Prima parte a acestei postări AICI.

(2) Influența teologiei adventiste asupra evanghelicilor români

Dar imaginarul românului evanghelic este bântuit de Papa-Antihrist nu doar fiindcă cel dintâi se lupta, vicarial, cu Antihristul prin mijlocirea lui Martin Luther, ci și fiindcă metanarațiunea evanghelică este influențată în mod semnificativ de metanarațiunea adventistă.

Aici pot vorbi din experiența personală. În gimnaziu am participat la conferințele ținute de pastorul adventist Lucian Cristescu la Casa de Cultură din Botoșani. Erau un spectacol teologic și retoric cum niciun vorbitor local nu ar fi putut pune în scenă. Fascinat de țesătura teologică dispensaționalistă a prelegerilor, m-am înscris la niște cursuri prin corespondență. O membră a Bisericii Adventiste era poștașul care îmi aducea (săptămânal?) broșurile din care aflam ce reprezintă fiarele din Daniel, cine sunt cei doi martori din Apocalipsa, cum trebuie interpretate cele 1290 de zile din Daniel 12:11 etc.

Tot din acea perioadă am învățat că pe tiara papei scrie VICARIUS FILII DEI și am refăcut pe cont propriu, după exemplul dat de pastorul Lucian Cristescu, calculul în urma căruia rezulta că valoarea numerică a acestei secvențe latinești este nici mai mult, nici mai puțin decât 666! Iată dovada imbatabilă că papa era și este Antihristul!

Cu această descoperire epocală în buzunar, am plecat la școală într-un suflet, dornic să o avertizez pe singura mea colegă catolică, Francisca V. ‒ al cărei suflet voiam să-l smulg din focul iadului ‒ asupra caracterului malefic al papei Ioan Paul al II-lea. Aș fi prea blând cu mine dacă aș spune că Francisca, bună prietenă cu sora mea (au fost colege de bancă în tot gimnaziul) a fost descumpănită de savanta mea „demonstrație”. Cred că „oripilată” este termenul de care am nevoie. Mă întreb, nu fără jenă, dacă își mai aduce aminte de acest episod în care eram animat de un mare zel evanghelistic, dacă nu și de o pricepere teologică pe măsura lui.

(va urma)


Un prieten mă întreabă cum rezum în câteva rânduri doctrina evanghelicilor despre justificare.

Pe nerăsuflate aș rezuma cam ca în paragraful de mai jos. Dar mă tem că prin el m-am rezumat pe mine mai mult decât pe evanghelici în general.

Dacă aveți alte sugestii le aștept.

***

Doctrina evanghelicilor despre justificare este tributară concepției pauline (via Augustin și Martin Luther) conform căreia omul este îndreptățit (justificat) prin credință, fără „faptele legii” (διότι ἐξ ἔργων νόμου οὐ δικαιωθήσεται πᾶσα σὰρξ ἐνώπιον αὐτοῦ, διὰ γὰρ νόμου ἐπίγνωσις ἁμαρτίας (Rom 3:20). Prin „faptele legii” Luther înțelegea efortul religios al omului „întors în/către sine însuși” (cor curvum in se). Esențiale pentru înțelegerea concepției evanghelice despre justificarea prin credință sunt epistolele către Galateni, respectiv Romani. Pentru Luther, pentru Calvin și, implicit, pentru evanghelici, îndreptățirea este cea mai importantă metaforă soteriologică. Mântuirea este înțeleasă/explicată cu ajutorul unei imagini judiciare. Dumnezeu, judecătorul, îi „achită” (declară drepți) pe păcătoși în baza jertfei ispășitoare a lui Hristos. Această declarație nu este o „ficțiune juridică” (în sensul că Dumnezeu ar declara ceva împotriva realității), cum adesea obiectează criticii teologiei protestante. Îndreptățirea făcută de Dumnezeu transformă ontologic ființa umană. Acest act inițial, începutul vieții de credință, este o anticipare a îndreptățirii finale care va avea loc la Judecata de Apoi. Faptele bune nu sunt o precondiție a mântuirii, ci o consecință a mântuirii. Cel justificat este pus într-o relație dreaptă cu Dumnezeu și parcurge un proces de sfințire și de transformare care culminează la Parusia. Faptele bune sunt așadar o consecință logică a intrării într-o relație dreaptă cu Dumnezeu. Un creștin îndreptățit prin credință va rodi fapte bune așa cum un pom face rod în mod „natural”.


Ce faceţi dacă participaţi la Cina Domnului şi observaţi că, din neatenţie, unul dintre membrii bisericii sau unul dintre slujitorii care împart elementele euharistice dă pe jos o frântură de azimă (sau pâine, după caz)?

Ce fac ortodocşii în astfel de cazuri (sau ce li se recomandă să facă) ştiu. Sunt curios cum procedează membrii confesiunilor evanghelice.

Dacă nu v-aţi pus niciodată această problemă, întrebaţi-i pe pastorii din biserica pe care o frecventaţi.