Judecând după cele scrise în cartea dnei Catherine Nixey, s-ar putea crede că în antichitatea târzie creștinii erau puși pe distrugere de „bunuri culturale”, iar păgânii erau mereu în rolul de victime ale acțiunii distructive ale adversarilor lor.

Parcurgând astăzi niște pagini din Istoria bisericească a lui Sozomen, am dat peste un pasaj care descrie distrugerile la care se dedau păgânii. Episodul datează din epoca lui Iulian Apostatul.

Among so many remarkable events which occurred during the reign of Julian, I must not omit to mention one which affords a sign of the power of Christ, and proof of the Divine wrath against the emperor.

Having heard that at Cæsarea Philippi, otherwise called Paneas, a city of Phœnicia, there was a celebrated statue of Christ which had been erected by a woman whom the Lord had cured of a flow of blood, Julian commanded it to be taken down and a statue of himself erected in its place; but a violent fire from heaven fell upon it and broke off the parts contiguous to the breast; the head and neck were thrown prostrate, and it was transfixed to the ground with the face downwards at the point where the fracture of the bust was; and it has stood in that fashion from that day until now, full of the rust of the lightning. The statue of Christ was dragged around the city and mutilated by the pagans; but the Christians recovered the fragments, and deposited the statue in the church in which it is still preserved. Eusebius relates, that at the base of this statue grew an herb which was unknown to the physicians and empirics, but was efficacious in the cure of all disorders. It does not appear a matter of astonishment to me, that, after God had vouchsafed to dwell with men, he should condescend to bestow benefits upon them.

It appears that innumerable other miracles were wrought in different cities and villages; accounts have been accurately preserved by the inhabitants of these places only, because they learned them from ancestral tradition; and how true this is, I will at once show. There is a city now called Nicopolis, in Palestine, which was formerly only a village, and which was mentioned by the divine book of the Gospel under the name of Emmaus. The name of Nicopolis was given to this place by the Romans after the conquest of Jerusalem and the victory over the Jews. Just beyond the city where three roads meet, is the spot where Christ, after His resurrection, said farewell to Cleopas and his companion, as if he were going to another village; and here is a healing fountain in which men and other living creatures afflicted with different diseases wash away their sufferings; for it is said that when Christ together with His disciples came from a journey to this fountain, they bathed their feet therein, and, from that time the water became a cure for disorders.[1]

[1] Sozomen, “The Ecclesiastical History of Salaminius Hermias Sozomenus,” in Socrates, Sozomenus: Church Histories, ed. Philip Schaff and Henry Wace, trans. Chester D. Hartranft, vol. 2, A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Second Series (New York: Christian Literature Company, 1890), 342–343.

Epoca întunecării este prima lucrare a jurnalistei Catherine Nixey, autoare care a terminat studii clasice la Cambridge și care a profesat o vreme în domeniu, după care virat spre jurnalism.

Magnum opus-ul dnei Nixey a fost recent livrat în românește pe post de contribuție fundamentală la cunoașterea istoriei creștinismului timpuriu.

Autoarea intră în domenii pe care nu le stăpânește, taie cu mare vervă noduri gordiene care încă îi nedumeresc pe specialiști, selectează ce îi convine, trece sub tăcere ce nu cadrează cu teza ei de bază și înflorește din belșug acolo unde sursele primare nu o ajută.

Pentru specialiștii, caracterul părtinitor al lucrării este vizibil de la o poștă.

Peter Thonemann, autor al unei lucrări despre Epoca elenistică, își începea astfel recenzia, publicată în Times:

Does Richard Dawkins take The Sunday Times? Richard, if you’re reading this, here is a book to gladden your heart. It is the story of a nightmare. In the two centuries between the conversion of Constantine (AD312) and the closure of the pagan philosophical schools at Athens (AD529), the worshippers of the old Greek and Roman gods saw “their religious liberties removed, their books burned, their temples destroyed and their ancient statues smashed by thugs with hammers”. A “fundamentally liberal” civilisation was deliberately and gleefully eradicated by “sinister groups of black-robed, chanting monks”, driven by “suspicion, prejudice, vindictiveness, ignorance and sheer stupidity”.

The Roman historian Tacitus claimed to write sine ira et studio (without anger or partiality). Catherine Nixey would have eaten Tacitus alive. The Darkening Age is a book of unabashed studium and ferocious ira. For Nixey, a Times journalist, the “triumph of Christianity” was an unmitigated cultural catastrophe, which laid “the intellectual foundations for 1,000 years of theocratic oppression”. With passion, wit and thunderous eloquence, she throws everything she has against the bishops, monks and Christian emperors of late antiquity.

Pe parcursul recenziei, Thonemann precizează că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat decât îl prezintă autoarea.

Doar că pe pagina de prezentare a cărții, publicate de Humanitas, se face trimitere nu la această recenzie, scrisă de un om care cunoaște bine antichitatea târzie, ci la o recenzie scrisă de un specialist în istorie modernă: Gerard DeGroot (16 sept. 2017).

Redau mai jos un fragment din textul lui DeGroot și versiunea românească de pe coperta cărții.

The Darkening Age is a delightful book about destruction and despair. Nixey combines the authority of a serious academic with the expressive style of a good journalist. She’s not afraid to throw in the odd joke amid sombre tales of desecration. With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail. Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down.

Textul românesc de pe pagina de promovare:

Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times.

Mai întâi, n-am înțeles de ce Nixey s-ar bucura de autoritatea unui „serious academic”. Din câte știu, doamna nu predă într-o universitate și nu are activitate de cercetare în domeniu.

Putem admite că e caracterizată de „stilul pitoresc al unui bun jurnalist”, dar asta nu e suficient pentru o carte serioasă.

Observ că pentru DeGroot cartea lui Nixey este „delightful”, adică „încântătoare”. Autorul materialului de promovare în română s-a gândit că totuși n-ar strica să aducă din condei textul, așa că traducerea a ieșit „cutremurătoare”.

Informația de la mijlocul paragrafului, despre felul în care îmbină dna Nixey glumele cu poveștile sumbre este trecută sub tăcere. Dacă vrei să-ți iasă imaginea de carte „cutremurătoare”, nu mai au ce căuta glumele în program.

Partea de final a paragrafului este rescris à la Nixey în limba română. Adică trunchiat. DeGreoot spunea: „With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail.” În română, în traducere liberă: „O carte cu adevărat provocatoare”.

Ultima frază – „Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down” – e tradusă iarăși deformat: „…care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului”.

Afirmația lui DeGroot e mai mult decât discutabilă. Un progres creștin a avut loc în mod incontestabil. Iau un singur exemplu: de la zecile de animale jertfite de Iulian Apostatul, pe care până și istoricul păgân Ammianus Marcellinus îl considera excesiv de superstițios, la o religie care a renunțat la jertfele sângeroase e un progres incontestabil. Dacă doamna Nixey are vreun prieten vegan prin preajmă, poate că acela o va convinge că hecatombele din antichitate nu erau o idee foarte bună.

Ideea din versiunea românească, potrivit căreia cartea lui Nixey „va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului” este falsă de două ori. O dată în raport cu originalul englezesc (DeGroot se referă la toposul progresului adus de creștinism) și o dată în raport cu realitatea. Cartea lui Nixey nu aduce nimic nou cu privire la ce știm despre începuturile creștinismului. În cel mai bun caz pune într-o lumină nouă maniera tendențioasă în care se scrie astăzi despre începuturile creștinismului.

Vedeți AICI un alt semnal cu privire la calitatea îndoielnică a cărții.

Nici recenzia din Financial Times nu este favorabilă. Mai jos un fragment:

Nixey is at her shakiest, however, when it comes to promoting paganism as equivalent to pluralist, liberal civilisations. She claims, for example, with little more evidence than the experiments of Galen, the 2nd century Greek physician, that pagan Rome was on the verge of witnessing the growth of empirical sciences comparable with the early modern period. And what of pagan persecutions of the Christians dating back to the early church? Based on some questionable contemporary annals, she insists that the Christians provoked all those martyrdoms, even going so far as to seek martyr status by committing suicide. As for Benedict, founder of western monasticism, he was, in Nixey’s view, no more than “a celebrated destroyer of antiquities”.

Nixey’s account, for all its readable, rumbustious energy, gives no credit to Christianity for its radically transforming message of agape, which counselled not physical destruction but the bringing down of walls of division — between the free and enslaved, men and women, Greek and Roman, Jew and gentile.