Am verificat astăzi Istoria bisericească a lui Eusebiu, în traducerea făcută de T. Bodogae (PSB, vol. 13, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 199).

Mă interesa pasajul pe care Eusebiu îl citează din Irineu, cu privire la Isaia 7:14.

Irineu critică faptul că unii traducători ai Bibliei folosesc termenul neanis (femeie tânără) în locul termenului parthenos (din LXX și Matei), dar traducătorul român va fi tras un puișor de somn în timp ce lucra la acest pasaj, fiindcă îl citești în română și te întrebi nedumerit de ce se scandalizează Irineu (și Eusebiu) și unde este problema.

FecioaraCa să aibă noimă, textul lui Irineu (păstrat de Eusebiu) ar trebui să sune astfel. Termenii cu roșu sunt obiectul discordiei.

„Iată apoi ce spune textual despre traducerea Celor șaptezeci și despre inspirația Scripturilor: «Dumnezeu S-a făcut așadar om și astfel Domnul însuși ne-a mântuit, dîndu-ne semnul fecioarei (parthenou, n.m.), dar nu așa cum zic cei care și azi îndrăznesc să tălmăcească cuvîntul Scripturii ʽIată, femeia tânără (neanis, n.m.) va lua în pântece și va naște fiuʼ în felul în care au făcut-o Teodotion din Efes și Achila din Pont, prozeliți iudei și unul și celălalt, în urma cărora ebioniții spun că Hristos S-a născut din Iosif»”

Mai jos textul grec.

καὶ περὶ τῆς κατὰ τοὺς ἑβδομήκοντα ἑρμηνείας τῶν θεοπνεύστων γραφῶν ἄκουε οἷα κατὰ λέξιν γράφει· «ὁ θεὸς οὖν ἄνθρωπος ἐγένετο καὶ αὐτὸς κύριος ἔσωσεν ἡμᾶς, δοὺς τὸ τῆς παρθένου σημεῖον, ἀλλ’ οὐχ ὡς ἔνιοί φασιν τῶν νῦν τολμώντων μεθερμηνεύειν τὴν γραφήν, «ἰδοὺ ἡ νεᾶνις ἐν γαστρὶ ἕξει καὶ τέξεται υἱόν»· ὡς Θεοδοτίων ἡρμήνευσεν ὁ ᾿Εφέσιος καὶ ᾿Ακύλας ὁ Ποντικός, ἀμφότεροι ᾿Ιουδαῖοι προσήλυτοι, οἷς κατακολουθήσαντες οἱ ᾿Εβιωναῖοι ἐξ ᾿Ιωσὴφ αὐτὸν γεγενῆσθαι φάσκουσιν».


Dacă citești presa religioasă ori tragi cu ochiul (sau cu urechea) la emisiunile Trinitas, nu durează mult până te lovești de locul comun potrivit căruia noi, românii, am fost evanghelizați de Sf. Andrei.

Cum așa?

Uite-așa, fiindcă știm de la Origen (via Eusebiu) că Andrei ar fi mers în Sciția.

Toți românii patrioți care se vor cu tot dinadinsul convertiți de Sf. Andrei consideră neapărat că Origen trebuie să fi avut în cap „Sciția Mică” (Dobrogea). El, Origen, neavând preocupări mai mari decât să se asigure în comentariile sale că românii sunt creștinați de Sf. Andrei.

În fapt, Sciția de pe vremea lui Origen sau a Sf. Andrei era un întindere vastă, un no man’s land ale cărui granițe sunt atât de „elastice”, încât într-o parte se învecinează cu Germania și în alta cu Parthia. (Evident, dacă studiem și alte surse găsim noi și noi granițe).

Ieri m-am uitat de curiozitate să văd ce înțelege Pliniu cel Bătrân prin „Sciția”.

Am ajuns la concluzia că e nevoie de scrierea unei teze de masterat pentru a lămuri problema cât de cât satisfăcător.

Așadar, subiectul „Sciția la Pliniu cel Bătrân” e vast (circa 40 de ocurențe). Eu postez mai jos doar câteva fragmente.

Textul de mai jos enumeră populațiile diverse din Sciția, face referire la câteva râuri, la munți (Caucaz) și la Marea Caspică.

De notat că însuși Pliniu este intrigat de varietatea mărturiilor despre populațiile scite.

Că apa din Marea Caspică e dulce (măcar în partea de nord) se explică prin faptul că e alimentată de câteva râuri importante.

Sublinierile îmi aparțin.

CHAP. 19. (17.)—THE NATIONS OF SCYTHIA AND THE COUNTRIES ON THE EASTERN OCEAN.

Beyond this river [Tanais = Don] are the peoples of Scythia. The Persians have called them by the general name of Sacæ, which properly belongs to only the nearest nation of them. The more ancient writers give them the name of Aramii. The Scythians themselves give the name of „Chorsari” to the Persians, and they call Mount Caucasus Graucasis, which means „white with snow.” The multitude of these Scythian nations is quite innumerable: in their life and habits they much resemble the people of Parthia. The tribes among them that are better known are the Sacæ, the Massagetæ, the Dahæ, the Essedones, the Ariacæ, the Rhymmici, the Pæsici, the Amardi, the Histi, the Edones, the Came, the Camacæ, the Euchatæ, the Cotieri, the Anthusiani, the Psacæ, the Arimaspi, the Antacati, the Chroasai, and the Œtei; among them the Napæi are said to have been destroyed by the Palæi. The rivers in their country that are the best known, are the Mandragæus and the Carpasus. Indeed upon no subject that I know of are there greater discrepancies among writers, from the circumstance, I suppose, of these nations being so extremely numerous, and of such migratory habits. Alexander the Great has left it stated that the water of this sea [i.e. Caspian Sea] is fresh, and M. Varro informs us, that some of it, of a similar character, was brought to Pompey, when holding the chief command in the Mithridatic war in its vicinity; the salt, no doubt, being overpowered by the volume of water discharged by the rivers which flow into it. He adds also, that under the direction of Pompey, it was ascertained that it is seven days’ journey from India to the river Icarus, in the country of the Bactri, which discharges itself into the Oxus, and that the merchandize of India being conveyed from it through the Caspian Sea into the Cyrus, may be brought by land to Phasis in Pontus, in five days at most. There are numerous islands throughout the whole of the Caspian sea: the only one that is well known is that of Tazata.[1]


[1] Pliny the Elder. (1855). The Natural History (J. Bostock, Ed.) (2033–2035). Medford, MA: Taylor and Francis, Red Lion Court, Fleet Street.


Fiindcă ultima mea postare a atins nervul sensibil al „creştinării” Dobrogei de către Sf. Andrei, subiect despre care am mai scris cu altă ocazie, cred că e acum timpul să vin cu nişte lămuriri suplimentare pe această temă. Probabil că o cercetare de acest fel riscă să devină „extrem de jignitoare”, dar mă simt totuşi dator să dau justa măsură a „exagerării” de care am fost acuzat.

De la Patriarh citire

Pornesc de la o mostră de „discurs” tipic, luat din prefaţa Bibliei sinodale 1988, semnată de Patriarhul Teoctist:

„După cum este îndeobşte cunoscut, «Evanghelia lui Dumnezeu» (I Tes. 2, 2), «cuvintele vieţii celei veşnice» (Ioan 6, 68) au răsunat, pentru întâia oară, în auzul strămoşilor noştri, în epoca apostolică.

Sfântul Andrei, «fratele lui Simon Petru» (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a mărturisit: «Am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos» (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte, într-un glas, întreaga tradiţie bisericească, prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane etc.”

Mai întâi o precizare. Ştiu că există cel puţin o monografie pe acest subiect. Nu am citit-o, dar sper să ajung să o am cândva în mână. Până una alta, am văzut doar cum interpretează istoricul Mircea Păcurariu sursele şi deocadamtă mă abţin. În cele ce urmează pornesc de la sursele primare, nu de la interpretări.

Întreaga tradiţie bisericească „într-un glas”: cel al lui Origen

După cum vom vedea mai jos, „întreaga tradiţie bisericească” mărturisitoare „într-un glas” se reduce (deocamdată) la Origen.

Tertullian

Primul invocat în citatul din Biblie este Tertullian. Am acces la Patrologia Latina în format electronic, dar n-am reuşit să găsesc vreo referire la Andrei ca evanghelist al Sciţiei. Române deci ca un bun cunoscător al operei lui Tertullian, sau un căutător mai priceput decât mine să ne spună în care scriere anume se menţionează acest lucru.

Origen

Mărturia lui Origen se păstrează în fragmentele din Commentarii in Genesim unde citim că Andrei a fost în Sciţia. Atenţie, spune SCYTHIA şi atât. Vom vedea mai jos ce se înţelegea prin Sciţia în vremea respectivă. Precizez acum doar că Origen dă informaţii şi despre ceilalţi apostoli. Redau într-o traducere brută (foarte perfectibilă): Lui Toma, după cum zice tradiţia, i-a revenit Parthia, iar lui Andrei Sciţia. Lui Ioan Asia; rămânând acolo, a şi sfârşit. Petru în Pont şi Galatia şi Bitinia, Capadocia şi Asia a propovăduit iudeilor din diaspora.

scythia-parthia_100_bc

Foto: O hartă de pe Wikipedia ne ajută să identificăm destul de bine Scythia şi Parthia în care au propovăduit Andrei, respectiv Toma.

Eusebiu

Când citeşti Istoria bisericească 3.1.1., ce mare surpriză ai? Textul lui Origen (93 de cuvinte) despre locurile în care au propovăduit apostolii este citat aproape ad litteram de părintele istoriei bisericeşti creştine. Apare doar o singură modificare: înlocuirea participiului diasparenton cu katasparenton. În rest, tot 93 de cuvinte. Eusebiu  (după cum singur spune) pur şi simplu a înglobat tradiţia origeniană, deci nu se poate spune că el oferă o atestare independentă. Numai că acest fapt este ignorat (cu grijă) de istoriografia oficială.

Avem o Sciţie, cum procedăm?

Avem o mărturie (Origen preluat de Eusebiu) conform căreia Andrei ar fi predicat în Sciţia. Dar ce înseamnă Sciţia? Ce se înţelegea în primul secol prin Sciţia? Ce înţelegea Origen prin Sciţia? (Pe Eusebiu nu-l mai pun la socoteală, fiindcă el doar redă ce spun alţii).

Pentru asta ar trebui să mergem la Strabon (64 î.Hr.- 24 d.Hr.), părintele geografiei, care a fost contemporanul mai vârstnic al lui Isus (şi al Sf. Andrei). În imensa lui lucrare, Geografia, face vreo 10 referiri la Sciţia (din care 2 la Sciţia Mică), dar n-am să mă opresc decât la cinci dintre ele.

[Precizez că există şi alte referiri la sciţi, dar eu am căutat numai numele teritoriului. Cine va căuta substantivul „sciţi” sau adjectivul „scitic” va găsi numeroase alte informaţii].

1.1.13. Prima referire este în contextul precizărilor pe care le face autorul despre cercul oikoumenei (lumea locuită), care are la nord Sciţia (şi Celtica, adică Franţa de astăzi) iar la sud Etiopia. Aceste ţări sunt considerate zonele extreme ale oikoumenei.

1.2.28. Iarăşi referire la Sciţia şi Etiopia ca fiind două mari regiuni, opuse geografic una alteia.

2.5.14. Referire la Sciţia învecinată cu India (latura cea mai estică a Sciţiei).

7.4.5. Iată un pasaj extrem de interesant, care merită studiat în amănunt. Avem o referire la Taurica [Crimeea de astăzi, în sudul Ucrainei], ai cărei locuitori sunt numiţi sciţi. „Tot acest ţinut, împreună cu ţinutul din afara istmului, până la Borysthenes [Nipru] era numit Sciţia Mică (Mikra Skythia). Dar din cauza numărului mare de oameni care au părăsit Sciţia Mică şi au trecut atât râul Tyras [Nistru], cât şi Istros [Dunărea] şi au ocupat ţinutul de dincolo de el, o însemnată parte din Tracia a ajuns să fie numită Sciţia Mică [Dobrogea de azi]; tracii le-au făcut loc în parte a urmare a forţei şi în parte ca urmare a caracterului neprielnic al ţinutului, căci mare parte a ţinutului este mlăştinoasă”.

7.5.12. Referire la triburile care trăiesc pe lungul Istrului [Dunării] şi la mlaştinile din Sciţia Mică [Dobrogea].

Aşadar, după cum ne informează Strabon, prima „Sciţie Mică” a fost Crimeea de astăzi. Când sciţii de acolo n-au mai încăput, au trecut Nistrul şi Dunărea şi au smuls de la traci Dobrogea, care a ajuns şi ea o „Sciţie Mică”. Teritoriul Dobrogei de astăzi a fost cucerit de romani şi din 29 d.Hr. a fost parte din Moesia romană. Diocleţian (împărat între 284-305) a împărţit Moesia Superioară în Dardania şi Scythia Minor, deci provincia şi-a recăpătat numele, care a continuat să fie utilizat şi în vremea lui Constantin (şi Eusebiu).

Sciţia Mică răstoarnă mitologia mare

Pe vremea lui Strabon, a Mântuitorului şi a Sf. Andrei, prin Scythia se puteau înţelege multe. În lipsa altor precizări, te-ai fi gândit în primă fază la acel teritoriu imens de la capătul lumii („civilizate”). În nici un caz nu te-ai fi gândit direct sau strict la Dobrogea, ci la sudul Ucrainei şi al Rusiei, Caucaz, sau teritoriul din jurul Mării Caspice sau dinspre est, până la India.

Când Origen scrie despre apostoli că au mers în Scythia şi Parthia, mai mult ca sigur are în vedere uriaşele întinderi din Asia (vezi harta), nu petecuţul de pământ mlăştinos de pe ţărmul românesc al Mării Negre. Dacă ar fi spus Scythia Minor (care acum era inclusă în Moesia), ar fi fost altceva. În lumina acestor precizări, să mai citim o dată textul de la care am pornit:

„Sfântul Andrei, «fratele lui Simon Petru» (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a mărturisit: «Am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos» (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte, într-un glas, întreaga tradiţie bisericească, prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane etc.”