Despre episodul de la nunta din Cana am scris deja cu altă ocazie. N-am să fac decât o referire fugară la el. Respectivul moment festiv marchează inaugurarea lucrării publice a Mântuitorului, momentul în care se angajează pe un drum care presupune şi posibilitatea de a fi perceput greşit, chiar şi de către mama lui. Aceasta fiindcă Hristos are o viziune care transcende perspectiva mioapă a celor din jur. Este a doua oară când cineva din familia Mântuitorului nu înţelege că lucrarea lui înseamnă mult mai mult decât rezolvarea urgenţelor (din al căror prizonierat unii oameni nu scapă niciodată). Maica Sfântă este îngrijorată de terminarea vinului. Hristos însă refuză să fie magicianul de serviciu pe care îl invocăm pompieristic atunci când ajungem la fundul sacului (sau al butoiului, după caz).

O paralelă izbitoare a acestui episod întâlnim la începutul Evangheliei după Marcu, în capitolul 3. Lucrarea lui Isus a început în forţă, cu exorcizări şi vindecări, dar a stârnit totodată opoziţie şi calomnie. Un anumit moment, cu precădere, trădează o parte din această încărcătură dramatică. Isus şi ucenicii sunt practic ţinuţi sub asediu de mulţimea celor care au auzit de minunile pe care le face. Grupul celor 12 + 1 n-are timp nici măcar să mănânce. În atari condiţii, rudele lui Isus vin să pună mâna pe El, fiindcă ziceau/se zicea: „Şi-a ieşit din minţi”.

De-a lungul vremii, sintagma grecească „ai lui” (hoi par’autou) a fost interpretată în fel şi chip. S-a spus ba că cei porniţi să-l „aresteze” sunt prietenii, ba că sunt rudele din cercul lărgit, ba că sunt ucenicii (deşi ucenicii sunt în casă împreună cu Isus!). În anumite manuscrise (nu foarte multe, din cele peste 5700), expresia hoi par’autou a fost chiar înlocuită cu „cărturarii şi ceilalţi”, doar pentru a evita situaţia jenantă în care rudele lui Isus ajung să aibă îndoieli cu privire la sănătatea lui mentală şi de aceea se hotărăsc să-l ia acasă cu de-a sila.

Şi totuşi, argumentele converg înspre ideea că cei veniţi să pună mâna pe Isus sunt mama şi fraţii lui. În Septuaginta (şi nu numai) întâlnim, de ex., de trei ori expresia hoi par’autou cu referire la „rude” (Prov. 31:21, Susana 33, 1 Mac. 9:44). Mai mult, tehnica narativă a lui Marcu de a crea „sandvişuri” literare* sugerează că „rudele” din 3:21 sunt cele care doresc să aibă o discuţie cu Isus în 3:31. În 3:21 rudele pornesc la drum spre locul unde este Isus, iar în v. 22-30 este prezentată discuţia lui Isus cu fariseii şi cărturarii, ceea ce le dă răgaz rudelor să ajungă la destinaţie. Nu ne interesează această polemică decât în măsura în care ea pune într-o anumită lumină comportamentul rudelor. Rudele au ajuns să creadă că Isus şi-a ieşit din minţi. Fariseii şi cărturarii cred (şi spun) că Isus este posedat de un drac. Acuzaţia acestora este, de departe, mult mai gravă (şi rău-intenţionată). Ceea ce spun rudele nu e atât de grav, fiindcă e motivat de zvonurile despre comportamentul „scăpat de sub control” al lui Isus. Cu siguranţă că, odată ajunse la faţa locului, rudele au ocazia să-şi dea seama că Mântuitorul este perfect lucid. Şi mai au ocazia să ia cunoştinţă de un adevăr incomod: familia lui Isus nu se mai defineşte din perspectiva legăturilor de sânge, ci din perspectiva modului în care împlineşte voia lui Dumnezeu.

Scena este tulburătoare. Mama şi fraţii lui Isus au sosit la locul se află Isus şi cer să fie anunţată prezenţa lor. Răspunsul pe care-l primesc nu este cel scontat: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” Apoi, aruncîndu-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul lui: ,,Iată, a zis El, mama Mea şi fraţii Mei!.

Textul nu este lipsit de o tuşă ironică: Mama şi fraţii „biologici” sunt „afară” (v. 32). Mama şi fraţii spirituali sunt „înăuntru”, în jurul lui Isus (v. 34). În esenţă, Mântuitorul spune că familia biologică este înlocuită de familia eshatologică: (Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă). Pentru cei din jur, şi mai ales pentru rude, afirmaţia trebuie să fi fost deconcertantă. Nu ni se spune ce a mai urmat. Pentru autor, nu consternarea rudelor este importantă. Important este că cititorul evangheliei, lovit în moalele capului de tăria unei astfel de declaraţii, trebuie să ia o decizie. O decizie cu implicaţii practice. Care anume?

*sandviş literar = structură narativă de tipul A-B-A’. În cazul de faţă, A = momentul plecării rudelor; B = polemica lui Isus cu fariseii; A’ = sosirea rudelor.


Prea adesea mi-e dat să-i aud pe unii oameni vorbind despre Isus ca şi când acesta ar fi fost nimic mai mult decât un învăţător „contracultural” (un hippie avant la lettre) itinerant care ne invită să lăsăm deoparte grijile zilei de azi, preocuparea pentru îmbrăcăminte şi hrană şi să trăim ca fraţi în cadrul unei împărăţii „aflată în inimi”, în care „you are ok, I am ok, everbody is ok” etc.

Când citesc Biblia, găsesc un alt Isus, mult mai complex, care adesea are de spus ceva incomod celor din jur. Un Isus care a declarat „Eu sunt Adevărul” şi „Eu am venit să mărturisesc despre adevăr”. În consecinţă, m-am hotărât să postez o serie de reflecţii despre modul lui Hristos de a se raporta la cei apropiaţi (părinţi, fraţi, prieteni), la păcătoşi notorii sau la oameni extrem de morali (cel puţin în ochii lor), la autorităţi (religioase sau temporale) şi la mulţimi.

Ceea ce mă frapează la Isus este luciditatea, capacitatea de a spune lucrurilor pe nume, de a atrage atenţia interlocutorului asupra unei grave incongruenţe şi seninătatea care adesea însoţeşte discursul.

La 12 ani, de Paşte, Isus merge la Ierusalim, alături de părinţi, prieteni, vecini. După zilele de sărbătoare, grupul de pelerini pleacă spre Galileea. Părinţii lui străbat cale de o zi până să-şi dea seama că Isus lipseşte. Crezuseră că este alături de ceilalţi membri ai grupului. Fac cale întoarsă (încă o zi) şi îl găsesc în Templu, în dialog cu învăţătorii care sunt uimiţi de sagacitatea lui. Maria şi Iosif rămân consternaţi. Mama lui îi pune o întrebare în care se citeşte reproş şi anxietate: „Copile, de ce te-ai purtat astfel cu noi. Iată că eu şi tatăl tău te-am căutat cu mare nelinişte!”

Răspunsul lui Isus este semnificativ: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Mama lui îi reproşează că ea şi Iosif (tatăl lui „adoptiv”) l-au căutat plini de îngrijorare. Isus le spune că îngrijorarea este gratuită. Ar fi trebuit să ştie unde se află: în casa Tatălui său. De fapt, în original nu se foloseşte cuvântul „casă”, ci apare o expresie oarecum eliptică („în cele ale tatălui meu”) al cărei sens ar putea fi „în treburile/interesele Tatălui meu”. Evident, în acest caz, „cele ale Tatălui” se referă la Templu.

Lui Isus i se spune: „s-ar fi cuvenit să te conformezi aşteptărilor noastre, ale părinţilor tăi pământeşti”. În replică, Isus spune: „se cuvinte să mă conformez aşteptărilor Tatălui meu, iar voi ar fi trebui să ştiţi asta”.

Evanghelistul Luca strecoară discret precizarea că părinţii lui n-au înţeles spusele lui. E întâia oară când ni se spune că Hristos nu este înţeles. Şi totuşi, pentru ca nu cumva cititorul să rămână cu o impresie falsă, că Isus este un răzvrătit, un răzgâiat şi un mofturos (cum se întîmplă cu acei copii talentaţi care ştiu că sunt talentaţi şi exploatează din plin situaţia), evanghelistul mai spune: „şi le era supus”. Adevărul nu trebuie să conducă la rebeliune. Adevărul poate merge mână în mână cu ascultarea şi respectul.

(Luca 2:41-52)