În dragoste nu este frică; dragostea desăvârşită izgoneşte frica; de aceea, cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste, pentru că frica presupune pedeapsa.

Genesa 3. Una dintre temele proeminente ale relatării are de-a face cu teama de Divinitate şi dorinţa de ascundere. Episodul este construit de aşa natură încât înfăţişează apropierea treptată a lui Dumnezeu de cei doi, ascunderea lor printre pomii din Grădină şi întrebarea pe care Creatorul o adresează omului, ca un ecou care ajunge prin istorie până la fiecare dintre noi: „Unde eşti?”

Cei doi au păcătuit. Ca cititori care asistă din exterior la drama consumată, ştim bine asta. Dumnezeu însă pare să nu ştie. Desigur, pare doar, fiindcă prin această ignoranţă asumată încearcă să cunoască împreună cu omul ceea ce trebuie cunoscut despre abaterea de la porunca dată. Nu avem de-a face cu o intrare intempestivă în scena unde s-a consumat răzvrătirea. S-ar spune că Dumnezeu alege să menajeze ruşinea celor doi.

Întrebarea „Unde eşti?” nu este, aşa cum credea Marcion, scriitorul heterodox din secolul al II-lea, expresia unei ignoranţe de facto, caracteristice unei zeităţi limitate, ci prima întrebare dintr-un dialog în care Dumnezeul cel Viu, omniscient, îl invită pe omul vinovat să-şi exploreze starea. „În răcoarea zilei” (sau „în adierea brizei”) ar putea însemna momentul înserării. În amurgul care anunţă lunga noapte hibernală a omenirii, Dumnezeu îl cheamă pe om să conştientizeze continentul teribil al răului către care s-a deschis în mod liber, pierzând totodată libertatea.

Modul în care se prezintă Dumnezeu în această relatare i-a intrigat pe anumiţi comentatori. Între ei, şi pe Marcion, amintit mai sus, datorită trăsăturilor excesiv de umane aplicate lui Dumnezeu. Ce fel de zeitate transcendentă este aceasta, dacă se plimbă prin grădină în căutarea omului, iar zgomotul apropierii sale, ori glasul său, îl fac pe om să se ascundă? Avem, fără-ndoială, de-a face cu una dintre multele cazuri în care Dumnezeu se acomodează înţelegerii omeneşti atât de neaşteptat, încât scandalizează sensibilităţile celor care au pretenţia ca Dumnezeu să se prezinte numai în conformitate cu aşteptările lor.

În cel mai sumbru ceas al omenirii primordiale, Dumnezeul atotputernic nu se revelează nici ca „foc mistuitor”, nici „topind munţii ca ceara” prin manifestarea puterii sale, nici mânios ca atunci când a fost în stare să-şi reverse mânia asupra propriului Templu. Prezenţa sa este lipsită de manifestările grandioase pe care le vom întâlni în alte pasaje din Biblie.

Acum, când plămada ieşită din mâinile sale s-a răzvrătit, Dumnezeul cel viu nu simte nevoia să-şi reafirme autoritatea în mod despotic, aruncând de sus fulgere şi trăsnete ca Zeus asupra titanilor rebeli. Dimpotrivă, tocmai deoarece cunoaşte starea jalnică a protopărinţilor umanităţii, se apropie de ei cu acel calm al celui ce ştie deja totul.

(Va urma)


Marcu 4. Final de capitol. Isus le cere ucenicilor sa treacă de partea cealaltă a Mării Galileei. Se stârneşte o furtună care ameninţă să scufunde corabia. În tot acest timp, Isus doarme în partea din spate a corăbiei, cu capul pe o pernă. (sau „căpătâi”, traduce Cornilescu). Corabia se leagănă periculos pe valuri, dar Isus continuă să doarmă. Poate că activitatea intensă din ultimele zile l-a obosit mult. Nu se trezeşte decât atunci când vin la el ucenicii care îl întreabă cu reproş: „Nu-ţi pasă că pierim?” Hristos se scoală, ceartă vântul şi porunceşte mării să facă linişte. De îndată vântul a încetat, iar pe mare s-a instalat calmul.

În încheierea episodului, Isus are două întrebări incomode pentru ucenici: „Pentru ce sunteţi fricoşi”? şi „Încă nu aveţi credinţă?” Cele două trebuie tratate pe rând.

Frica. „Pentru ce sunteţi fricoşi?”. Termenul „fricos” (deilos) înseamnă de fapt ceea ce am înţelege astăzi prin „laş, slab de înger, lipsit de curaj”. În primă fază, Isus îi mustră pentru lipsa lor de curaj. [Să nu uităm, pe lista de păcate pasibile de iazul cu foc, laşii sunt primii, secondaţi de „necredincioşi”. În contextul versetului din Apocalipsa, „necredincios” ar putea însemna şi „cel care trădează”. Laşitatea şi lipsa de fidelitate (trădarea) merg adesea mână în mână.]

Necredinţa. Ucenicii se tem fiindcă nu au credinţă. Şi nu au credinţă fiindcă sunt paralizaţi de frică. Prima o atrage pe cea de-a doua, care la rândul ei o accentuează pe prima. Un cerc vicios pe care numai Mântuitorul îl poate rupe.

În traducerea lui Cornilescu, Isus întreabă: „Tot nu aveţi credinţă?” Ea ar trebui înţeleasă astfel: „Încă nu aveţi credinţă?” Adverbul tradus cu „tot” (oupō) marchează prelungirea unui anumite stări care ar fi trebuit de fapt să înceteze. Cu alte cuvinte, Isus se aştepta ca ucenicii să fi învăţat deja să aibă credinţă în circumstanţe ostile. Să nu se lase aşa de uşor cuprinşi de laşitate şi necredinţă. Dar ucenicii sunt încă în urmă în raport cu aşteptările învăţătorului. Şi nu doar în privinţa credinţei. Capacitatea lor de a-l înţelege pe Isus sau acţiunile lui este de asemenea înceţoşată. De două ori sunt întrebaţi: „Încă nu pricepeţi?” (Marcu 8:17; 8:21). Despre aceasta însă în altă postare.