Săptămâna trecută am parcurs în greacă primele 15 versete din Ioan 6. Fără să-mi fi propus o comparare sistematică între Cornilescu şi Nestle-Aland, am descoperit că cel puţin în anumite versete Cornilescu se depărtează de textul original şi urmează formularea din Segond. Unul dintre ele (Ioan 6:13) se adaugă astfel unei liste tot mai lungi care sugerează că atât pentru VT, cât şi pentru NT, Cornilescu a apelat sistematic la Segond.

Redau mai jos versetul din Ioan 6:13. Partea finală a versetului este cea în care găsim diferenţa.

συνήγαγον οὖν καὶ ἐγέμισαν δώδεκα κοφίνους κλασμάτων ἐκ τῶν πέντε ἄρτων τῶν κριθίνων ἃ ἐπερσσευσαν τος βεβρωκσιν.

Partea cu bold înseamnă „[fărâmele] care au prisosit celor care mâncaseră”. La Segond şi la Cornilescu, secvenţa cu bold este tradusă printr-o temporală: „după ce mâncaseră toţi”.

Cornilescu: Le-au adunat deci, şi au umplut douăsprezece coşuri cu fărămiturile care rămăseseră din cele cinci pîni de orz, după ce mîncaseră toţi.

Segond: Ils les ramassèrent donc, et ils remplirent douze paniers avec les morceaux qui restèrent des cinq pains d’orge, après que tous eurent mangé.

Să vedem cam ce găsim în tradiţia biblică românească:

NT Bălgrad: carele rămasără de ceia ce mîncară

Bibl. 1688: carele au rămas celor ce au mîncat [din perspectiva limbii moderne, traducerea este ambiguă, fiindcă se poate înţelege că au rămas pentru cei care au mâncat]

Micu (1795): care au fost rămas de la cei ce mâncase

Galaction (1938): rămase de la cei ce au mâncat

NTR (2007): pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră

NT TSB (2009): care rămăseseră de la cei care mâncaseră

Bădiliţă (2010): care prisosiseră de la cei care mâncaseră


Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.

La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.

Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.

Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.

Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.

Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.

Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.

Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.


Unul dintre firele importante din ţesătura Evangheliei a Patra este polemica dintre „iudei” şi Hristos. Pun termenul „iudei” între ghilimele pentru a atrage atenţia asupra faptului că cele 71 de ocurenţe ale termenului nu au întotdeauna acelaşi referent în realitate. Uneori e vorba de iudei ca grup etnico-religios, alteori de locuitorii din Ierusalim şi împrejurimile acestuia, alteori de autorităţile religioase. În sens larg, „iudeii” sunt exponenţii unui sistem religios care este ostil lucrării lui Hristos.

Controversele dintre „iudei” şi Mântuitorul sunt în special de natură identitară. Identitatea pe care „iudeii” au construit-o grijlui şi pe care o arborează cu multă încredere de sine este supusă unei critici radicale de Mântuitorul. La rândul lor, „iudeii” încearcă să contraatace şi fac declaraţii dure. În punctul cel mai încins al controversei, insinuează că Isus ar fi un copil nelegitim şi ajung să-L numească „samaritean” şi „posedat”.

Întrebări fără răspuns
Una dintre întrebările care îi frământă pe potentaţii zilei (religioşi sau seculari) este identitatea celor care ameninţă establishment-ul. La începutul Evangheliei, „iudeii” (=autorităţile religioase) trimit la Ioan pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?”. Lucrarea unuia ca el era de natură să le creeze nelinişti.

Şi mai mari frământări stârneşte misteriosul personaj Isus. În capitolul 8 „iudeii” îl întreabă mai întâi: „Cine este tată tău?” (v. 19) şi apoi: „Cine eşti tu?” (v. 25). E prea puţin probabil că oamenii aceştia întreabă fiindcă vor să ştie. În fapt, ei au deja răspunsurile.

Pilat, politicianul prin excelenţă, o figură cinică şi batjocoritoare (transformată de filmul „Patimile lui Hristos” într-un personaj melancolic şi reflexiv, o victimă căreia, vai!, i se răsuceşte mâna la spate printr-un şantaj ruşinos) îl întreabă pe Hristos: „De unde vii tu?” Da, Pilat cel dur, care înăbuşise în mod sângeros anumite manifestări ale iudeilor, are un moment de panică atunci când aude că insul adus înaintea scaunului său de judecată „s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu”. Fiindcă respectivul nu pare un exaltat şi un lunatic, Pilat este cuprins de angoasă. La întrebarea pe care o pune, Isus nu-i dă nici un răspuns. La ce bun încă o perlă irosită? Mai mult ca sigur Pilat nu vrea un alt răspuns decât cel pe care îl are deja.

Personajele ostile lui Isus dau glas acestor întrebări. Cititorul evangheliei, care a trecut deja prin Prolog, ştie răspunsul şi nu poate decât să se minuneze de neputinţa oponenţilor de a ajunge la el.

(va urma, sper…)


Am început mai anţărţ o postare despre slăbănogul din Ioan 5. Un personaj greu de „citit”. Spuneam despre el că dă un răspuns din care nu prea ştii ce să înţelegi. Vrea sau nu vrea?

Individul respectiv nu e doar un slăbănog, ci şi un om slab. Fiindcă nu ezită să paseze responsabilitatea gestului său. „Ce care m-a făcut sănătos mi-a spus ‚Ia-ţi patul şi umblă’”.

Naturalmente, iudeii vor un nume: „Cine este cel care ţi-a spus să faci toate acestea”? Cred că e limpede pentru toată lumea că cei ce întreabă nu vor să-i dea o decoraţie lui Isus, ci au o răfuială cu El. Omul nu ştie ce să le răspundă. Probabil că dacă ar şti, ar spune.

Scena se schimbă. Isus îl întâlneşte pe fostul bolnav în templu. Un ultim sfat: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău”. Mântuitorul nu-şi terminase lucrarea cu bolnavul vindecat. În îmbulzeala din pridvorul scăldătorii, nu apucase să-i dea şi „tâlcuirea”.

Rezultatul?

Fostul bolnav (acum plin de energie), se duce glonţ la autorităţi şi Îl pârăşte pe Isus (v. 15). Cu doar câteva clipe mai înainte i se spusese „să nu mai păcătuiască”, iar acum îl regăsim procedând taman contrar sfaturilor primite.

Le rămâne cititorilor să-şi răspundă la întrebarea: Ce poate fi mai rău decât să fii bolnav de 38 de ani?

Revin acum la tema anunţată în titlu. Există minuni care nu duc la credinţă. Cea la care am făcut referire nu este singura din Ioan. În faţa unei minuni şi mai mari (învierea lui Lazăr), există două reacţii: unii care cred şi unii care se duc să dea raportul (ca şi fostul slăbănog).

[Ioan 11:45-46 Mulţi din Iudeii, cari veniseră la Maria, cînd au văzut ce a fãcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei, şi le-au spus ce făcuse Isus.]

În economia Evangheliei a Patra, slăbănogul îi reprezintă pe toţi cei care, în ciuda semnelor, nu pot ajunge la credinţă autentică.

Ioan 12:37 Măcar că făsese atîtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.


M-am oprit de curând la un pasaj din Evanghelia lui Ioan. Pasajul despre slăbănogul din pridvorul scăldătorii Betezda. Unul dintre cele mai stranii personaje. De fapt, după cum spunea Culpepper, evanghelia prezintă o colecţie de personaje ciudate, caracterizate de paradoxuri. De pildă:

– un venerabil învăţător al lui Israel care nu poate pricepe nişte adevăruri spirituale elementare (cap. 3);

– o femeie din Samaria care îşi uită găleata la fântână, dar se întoarce la consătenii ei cu apă vie (cap. 4);

– un mare preot care profeţeşte fără s-o ştie, în timp ce complotează pentru a da o înfăţişare respectabilă unei afaceri murdare (cap. 11);

– un slăbănog vindecat care îl denunţă pe Isus autorităţilor religioase (cap. 5).

bethesda

Foto: reconstituire a scăldătorii Betezda.

Asupra acestui personaj din cap. 5 m-am oprit şi cu altă ocazie, dar dintr-o perspectivă diferită de cea prezentă. Sunt însă convins că lecturile asupra acestui pasaj pot fi multiple, de aceea propun acum una complementară.

Înainte de a intra în detalii, o precizare: Evanghelistul Ioan nu descrie detaliat personajele din Carte. Nu ne spune cum arată sau ce vârstă au. Ne dă doar informaţii sumare despre trecutul lor. Ne spune astfel „de unde vin”. În cazul de faţă, Ioan ne spune că omul din pridvorul scăldătorii Betezda era bolnav de 38 de ani.

Bolnavul anonim mă intrigă din mai multe motive.

– La întrebarea lui Isus (Vrei să te faci sănătos?) dă un răspuns ambiguu. Nu spune clar dacă vrea să fie vindecat. Parcă ar da de înţeles că doreşte să ajungă în apă, în scăldătoare. Nu ştie că stă în faţa unuia care are o apă mai bună (apa vie din cap. 4) decât apa din scăldătoare, mişcată periodic de un înger.

Unui astfel de om, dispus mai degrabă să se explice (alţii sunt vinovaţi pentru starea lui: 1) fiindcă nu-i dă nimeni ajutor; 2) fiindcă alţii sunt mai rapizi), Isus îi porunceşte scurt să-şi ia patul (=salteaua, mindirul) şi să umble. Zis şi făcut.

PRECIZARE: ziua respectivă era o zi de sabat. După cum ştim foarte bine, a căra obiecte de Sabat era interzis. Iudeii evlavioşi intervin prompt în apărarea tradiţiei imemoriale. „Nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul!”

(Va urma)


Pe Hristos îl văd pe paginile Scripturii îmbulzit de mulţime, vindecând oameni fără încetare, cu zecile şi sutele. Poate chiar cu miile. Însă când citesc despre el în episodul petrecut la Scăldătoarea Betezda, mă intrigă cele întâmplate. Erau acolo mulţi paraplegici, orbi şi infirmi şi totuşi Isus se îndreaptă în mod special către unul dintre ei. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost tentat să amenajez o scenă unde să ţin o şedinţă de vindecare pentru toată lumea. Dar Hristos se pare că nu urmăreşte „interesul naţional” sau „binele comun” (pentru că refugiul lui nu e patriotismul după care se ascund adesea în mod neruşinat lichelele). Pe el îl interesează „omul”. Nu omul ca ideal, ci omul în carne şi oase. Omul aflat în pridvorul scăldătorii Betezda.

Omul care îl interesează este bolnav. De multă vreme. De atât de multă vreme, încât probabil oricine ar putea presupune că doreşte să fie vindecat. Oricine. Numai că Isus nu este oricine. Prin urmare, îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos?” Ce straniu sună! E aproape cinic. Cum să pui o asemenea întrebare unei persoane care de treizeci şi opt de ani trăieşte cu sentimentul acut al propriei inutilităţi?

Cum să o pui? Foarte scurt şi la obiect. Evanghelia taie în carne vie. Nu în carne, ci în suflet. Suflet care, se înţelege, e numai carne vie. Răspunsul pe care îl primeşte Isus intrigă: „N-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare, şi până să mă duc eu se coboară altul înaintea mea.” Ce răspuns! Interlocutorii, de bună seamă, sunt unul pe măsura celuilalt. În locul lui Isus, aş fi fost tentat să adaug: „Stimabile, n-ai înţeles întrebarea! Repet: vrei să te faci sănătos?”. Isus nu întreabă nimic. Înţelege.

Ce înţelege? Că interlocutorul lui ar trebui să se târască anevoie până la scăldătoare şi ar sosi întotdeauna prea târziu pentru a beneficia de binecuvântarea lui Dumnezeu. Că e un om obişnuit cu condiţia de perdant. E multă tristeţe şi amărăciune în remarca lui. „Mă întrebi dacă aş vrea să mă fac sănătos? Dar oare aş mai putea îndrăzni să sper că voi ajunge vreodată sănătos? Aştept cu înfrigurare tulburarea apei, semnul binecuvântării de sus, care se dă atât de rar, dar mă târăsc atât de greu, încât sosesc întotdeauna prea târziu. Oare mai pot nădăjdui să am parte de o atingere divină?”

Bolnav de 38 de ani. O viaţă de om. Ani fără şir care l-au obişnuit cu starea de eşec. Un om pe care ideea de a mai spera îl îngrozeşte. Dacă speranţa nu se va materializa, va trece prin aceeaşi prăbuşire care urmează întotdeauna momentelor când simţi că ai sosit prea târziu pentru a mai primi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Bolnavul evită un răspuns direct, dar ceea ce spune, printre rânduri, se traduce în felul următor: „Mi-am dorit şi îmi doresc cu ardoare să fiu vindecat, să fiu eliberat de această condiţie care m-a anulat ca persoană. Dar eşecurile de care am avut parte în aceşti 38 de ani mi-au zdrobit visele şi mi-au smuls aripile. Sunt îngrozit de ideea de a mai nădăjdui, de aceea întrebarea ta mă doare enorm, pentru că răscoleşte acea parte a sufletului meu din care a mai rămas doar cenuşa.”
Cenuşă zici? Dacă cenuşă e, atunci numaidecât trebuie răscolită. Fără milă, s-ar putea spune. De ce? Pentru a pune degetul exact pe acea zonă dureroasă a aşteptărilor şi neîmplinirilor omeneşti. Pentru că sub spuză mai sunt câţiva tăciuni care nu s-au răcit încă. Mântuitorul vrea să-i aprindă din nou, suflând asupra lor o încredere proaspătă, o nădejde care poate fi zguduită, dar nu distrusă, luată cu asalt, dar nu cucerită.

De aceea pune Isus întrebări dureroase, care răscolesc până la mizeria adunată în cele mai ascunse unghere ale sufletelor noastre: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”, „Adu-l pe bărbatul tău aici”, „Vrei să te faci sănătos?” „Du-te şi vinde tot ce ai”, „Lasă morţii să-şi îngroape morţii”.

Hristos ştie ce face, chiar dacă operează fără anestezie. În loc să rezolve lucrurile la suprafaţa lor, Mântuitorul taie în adâncime, cu o dexteritate uluitoare. O întrebare scurtă e suficientă ca să ţintească acolo unde trebuie. Unui om care nu-şi mai permite luxul să spere, Hristos îi redă speranţa: „Scoată-te, ia-ţi patul şi umblă!”

Evanghelizare cu minimum de cuvinte (două replici are Isus în tot dialogul), dar maximum de eficienţă: „Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla.”

P.S. Confruntat cu acest episod, îmi vine greu să-mi reprim bănuiala că poliloghiile noastre interminabile nu sunt decât o biată strategie compensatorie. Autoritatea genuină nu se încurcă în prea multe cuvinte.


I-am lăsat pe Hristos şi pe samariteancă în arşiţa zilei, la fântână, într-un dialog care începe să devin inconfortabil pentru unul dintre interlocutori. Mântuitorul tocmai i-a spus femeii să-l cheme şi pe „bărbatul” (a se citi „soţul”) ei la fântână. Va fi ezitat femeia, va fi plecat o clipă ochii, va fi căutat oare să-şi dreagă vocea înainte de a încerca un răspuns? Cum să eviţi o asemenea întrebare dureroasă, care te confruntă cu mizeria din propria-ţi viaţă? A-i spune unei femei care trăieşte în concubinaj să vină împreună cu soţul ei înseamnă să-i reaminteşti în esenţă că de fapt n-are soţ, că este lipsită de onoare, că e o marginală dispreţuită, o otreapă.

Mântuitorul însă ştie încotro duce discuţia, chiar dacă atinge un domeniu dureros. Pentru a ieşi din impas, femeia încearcă un răspuns diplomatic. „N-am bărbat”! E o măsură de adevăr în ce spune. Dar nu tot adevărul. De aceea Mântuitorul îi continuă gândul: „Bine ai spus că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Ce ai spus este adevărat.”

[Traducerea Aici ai spus adevărul este incorectă, fiindcă poate sugera că femeia a minţit în alte privinţe, dar „aici” a spus (totuşi) adevărul.]

Prin sublinierea sa din ultima parte (Ce ai spus este adevărat.) Hristos dă la iveală ironia situaţiei. Femeie n-are bărbat (soţ), dar nu pentru că ar fi necăsătorită sau văduvă, ci pentru că trăieşte în concubinaj! Remarca Mântuitorului, deşi senină şi lipsită de reproş (pare mai degrabă o constatare neutră), nu o menajează pe samariteancă, ci o pune în situaţia de a-şi privi ea însăşi viaţa din alt unghi.

Cum e oare să-ţi vezi viaţa prin ochii altuia şi să constaţi că privelişte nu are mai nimic frumos în ea? Viaţa ei e un şir de relaţii pasagere, lipsite de demnitate, stabilitate sau siguranţă. De bună seamă că fiecare relaţie destrămată a adâncit-o şi mai mult în mizerie morală, nefericire şi autodispreţ. Totuşi, samariteanca pare să-şi fi asumat stigmatul social, de vreme ce are curajul să-şi recunoască (evaziv) statutul în faţa unui străin (iudeu). Conştientizarea propriei condiţii (Nu am bărbat) este primul semn că, în ciuda eşecurilor sale relaţional-morale, o urmăreşte cel puţin dorinţa de autenticitate. Când totuşi adevărul devine prea greu de suportat, femeia devine subit preocupată de cele spirituale: „Domnule, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta [Garizim], iar voi spuneţi că în Ierusalim trebuie să se închine oamenii…”

Virajul de la un subiect la altul e cât se poate de evident: „Hm, văd că eşti proroc… Apropo, că tot te pricepi la cele sfinte, ia spune-mi, de ce există atâtea diferenţe între religii?…”

Te-ai aştepta acum ca Hristos să-i spună pe şleau: „Hei, ia stai, nu schimba subiectul! Vorbeam despre tine şi despre nişte lucruri serioase şi grave din viaţa ta personală… N-o da cu religia acum!” Nimic din toate acestea. Dimpotrivă, Mântuitorul „se prinde în joc” şi acceptă noua temă de discuţie. În mod neaşteptat, ia în serios întrebarea femeii (o consideră un interlocutor demn de acest subiect) şi-i explică răbdător că va veni momentul când reperele geografico-religioase tradiţionale (Iersualim, Garizim [şi nu numai]) îşi vor pierde semnificaţia pentru adevăraţii închinători. E drept, acum mântuirea vine pe filieră iudaică, dar va vine ceasul când închinătorii veritabili se vor închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, fiindcă Tatăl astfel de închinători doreşte!

Deşi a crezut că mută discuţia pe un teren mai confortabil, femeia descoperă că nici acest subiect nu prea o avantajează, fiindcă ea, cel puţin, este încă legată de locuri şi de simboluri. Ea se închină pe Garizim, iar acum i se spune că adevăraţii închinători trebuie să se închine în duh şi în adevăr. Pentru a ieşi din impas, samariteanca recurge la o mutare abilă, subminând discret autoritatea lui Isus: „Ştiu că are să vină Mesia; când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. În traducere liberă: „Vei fi având tu dreptatea ta, dar eu pe Mesia îl aştept. Când o să vină, o să ne lămurească El (mai bine) cum stau lucrurile.” Aşadar, samariteanca are încă reţineri în a accepta spusele Domnului. Pentru a le contracara, îşi caută sprijin în propria tradiţie religioasă (aşteptarea lui Taheb, Mesia, ca autoritate finală în materie de religie).

Acum este momentul ca Hristos să joace ultima carte. Zici că îl aştepţi pe Mesia? Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela! Cum să mai contrezi o asemenea declaraţie? Uimită de vorbele lui Isus, femeia îşi lasă vasul de lut la fântână şi aleargă în cetate spunându-le oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Doar n-o fi acesta Mesia?”

[Deşi forma întrebării cere un răspuns negativ, aceasta nu este un semn că femeia nu crede, ci mai degrabă dovada unei strategii comunicaţionale abile. Dacă o femeie de condiţia ei ar striga în gura mare „L-am găsit pe Mesia!”, nimeni n-ar pune preţ pe mărturia ei (Ce ştie o zdreanţă ca tine despre Mesia?). Dar dacă declaraţia este marcată de îndoială, ea are şanse mai mari de a fi luată în seamă, fiindcă nu le serveşte oamenilor un adevăr autentificat de ea, ci îi invită să pornească la drum cu un oarecare scepticism şi să-şi exercite propriul simţ critic în raport cu vestea primită.]

Rezultatul este că mulţi samariteni din cetatea respectivă au ajuns să creadă în Isus ca urmare a mărturiei sale („Mi-a spus tot ce am făcut”). Mai mulţi însă au crezut datorită mesajului adus de Isus şi au ajuns la concluzia că El este Mesia, Mântuitorul lumii.

Privind din nou la acest pasaj, putem contura acum treptele cunoaşterii pe care le urcă femeia. La început pentru ea Isus e un simplu iudeu care îi cere apă. La scurt timp însă devine unul care poate să-i dea apă. Apoi se dovedeşte a fi proroc, iar în final se revelează ca Mesia. Concitadinii ei urcă încă o treaptă şi înţeleg că nu e vorba de un Mesia tribal (numai pentru evrei sau numai pentru samariteni), ci de Mântuitorul lumii.

În capitolele 3-4 l-am văzut pe Mântuitor discutând cu Nicodim şi cu samariteanca. Nici că se putea un contrast mai mare. Vă invit să judecaţi singuri.

El e evreu. Ea e samariteancă. El e bărbat. Ea e femeie. El are un nume. Ea e o anonimă. El e erudit. Ea e analfabetă. El e un om moral. Ea e o femeie promiscuă. El e în vârful scării sociale. Ea ţine scara. El este respectat. Ea este dispreţuită. El are influenţă. Ea e o marginală.

Ce au totuşi în comun cei doi? Ambii se întâlnesc cu Isus. Amândoi sunt confruntaţi cu nevoia lor spirituală. El are nevoie de o naştere din apă şi Duh. Ea are nevoie de apa vie (Duhul care naşte pe om la o viaţă nouă).


Capitolul 3 din Ioan. O întâlnire. Nicodim vine la Isus. O face la adăpostul nopţii. Oare fiindcă îi e frică de asocierea cu Isus? Sau fiindcă doreşte să vorbească netulburat de intervenţiile mulţimii. Nu putem şti motivaţia din inima lui. Cert este că, la nivelul evangheliei după Ioan, noaptea simbolizează neînţelegerea şi ostilitatea faţă de Hristos şi mesajul Lui (Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze; Dacă umblă noaptea, se poticneşte…; Iuda a ieşit afară. Era noapte.)

Un fariseu, un conducător al iudeilor (membru al Sanhedrinului), un învăţător al lui Israel, aflat în noapte spirituală, vine la Lumină (Eu sunt Lumina lumii).

De ce vine? Vine fiindcă a văzut semnele făcute de Isus în Ierusalim (mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea) şi se numără printre cei care au crezut. Au crezut fiindcă semnele i-au constrâns să creadă, dar fără a ajunge la convingerea că Isus este Hristosul (Mesia), regele promis al lui Israel, şi cu atât mai puţin că este Mântuitorul lumii (declaraţie pe care aveau să o facă, în mod paradoxal, samaritenii, la care te-ai fi aşteptat cel mai puţin).

Nicodim vine pentru că este intrigat de lucrarea lui Isus. Vine pentru că nu se reprezintă doar pe sine, ci pentru că vorbeşte în numele unui grup mai mare de „credincioşi” (Ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu…).

Nicodim este bine intenţionat, dar înţelegerea lui cu privire la Isus şi lucrarea lui este profund deficitară. Nicodim are impresia că ştie (Învăţătorule, ştim), dar sfârşeşte prin a fi confruntat în mod cât de poate de ironic cu propria sa ignoranţă (Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?).

Eminentul conducător iudeu vede în Isus numai un învăţător caracterizat de puteri miraculoase şi deci validat de Dumnezeu. Nimic mai mult. Aşa îşi începe de fapt discursul, din care nu apucă să declame prea mult, fiindcă Isus îl întrerupe şi-i spune că pentru a putea vedea împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti de sus. (Adverbul anōthen poate fi tradus şi „din nou”. Avem de-a face aici cu unul dintre numeroasele jocuri de cuvinte din Evanghelia după Ioan).

Ce înseamnă aceste cuvinte ale lui Isus? S-ar spune că replica Mântuitorului n-are absolut nicio legătură cu declaraţia lui Nicodim din deschidere. E ca şi când cineva s-a jucat cu filmul naraţiunii, tăind o bucată din el, după care a lipit banda la loc. Ceva pare să lipsească. În primul rând pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu pare o temă bine reprezentată în Ioan. Termenul basileia (împărăţie) nu apare decât de 3 ori. Şi totuşi, titlul de „împărat” al lui Isus este unul frecvent. De fapt, apare chiar de la începutul Evangheliei, în declaraţia lui Natanael (Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israel).

Aici este deci cheia pentru înţelegerea replicii lui Isus, (care altminteri pare total pe lângă subiectul de care se interesează implicit Nicodim). Dacă am traduce declaraţia lui Isus în limbaj mai explicit, ea ar putea suna cam aşa:

„Nicodim, eu sunt mai mult decât un învăţător venit de la Dumnezeu. Sunt Împăratul lui Israel. Sunt aducătorul unei împărăţii de sus (cf. Împărăţia mea nu este din lumea aceasta… Împărăţia mea nu este de aici). Dar tu nu poţi să vezi această nouă realitate pe care o aduc eu, fiindcă nu eşti născut de sus. Ca să poţi vedea cu ochi spirituali împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti de sus.”

Faptul că Isus vine de sus este unul dintre laitmotivele Evangheliei a Patra, anunţat încă din Prolog (La început, Cuvântul era la Dumnezeu) şi reluat după discuţia lui Isus cu Nicodim (Cele ce vine de sus este mai presus de toţi… Cel ce vine din cer este mai presus de toţi).

Pe Acesta venit de sus, din cer, Nicodim nu-l înţelege, deşi crede că ştie. Cum primeşte Nicodim această declaraţie enigmatică a lui Isus? Vom vedea într-o postare viitoare.

(Va urma)


Ioan 14. S-au spus deja adevăruri necruţătoare (…te vei lepăda de mine de trei ori). Urmează încurajări (Să nu vi se tulbure inima), dar şi noi mustrări. De această dată este rândul lui Filip. Filip, cel care, plin de entuziasm, îl anunţă pe Natanael că l-a găsit pe Mesia. Fără să fie descurajat de scepticismul prietenului său, îl invită „să vină şi să vadă”. Tot Filip este cel pe care Isus îl pune la încercare înainte de înmulţirea pâinilor. Şi tot Filip este cel căruia nişte greci cu simpatii faţă de iudaism îi cer să intermedieze o întâlnire între ei şi Isus.

Acum Hristos vorbeşte despre plecarea la Tatăl şi le spune: Ştiţi unde mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo. Cu o sinceritate dezarmantă (tipică, de altfel), Toma pare să ridice din umeri: Nu ştim unde te duci… Cum putem şti calea într-acolo?

Toma spune că nu ştie calea. Ca o ironie, Calea se află chiar în faţa lui: Eu sunt Calea… (În paranteză fie spus, Evanghelia după Ioan este plină de ironie, când vine vorba de personaje care cred că ştiu şi de fapt nu ştiu, şi de personaje care nu ştiu, deşi realitatea stă cât se poate de clar în faţa lor).

Urmează o declaraţie care îi pune pe ucenici într-o lumină nu prea grozavă: Dacă m-aţi cunoaşte, l-aţi cunoaşte şi pe Tatăl meu. Şi de-acum încolo îl veţi cunoaşte; şi l-aţi şi văzut. Nu prea e sigur că până acum ucenicii l-au cunoscut cu adevărat pe Isus. Aşa poate fi înţeleasă remarca Mântuitorului. Există loc însă şi pentru optimism: De-acum încolo îl veţi cunoaşte; şi l-aţi şi văzut!

Cât de ciudat! Până acum, Evanghelia a accentuat în repetate rânduri că nimeni nu l-a văzut pe Tatăl! Se spune asta în Prolog (1:18), se spune în 5:37, se repetă în 6:46. Iar acum, fără preaviz, suntem puşi în faţa faptului împlinit! Ucenicii l-au şi văzut!

Remarca lui Filip dovedeşte că ucenicul nu poate să digere cele anunţate: Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns! În chiar clipa în care Isus îi spune (subtil): „Deja l-ai văzut pe Tatăl, pentru că m-ai văzut pe Mine”, un ucenic cere noi demonstraţii! S-ar spune că în Evanghelia după Ioan personajele sunt caracterizate de o incapacitate fundamentală de a înţelege. Aproape fără excepţie, sunt pe un cu totul alt fus orar!

Din acest motiv, reproşul care urmează este justificat şi necruţător: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Iată că poţi să fii cu Isus de atâţia ani şi esenţialul să treacă pe lângă tine. Evanghelia este onestă. Dureros de sinceră în privinţa capacităţilor ucenicilor de a-l înţelege pe Mântuitorul. Trebuie să-i judecăm aspru pe ucenici, fiindcă judecându-i pe ei, ne judecăm de fapt pe noi înşine. În fiecare dintre ucenicii entuziaşti, dar nepricepuţi şi zăbavnici cu inima, trăieşte de fapt câte un ucenic al vremurilor noastre.

Ceea ce Filip ar fi trebuit să realizeze fără dificultate este acum exprimat în mod clar de Isus: Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl. Aşadar, cum zici tu: „Arată-ne pe Tatăl”?

Întrebările lui Isus nu se opresc aici. Probabil Filip, lăsând privirile în jos, primeşte mustrarea cu faţa aprinsă de ruşine. El, ucenicul care l-a găsit pe Cel anunţat de Moise şi Profeţi, încă nu a cunoscut cum se cuvine.

Am speculat un pic asupra obrajilor îmbujoraţi ai lui Filip. Textul nu spune nimic despre reacţia lui. De fapt, evanghelistul arareori ne dezvăluie reacţiile personajelor sale. E o decizie înţeleaptă. Sub masca lor trăim noi toţi, într-un fel sau altul. Prin urmare, contează prea puţin ce a simţit Filip. Important este mai degrabă ce simţim noi atunci când, prin comportamentul şi vorbele noastre, arătăm că, deşi îl urmăm pe Isus de atâta amar de vreme, îl cunoaştem de fapt atât de puţin.


Iarăşi Ioan 13. Masa întreruptă de actul spălării picioarelor continuă. La finalul episodului, Hristos le reaminteşte că trebuie să ia pildă şi ei; robul nu poate fi exceptat de la acele detalii pe care stăpânul le împlineşte fără ezitare.

Rostind aceste cuvinte, Mântuitorul are prilejul să constate că de fapt cele spuse nu se aplică tuturor. La masă cu el se găseşte unul care va trăda în modul cel mai josnic (după cum sugerează expresia „a ridicat călcâiul”). Desigur, orice trădare e josnică, dar josnicia are nuanţele ei, iar în cazul de faţă, când vine din partea unui apropiat, nu poate să nu-l tulbure pe Isus. Probabil că această dezvăluire aluzivă (cf. Ps. 41:9) a trecut pe lângă ucenici fără ca ei s-o înţeleagă, de aceea este reluată explicit câteva versete mai jos: „Adevărat, adevărat vă spun: unul dintre voi mă va vinde!” Acum ucenicii schimbă priviri nedumerite. Numai ucenicul preaiubit află de la Isus identitatea trădătorului. La scurt timp, Iuda se ridică şi pleacă în noapte. (Oamenii au iubit mai mult întunericul, fiindcă faptele lor…).

Isus le spune ucenicilor că va fi cu ei încă puţină vreme, apoi va pleca, iar acolo unde merge ei nu pot veni. Ca de obicei, Simon Petru se simte dator să ceară lămuriri: „Doamne, unde te duci?”. Răspunsul lui Isus probabil îl descumpăneşte şi mai mult: „Acolo unde merg eu tu nu mă poţi urma acum, dar mă vei urma după aceea.”

La ce fel de „urmare” se referă Mântuitorul? Lui Petru i se pare că niciun obstacol nu-l poate împiedica să vină după Isus, oriunde ar fi nevoie, drept pentru care întreabă: „De ce nu pot să te urmez acum? Îmi voi da viaţa mea pentru tine!” [În greacă „viaţa” apare la început: „Viaţa mea pentru tine mi-o voi da”]. Petru este gata (cel puţin aşa crede) să-l urmeze pe Domnul până la moarte, de aceea se întreabă de ce nu-l poate urma pe Hristos, indiferent unde îl va duce acest drum.

Răspunsul Mântuitorului este lucid şi tulburător: „Viaţa ta o vei da pentru mine? Adevărat, adevărat îţi spun: nu va cânta cocoşul până nu te vei lepăda de mine de trei ori.” Altfel spus: „Tu, cel care crezi că vei putea să-ţi dai viaţa pentru mine, mă vei tăgădui în această noapte în mod repetat. Până să se facă ziuă, te vei fi lepădat deja de trei ori (i.e. în cel mai solemn mod cu putinţă).”

Pentru Apostol, noaptea aceasta trebuie să fi fost cea mai teribilă din întreaga sa viaţă. În mai puţin de un ceas, i s-au spus nişte adevăruri bulversante, necruţătoare, teribile. Înainte ca să se fi încheiat noaptea, va ajunge să invoce blesteme (anathematizein, Marcu 14:71) peste sine, ca să-i convingă pe slujitorii Marelui Preot că nu-l cunoaşte pe Hristos.

Şi totuşi, nu se poate spune că n-a dorit să-şi respecte promisiunea. În grădină a scos sabia şi a tăiat urechea lui Malhos. De asemenea, după ce Isus a fost prins şi legat, „Petru îl urma pe Isus” (Ioan 18:15). L-a urmat până în casa lui Ana, socrul Marelui Preot. La început s-a lepădat fiindcă probabil nu i s-a părut nimic în neregulă să-şi ascundă identitatea, negând „de formă” legătura lui cu Isus. Apoi Isus primeşte o palmă din partea unui aprod. O palmă peste obrazul Mântuitorului şi o lovitură năucitoare în creştet pentru Simon Petru. Probabil acea palmă l-a spulberat pe Apostol. Următoarele întrebări ale slujitorilor n-au făcut decât să strângă ochiurile plasei. Lepădarea lui Petru n-a mai fost „de formă”. A fost lepădarea vehementă a unui om îngrozit, care-şi vede nimicite visurile. Strigătul cocoşului înainte de răsărit a sfâşiat văzduhul, ţintuindu-l pe Ucenic cu acea realitate înspăimântătoare: lepădarea s-a produs întocmai cum anunţase Mântuitorul.


Orice postare care aduce în discuţie problema „fraţilor” lui Isus ar trebui probabil să înceapă cu elucidarea statutului lor. Ce sunt de fapt? Veri (primari), cum spun teologii ortodocşi? Copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, cum spun cei mai mulţi teologi catolici? Sau copiii biologici ai lui Iosif şi ai Mariei, cum spun toţi teologii protestanţi şi unii teologi catolici? M-am ocupat de această problemă într-un referat de vreo 30 de pagini (ca parte a tezei de doctorat) şi ceea ce pot spune cu siguranţă este că „ipoteza verilor” este practic imposibil de apărat. E greu de explicat aici motivele acestei „imposibilităţi”. Curioşii vor putea citi cândva teza, dacă Dumnezeu ne va ţine pe toţi în viaţă încă vreo 2-3 ani. Să trecem la subiect. Estimp, prin ‘fraţi’ protestanţii pot înţelege ‘copiii Mariei şi ai lui Iosif’, iar catolicii pot înţelege ‘copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară’. Ortodocşii să nu se supere, fiindcă nu ştiu încă ce pot înţelege ei, deşi ţin mult să aflu. 🙂

Capitolul 7 din Ioan. Isus se află în Galileea. Se apropie Sărbătoarea Corturilor, ultimul mare festival al anului agricol, după strângerea recoltelor de struguri şi măsline. Festivalul este marcat de regulă printr-un pelerinaj la Ierusalim, dar Mântuitorul rămâne în continuare în nordul ţării, fiind conştient că autorităţile au făcut din El un „marked man” şi că urmăresc să-l omoare. În acest context, fraţii lui îi spun: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci.” Nu este clar de la bun început la care „ucenici” se referă fraţii lui Isus. La ucenicii (adepţii) din cercul lărgit (precum cei care se botează în 4:1 pentru a dezerta în 6:60)? Sau la ucenicii din cercul celor 12? Probabil la cei din prima categorie. În orice caz, lui Isus i se recomandă să meargă la Ierusalim şi să facă acolo băi de mulţime şi spectacol, pentru a-şi consolida imaginea în ochii „electoratului”. În opinia fraţilor lui Isus, „viaţa e în altă parte”, după cum tot ei spun: „Nimeni care caută să devină cunoscut nu lucrează în taină. Dacă faci acestea, atunci arată-te lumii!”

Fraţii lui Isus nu erau specialişti în PR, dar stăpâneau totuşi principiile elementare. Păcat însă că nu credeau în „brandul” pe care încercau să-l promoveze (Căci nici fraţii lui nu credeau în El, strecoară într-o paranteză autorul evangheliei). Fără îndoială, fraţii lui credeau în capacitatea lui de a face minuni. Dar îşi imaginau că Hristos vrea să devină un personaj politico-religios de mare succes. Soluţiile propuse pentru dobândirea celebrităţii seamănă suspect de mult cu cele recomandate de Ispititorul în Mat. 4:5-7 (când cu proba „săriturii de pe Templu”). Fraţii credeau, dar nu cum trebuie, deci „nu credeau”.

Cum răspunde Isus unei astfel de propuneri? Într-un mod care dă în vileag superficialitatea concepţiilor fraţilor lui (la acel moment) despre El: „Pentru mine încă nu este momentul potrivit, dar vouă orice moment vă este propice.” Hristos nu poate urma decât calendarul Tatălui Său. Pentru El, totul converge spre „ceasul” glorificării (răstignirea). Acesta este momentul central al istoriei. Metoda „succesului”, este crucea, care va polariza în jurul ei întreaga istorie (Şi când voi fi înălţat [răstignit] voi atrage la mine pe toţi oamenii).

Fraţii lui Isus nu sunt sensibili la călăuzirea Tatălui. Pentru ei, fiecare moment e o „oportunitate”. De aceea lumea nu-i poate urî. Pe Isus însă îl urăşte, fiindcă El mărturiseşte că lucrările ei sunt rele. Lumea, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult, îl urăşte pe Fiul lui. Îl urăşte în principal fiindcă spune adevărul. Adevărul despre nelegiuirile ei fără număr. Îl urăşte fiindcă îl percepe ca pe un corp străin. După cum şi este, fiindcă vine „de sus”.

Pe fraţii lui Isus lumea nu-i poate urî. Şi totuşi, „lumea iubeşte ce este al ei”. Pe ucenici, pe cei ce cred, îi urăşte, fiindcă nu sunt din lume. E tragic când lumea te urăşte, dar e infinit mai tragic când te iubeşte.

Adevărurile spuse de Isus fraţilor lui sunt necruţătoare. Fiindcă atunci nu credeau în El (aveau să creadă după înviere). Dacă însă ne mulţumim doar să fim uluiţi de necredinţa fraţilor lui Isus, înseamnă că n-am înţeles încă rostul relatării (şi al cărţii). Scopul nu este să ne facă să ne simţim bine când vedem că alţii sunt mai necredincioşi decât noi, ci să ne examinăm pe noi înşine în lumina ei. Dar toate acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi şi crezând să aveţi viaţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.