apel în mod repetat la linişte. Cuvintele poruncitoare ale Elenei, care constată că soţul ei nu mai poate stăpâni mulţimea, o arată în postura de acolită fidelă, de tovarăşă de luptă care este obişnuită să comande şi să primească supunere fără crâcnire. Numai că, la adăpostul anonimatului generat de prezenţa unei mulţimi, nimeni nu se mai simte dator să se supună.

Ceauşescu este blocat într-un cuvânt fără conţinut, o formulă repetată mecanic de 15 ori la rând: „Alo, alo, alo, alo…”. Surprins de adevărul ieşit (spontan?) din miile de piepturi sătule de limba de lemn a discursului său, Ceauşescu este incapabil să formuleze ceva coerent timp de trei minute. Ruptura comunicaţională dintre vorbitor şi auditoriu este completă şi se arată în toată hidoşenia ei.

Din punct de vedere comunicaţional, regimul comunist a fost un îndelung experiment de schizoidizare. Partidul a avut pretenţia să-l atragă complet pe individ în malaxorul său ideologic. Iar indivizii au mimat alinierea la ideologia partidului, trăind totodată puternice stări de disonanţă cognitivă.

Pe 21 decembrie mulţimea adunată în Piaţa Comitetului Central n-a mai suportat tensiunea enormă dintre realitatea neagră a zilei şi „realitatea” construită ideologic de partid, afişată pe pancarte, clamată la microfoane şi aplaudată maşinal de sutele de agitatori din primele rânduri ale mulţimii.

Deconectarea dintre Ceauşescu şi mulţime se vede cel mai bine în replica lui Ceauşescu, în parte pentru sine şi în parte pentru tovarăşii săi: „Asta e o provocare!”

Într-un târziu, dictatorul, susţinut de soţia sa („Vorbeşte-le!”) reia discursul împănându-l cu promisiuni de mai bine. În partea a doua a discursului este reluată din nou tema conspiraţiei antiromâneşti, manifestată în evenimentele de la Timişoara.

Nu este întâmplător că Ceauşescu face referire la momentul său de glorie, 1968, probabil într-o încercare disperată de a-şi spori cota de popularizate în acest moment de minimum.

Ca orice bun demagog, Ceauşescu nu uită să fluture pe sub nasul românilor fantoma dezmembrării puse la cale de forţele imperialismului. În ce fel anume lucrează aceste forţe nu importă. Ele sunt duşmanul şi oricine este ostil regimului este în mod apriori o agentură imperialistă.

Aplauzele de la final sunt mai puţin entuziaste decât huiduielile, semn că regimul se clatină.

Elena, care aplaudă cu un entuziasm prefăcut, nu ştie că zilele ei şi ale tovarăşului ei de luptă sunt numărate!


Pacepa

Generalul Pacepa nu mai există decât în hârţoagele birocraţilor comunişti care l-au condamnat pentru trădare şi ale democraţilor post-revoluţionari care au menţinut condamnarea. Astăzi, autorul Orizonturilor roşii poartă alt nume şi e de nerecunoscut (după cele 3 operaţii plastice suferite). Singurul cetăţean român care nu e şi cetăţean american şi care l-a văzut şi a stat de vorbă cu el este Lucia Hossu Longin.

Am citit mai prin tinereţile mele Orizonturi roşii. Am fost deci curios să citesc „continuarea” – Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa. Sper din tot sufletul că Pacepa spune adevărul. În acelaşi timp, nutresc speranţa ca cele spuse de el să nu fie chiar atât de adevărate, fiindcă, în acest caz, devin o  uriaşă sursă de ruşine pentru România. Nu ne putem plânge la nesfârşit că „răul a fost impus din afară”. Răul impus din afară s-a altoit atât de bine pe structurile româneşti, încât rezultatul a fost un hibrid viguros şi tenace, pe care încă 100 de ani de „exerciţiu democratic” nu cred că îl va stârpi. Mai jos câteva citate din carte.

Motivele plecării

În ultimii ani de activitate ai DIE [Departamentul de Informaţii Externe], sarcina prioritară a fost să fure din Occident valută forte, pe care comunismul lui Ceauşescu nu era în măsură s-o producă. Din păcate, multe din cadrele ei au devenit hoţi de profesie, nu ofiţeri meniţi să recruteze oameni potriviţi pentru activitatea de spionaj. Caracterul dezgustător, lipsa de loialitate şi coruptibilitatea majorităţii subalternilor mei au fost alte motive pentru care am decis să iau viaţa de la capăt. (p. 63)

Vă mai aduceţi aminte de „Radu”?

Unii au înţeles că este un aparat, un mecanism… Nu, „Radu” este o pulbere radioactivă. Este o pulbere de taliu radioactivat, o pulbere de taliu iradiat, pe care asasinul o pune în mâncare sau în băutură. În momentul în care este ingerată de organism produce… distruge organismul, dar, în acelaşi timp, se dezintegrează din cauza iradierii şi, la autopsie, nu mai lasă urme. (p. 81)

Elitele comuniste aristocrase

Eu n-aveam limite, n-aveam limite! Salariul meu era în plic închis, n-aveam pe ce să cheltuiesc: îmi venea mâncare, îmi veneau haine, îmi venea tot ce-aveam nevoie. Era o viaţă greu de imaginat. (p. 93)

Ignobilimea română la Buckingham

Buckingham Palace […] n-are camere pentru oaspeţi, are camere pentru familia regală, iar noi am fost cazaţi în diferite camere ale familiei regale. Au furat tot ce-au prins în camerele respective.

Lucia Hossu Longin: Ştiu legenda asta. E-adevărată?

E-adevărată. Am fost acolo. E-adevărat. A fost dezgustător, dezgustător. Te primesc în casă, te onorează şi furi! Şi dup-aia, Elena a trimis bodyguarzii să controleze valizele celorlalţi, să vadă ce-au furat şi să-i aducă ei! Ce să mai spun? (p. 94).

Citeşti interviul cu Pacepa şi ţi se face ruşine că eşti român. Că ai avut drept conducători nişte tâlhari de rând. Zadarnic căutăm vinovăţii în ograda ruşilor sau mai ştiu eu a cui. Vinovăţia românilor le e scrisă în frunte cu un priboi de fier. O scarlet letter ştanţată adânc, un semn al infamiei pe care neamul românesc îl va purta (e drept, fără să se sinchiseasă) mulţi ani de-acum înainte.