În Biblia sinodală 1988, capitolul Genesa 21 este numerotat cu 19, iar v. 1 este de fapt o preluare (eronată) a versetului Iosua 19:1. Îmi poate confirma cineva dacă această greşeală se regăseşte şi în ediţia 1982 sau în ediţiile sinodale ulterioare celei din 1988?

Mulţumesc.


Scriam într-o postare anterioară că raţiunea şi conştiinţa omului „natural” îmi apar învăluite într-o „pâclă” a insensibilităţii sau a nesimţirii. Şi totuşi, vinovăţia care s-a stârnit în Adam (sentimentul ruşinii) este mai degrabă semnul unei sensibilităţi, nu-i aşa?

Adam cel aşezat în lumina lui Dumnezeu şi-a pierdut echilibrul lăuntric, şi-a pierdut cumpătul, şi-a ieşit din matcă. Sentimentele lui Adam au scăpat de sub control. Adam descoperă în frică noul său stăpân. Această frică, dublată de o sensibilitate sporită, deşi dezechilibrată în sine, îl poziţionează totuşi corect în relaţia cu Dumnezeu? Cum ar arăta un Adam care a păcătuit şi care totuşi iese înaintea lui Dumnezeu sfidător şi obraznic, cam ca cei despre care auzim din când în când că aleg nudismul ca formă de protest în societăţile democratice occidentale?

(În paranteză fie spus: faptul că sunt posibile astfel de proteste în societatea occidentală mie îmi spune că am ajuns la antipozi faţă de sensibilitatea pe care încă o are Omul în Genesa. Nu că nuditatea n-ar fi fost prezentă şi în alte vremuri în societate [cazul Greciei antice], dar acolo era circumscrisă palestrei şi întrecerilor sportive. Occidentul modern şi-a pus deci poalele în cap mult mai sfidător şi nesimţit decât Grecia păgână).

Sensibilitatea lui Adam, de bună seamă, n-avea să ţină prea mult. Mediul din afara Grădinei este ostil şi îi smulge multă trudă. Arşiţa şi gerul i-au tăbăcit pielea. Din părtăşia cu Creatorul a rămas doar o amintire, ca săgetarea nostalgică a Bucuriei lui Lewis. Ne e dor şi nouă de liniştea unei Grădini. Aş spune că paradisul din imaginarul omenirii e inevitabil o Grădină, fiindcă de acolo am plecat.

Nesimţirea criminală

Păcatele părinţilor sunt pedepsite în părinţi. Insensibilitatea tatălui devine nesimţirea fiului.

Abel era păstor. Cain era plugar. Ca păstor (păstor, nu pastor!), ai şanse să-ţi păstrezi sufletul sensibil (dacă, desigur, eşti păstor bun). Asta fiindcă ajungi să simţi şi să suferi, fiindcă îngrijeşti făpturi plăpânde, fiindcă trebuie să le aperi şi uneori chiar să-ţi dai viaţa pentru ele. Dar dacă lucrezi un pământ blestemat, care te răsplăteşte cu spini şi pălămidă, s-ar putea să-ţi tăbăceşti nu doar palmele, ci şi sufletul. Spinii şi pălămida i-au tăbăcit sufletul lui Cain.

Cain e prototipul omului înverşunat împotriva existenţei, a lumii, a fratelui său, împotriva lui Dumnezeu. Nu întotdeauna i se citeşte posomorârea pe chip, dar Cel ce poate citi rărunchii ştie că şi sufletul lui e tot aşa.

Încrâncenarea lui Cain l-a desensibilizat, l-a nesimţit. Şi dacă inima s-a învârtoşat în suspiciune faţă de Dumnezeu şi de toate, ce mai poate face o mică săgeată sub forma unei întrebări: „Pentru ce ţi s-a posomorât faţa?”

Dumnezeu este întotdeauna generos: vino să judecăm (Come now, let us argue it out); Care e motivul încrâncenării tale?

Un avertisment: fiara pândeşte la uşă…

Dar Cain, care a petrecut prea mult timp în preajma plugului, şi-a înţepenit grumazul în nesimţire ca un animal de povară la jug. Nimic nu mai poate ajunge până la el. De la nesimţire la crimă nu e decât un pas. Şi tot aşa. Crimă cu impunitate. „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”

Ce har să-i mai dai unui astfel de om?

Pribegia!

Sentinţa neodihnei este atât pedeapsă, cât şi o dovadă de clemenţă. Pribegia este poate cel mai potrivit mijloc prin care inima lui Cain ar mai putea fi salvată. Cu ce altceva poţi trata scleroza nesimţirii care a dus la crimă?


Un coleg de VT mi-a atras recent atenţia asupra acestui verset: „Şi Sara a zis: «Dumnezeu m-a făcut de râs: oricine va auzi, va rîde de mine».” Din traducerea Cornilescu s-ar putea crede că pentru soţia lui Avraam naşterea şi alăptarea unui copil la bătrâneţe constituie ceva ridicol. Ceva de care să te jenezi. Aparent, Sara e cel puţin contrariată de faptul că Dumnezeu face haz pe seama ei. Săraca femeie, îţi vine să spui. A ajuns să fie subiect de glume la bătrâneţe

Şi totuşi, textul original se pretează la o altă interpretare. Retradus literal, textul ar suna astfel: „Sara a zis: Dumnezeu a creat [prilej de] râs. Oricine va auzi va râde (împreună cu mine)” [ebr., watomer Sarah ţehoq asah li Elohim. Kol-haşomea yiţhaq-li]. În acest caz, Sara nu este subiect de râs, ci are un motiv de bucurie, exprimată prin râs. Mai ales în contextul unei culturi semitice, dobândirea unui copil de către o femeie sterilă constituie un motiv de jubilaţie.

Interesant, traducerea în greacă a textului ebraic păstrează aceeaşi idee: „Şi a zis Sara: Domnul mi-a făcut [prilej de] râs. Cine va auzi se va bucura cu mine” (Eipen de Sarra: gelōta moi epoiēsen Kyrios. Hos gar an akousē sunhairetai moi).

Traducerea evreiască în engleză (Jewish Publication Society, 1985) spune acelaşi lucru: Sarah said, „God has brought me laughter; everyone who hears will laugh with me.”

Şi atunci, de unde la Cornilescu ideea că Dumnezeu o face de râs pe Sara? Probabil din versiunea franceză L. Segond: Et Sara dit: Dieu m-a fait un sujet de rire; quiconque l’apprendra rira de moi. În orice caz, în versiunea 1931, Cornilescu a reabilitat-o pe mama nonagenară: Şi Sara a zis: Dumnezeu m-a făcut să râd: oricine va auzi va râde cu mine.


Aici scriam despre primul Lameh!

Istoria celui de-al doilea Lameh începe când părinţilor umanităţii li se naşte un descendent. Din amurgul unei lumi peste care soarele n-a apucat să se ridice prea mult, vocea mamei tuturor celor vii se îndreaptă cu speranţă către Dumnezeu, cu încrederea că promisiunea făcută de El se va împlini: „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă…” Poate că această sămânţă este cea despre care Creatorul anunţase că va zdrobi capul şarpelui. De numele lui Set se leagă aşteptarea că el ar putea fi „cel rânduit, cel numit.” Poate nu este el, dar lui i se naşte un fiu – Enos. Şi, interesant, în astfel de vremuri omul se întoarce către Dumnezeu. Textul nu spune explicit cine are iniţiativa. Deşi cele mai multe traduceri preferă ideea că „atunci au început oamenii să cheme numele Domnului”, n-ar fi exclus ca iniţiatorul să fie tocmai Enos, devenit astfel capătul unei linii genealogice care a redescoperit reverenţa faţă de Dumnezeu.

Aici Genesa îşi întrerupe în mod neaşteptat firul narativ şi ne invită să revenim la început de tot, la momentul când Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea Sa. Citind primele versete din capitolul 5, ai senzaţia că Dumnezeu vrea să înceapă o filă nouă în istoria umanităţii. E ca şi când ar vrea să-i rescrie istoria, lăsând în afara ei firul genealogic blestemat al lui Cain. La sfârşitul capitolului anterior, prin vocea arogantă a lui Lameh, care proferă ameninţări şi răzbunări teribile, linia lui Cain îşi semnase de fapt condamnarea. În cazul lui Lameh, mândria vine atât după Cădere, cât şi înainte de ea. Cain este izgonit de două ori. Odată din faţa lui Dumnezeu. A doua oară din istorie. În cartea planurilor divine, succesorii lui Cain nu sunt distribuiţi nici măcar în roluri de figuranţi. Cel care îşi luase două neveste, ca să-şi asigure o posteritate bogată, rămâne în realitate fără posteritate. Când Lameh şi-a isprăvit de declamat rolul cu voce tunătoare, nu mai rămâne în urma lui nici măcar ecoul. Doar negură şi uitare.

Când recapitulează istoria neamului omenesc, Dumnezeu alege linia lui Set. Întoarcerea către Dumnezeu este tot mai evidentă. Unul dintre descendenţii lui, Enoh, nu doar trăieşte şi procreează, ci „umblă cu Dumnezeu”. Ca o anticipare a destinului celor care aleg să umble cu Dumnezeu, textul ne spune că Dumnezeu l-a luat la El. Da, e drept, moartea loveşte pe toţi descendenţii Protopărinţilor, dar dragostea se dovedeşte mai tare decât moartea. Enigmaticul Enoh se mută cu locuinţa la Dumnezeu, fără a trece prin moarte. Moştenirea lui e dusă mai departe de Metusala şi de Lameh. Al doilea Lameh.

Către finalul cap. 4 îl găseam pe primul Lameh dând glas ambiţiilor sale deşarte. Către finalul cap. 5 îl găsim pe un alt Lameh dând glas exact unei atitudini opuse. La naşterea lui Noe („mângâiere”), tatăl său spune: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Domnul”.

Vocea celui de-al doilea Lameh e încărcată şi ea de speranţă. Aceeaşi speranţă pe care o exprimase mama tuturor celor vii la naşterea lui Set. Cu fiecare generaţie, nădejdea binecuvântării divine se înnoieşte. Lameh vorbeşte ca unul care îşi asumă consecinţele blestemului, atunci când alege să lucreze „ţărâna ce de veacuri smulge trudă”. O lucrează ca semn că se supune justiţiei divine. Dacă ar refuza, ar însemna să sfideze sentinţa, să trăiască în rebeliune. Lameh ştie că nu poţi să invoci numele lui Dumnezeu şi totodată să-i calci în picioare hotărârile. În glasul celui de-al doilea Lameh, speranţa capătă valenţe profetice. Noe va fi într-adevăr cel prin care va veni mângâierea pentru neamul omenesc. Când Dumnezeu îşi încheie judecata prin Potop, promite că nu va mai blestema niciodată pământul. Prin Noe, neamul omenesc este salvat de la distrugere. Prin el vor veni jertfele. Şi tot prin el, o dublă „mângâiere” cu potenţial ambivalent: viţa de vie şi vinul. Experienţa de final a lui Noe arată că neamul omenesc rămâne imperfect. Moştenirea lui Lameh (prin Noe) este deci pe alocuri controversată. Dar poartă cu ea speranţa care nu moare. Istoria celui de-al doilea Lameh nu se încheie. Ecourile ei răzbat prin neguri până la noi.


Parcurg din nou Geneza cu excelenta ei perspectivă asupra omului şi a relaţiei lui cu Dumnezeu. Istoria primordială a umanităţii, atât de marcată de tragism în esenţa ei, respiră totuşi de nădejde şi încrederea că Dumnezeu n-a abandonat neamul omenesc, chiar dacă adesea ne pare mai degrabă absconditus.

M-a intrigat totuşi modul în care se raportează la Dumnezeu descendenţii lui Adam. Ştim ce s-a întâmplat cu prima pereche de fraţi, Cain şi Abel. Întâiul născut face dovada unui caracter găunos (tiparul reapare în cartea Genesei: Ismael şi Isaac, Esau şi Iacov). Cain îl ucide pe Abel. Cel despre care Eva anunţase cu speranţă în glas: „Am dobândit un om de la Domnul” adânceşte spirala răului prin crimă şi devine el însuşi blestemat, condamnat să rătăcească în neodihnă. Cain devine astfel tatăl tuturor acelora pe care înverşunarea faţă de Dumnezeu îi face să fugă mereu departe de faţa Lui, încercând să lepede un zbucium pe care fuga de Dumnezeu nu poate decât să-l adâncească.

Între descendenţii lui Cain îl găsim pe Lameh. Un personaj despre care nu se spun multe, dar suficiente totuşi ca să-i putem creiona un portret. Lameh e personajul caracterizat de hybris, de ceea ce grecii antici numeau „nemăsură”. Lameh e omul sub semnul instinctului brut şi al patimii răzbunătoare. Instinctului îi dă curs când îşi mai ia o soţie. Patimii răzbunătoare îi dă curs când ucide un om care l-a rănit. Mai mult, nu-i e jenă să-şi pună în versuri crima. Ca un bun macho, găseşte că cel mai potrivit auditoriu pentru isprăvile sale vitejeşti sunt cele două soţii ale sale. Nemăsura se vede cel mai bine însă din disproporţia enormă pe care o introduce: „Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte”. Urmaşul lui Cain perverteşte principiul divin menită să garanteze siguranţa lui Cain într-un pretext pentru masacre şi hecatombe care îi măgulesc ambiţiile nelimitate. Unul dintre fii lui Lameh, Tubal-Cain, ajunge artizan şi făureşte unelte de aramă şi fier. Celui ce e conştient de moştenirea violentă pe care o poartă în gene Tubal-Cain nu-i e greu să-şi imagineze că de pe nicovala lui vor ieşi curând şi săbii, nu doar fiare de plug şi cosoare.

Acesta este primul Lameh: purtătorul unei moşteniri întunecoase, caracterizate de trufie, violenţă şi sete de răzbunare. Există însă şi un alt Lameh. Despre el însă într-o viitoare postare.


Sunt în chinurile facerii: pregătesc un studiu din Genesa 6:8-22. Vers. 9 mă surprinde: „Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.”

Îmi spun: ceva e în neregulă cu textul ăsta. Îmi promite „urmaşi” şi îmi spune altceva. Ori traducătorul, ori autorul greşeşte prin lipsă de coerenţă. Ebraica mea ultramodestă îmi oferă posibilitatea să verific textul în original. Aflu că termenul toldot (feminin plural) poate însemna mai multe lucruri: (line de) descendenţi, generaţie, genealogie, origine, relatare, istorie.

Avem de-a face deci cu o scăpare a traducătorului. Textul din v. 9 ar fi trebuit să sune: Iată istoria lui Noe..