Pentru astăzi am decis să vizitez Apostelkirche, biserica luterană care e la câteva minute de căminul în care sunt cazat. Clădirea bisericii, o navă gotică, marcată de ogive specifice (vezi foto), datează tocmai din a doua jumătate a sec. XIII. De fapt, este prima clădire de acest tip din Westphalia.

După cum veţi fi ghicit, ea trebuie să fi avut alţi proprietari în acele vremuri, cu trei secole înainte de Reformă. Aparţinea ordinului franciscan (ramura minorită). Pe la începutul lui 1800 mănăstirea a fost închisă şi clădirea a suferit profanări. După o vreme, a fost restaurată ca biserică evanghelică (luterană) şi a rămas în proprietatea evanghelicilor. A fost din nou afectată în timpul celui de-al doilea război mondial şi reconstrucţia ei, desfăşurată intermitent, s-a încheiat prin 1960.

Interiorul este cât se poate de simplu. Singurele vitralii care s-au mai păstrat (ori au fost restaurate) sunt cele dinspre absidă. Tot în perimetrul respectiv e suspendat un crucifix (foto), ca şi la Dom.

Bănci un pic mai confortabile (cu burete). Lume nu prea multă. Majoritatea oameni în vârstă. Vezi însă şi tineri şi oameni între două vârste. Astăzi ne slujesc în principal două doamne. Doamna pastor poartă robă lungă, neagră. Cealaltă e un fel de diaconiţă. Nu-mi dau seama exact ce funcţie are, dar cert e că citeşte textul prevăzut în calendarul bisericesc (astăzi din Exodul) şi strânge colecta (pe o parte a navei). Singurul bărbat care se implică activ în timpul slujbei e un domn care strânge colecta pe partea cealaltă. Din ce ştiu, mai slujeşte în biserică şi un pastor, pe care însă nu-l văd.

Programul este tipărit pe foi volante, aflate pe masa unde se găsesc şi harfele de cântări (care în partea a doua conţin şi explicaţii teologice, câteva catehisme etc.). Totul merge după tipic. „Nimic dincolo de ce este scris”. Rugăciunile sunt, ca şi la catolici, citite din cartea de slujbă. Se recită Crezul Apostolic (cu o mică ajutare: die heilige christliche Kirche [în sfânta Biserică creştină], în loc de sanctam Ecclesiam catholicam [în sfânta Biserică catolică]. Se recită (la final) şi Tatăl Nostru.

Pe la mijlocul serviciului, doamna pastor suie în amvon, de unde va predica (pe) deasupra capetelor noastre. Textul este din Evanghelia după Marcu 12:28-34 (despre cea mai mare poruncă din Lege). Aud multă teologie (atât cât pot să deduc eu cu germana mea de şcoler). Sunt citaţi Luther şi Bonhoeffer, dar în final mă roade întrebarea: ce relevanţă are pasajul predicat pentru noi astăzi, cei din sec. XXI? Nu sunt prea sigur că doamna pastor a dat un răspuns convingător. Poate l-a dat şi nu l-am priceput eu.

Ce mi se pare cu adevărat plin de farmec sunt imnurile şi orga. De ce oare luteranii nu cântă mai mult şi mai cu foc? Şi de ce orga nu e lăsată să-l laude mai mult pe den Allmächtigen, den Schöpfer des Himmels und der Erde?

În mai puţin de un ceas, ce era de spus s-a spus şi ce era de cântat (nu prea mult) s-a cântat. N-am dat mâna unii cu alţii şi n-am îngenuncheat în timpul slujbei (ca la catolici). De fapt, dacă îmi aduc bine aminte, nici la slujbele din biserica unde sunt membru nu se mai îngenunchează (în parte fiindcă spaţiul dintre bănci nu permite şi în parte fiindcă am cam dezvăţat acest obicei).

Orga a început deja să cânte de ieşire. Doamna diaconiţă, aflată la uşă, ţine un coş în mână şi un zâmbet larg pe buze (pentru cei ce vor să doneze bani). Doamna pastor e şi ea afară, să-i salute pe enoriaşi. Dau mâna cu ea şi-mi spune că e bucuroasă că mă vede la slujbă în duminica asta. Hm… Oare chiar şi-a dat seama că are un nou-venit la slujbă sau e formula din tipicul bisericesc?

Foto jos: Intrarea sau – mă rog, cum preferaţi – ieşirea Bisericii Apostolilor (Apostelkirche).


E a doua săptămână de când sunt la INTF şi deja mi-am intrat în mână, cum s-ar spune. Am terminat de scanat două role de microfilm (fiecare cu cele 4 evanghelii) şi am început-o pe a treia. Am îmblânzit aşadar în sfârşit scannerul nărăvaş, care la început făcea nazuri. A doua zi de scanare, de pildă, a trebuit să cer ajutor în stânga şi-n dreapta doar pentru banala acţiune de a pune rola în scanner, fiindcă butonul responsabil cu derularea şi inserţia filmului refuza să-şi facă datoria. Culmea, după ce am întrebat pe mai multe persoane care şi-au declinat competenţa, m-a luminat Dr. Andreas Juckel, specialist în traducerea siriacă a NT.

Scanarea celui de-a treilea role merge mai încet, fiindcă manuscrisul a fost microfilmat altfel decât se obişnuieşte (N.B.: rola provine de la British Museum, ceea ce îmi întăreşte convingerea că britanicii au o satisfacţie morbidă să facă mereu totul anapoda în raport cu cei de pe continent.)

Foto: Eu şi scannerul adus în sfârşit la obedienţă.

P.S. Pentru acei „Concerned Evangelicals” care citesc blogul: cred că icoana are funcţie strict decorativă. 🙂


Astăzi am hotărât să merg la catedrală (St. Paulusdom, cum îi spune în germană) la slujbă. Nu reuşisem să vizitez clădirea peste săptămână, deşi am trecut zilnic pe lângă ea, de la cămin la Institut. Markus Tüshaus, vicarul tinerel care e şi rectorul căminului unde locuiesc mi-a spus că slujba principală începe la 10.

Aşadar, cu umbrela la subsuoară şi (ca orice bun protestant) cu Biblia în borsetă am pornit pe jos spre Dom (foto stânga). Vremea este cuminte astăzi (ieri soarele şi ploaia s-au tot şicanat reciproc deasupra noastră). Puţină lume pe străzi. Se vede că duminica e duminică. La Bucureşti lumea tropăie în sus şi-n jos încă de la ora 8, când mă îndrept spre biserică.

O clădire superbă, care datează din 1225. (Prima biserică episcopală datează încă din 805, când fost înfiinţat şi episcopatul de Münster).

La intrare, doi cerşetori cărora lumea le mai scapă câte un firfiric. (În Germania până şi cerşetorii arată mai decent decât te-ai aştepta).

Băncile din catedrală sunt tipice pentru locaşurile de cult catolice. Nici prea confortabile, nici incomode. În orice caz, nici nu stai în picioare până înţepeneşti (ca la ortodocşi), nici nu te afunzi în scaune de Multiplex, ca în unele „catedrale” neoprotestante, unde carnea devine total neputincioasă în lupta cu somnul.

E o linişte aproape desăvârşită. Lumea intră cu multă reverenţă, ia o carte de cântări religioase şi îşi găsesc locul în linişte.

[Paranteză. Poate mă înşel, dar încă n-am văzut pe nimeni dând impresia că locul pe care îl ocupă a devenit, în virtutea obişnuinţei, un fel de proprietate pentru care s-ar lupta pe viaţă şi pe moarte ca sa-l păstreze. Anumite doamne în vârstă, din biserica mea „natală” ar fi luptat feroce, chemând în ajutor pe Mihail şi toată oştirea cerului, cu oricine ar fi avut nesăbuinţa să ocupe din greşeală locul „lor”. Măcar la ortodocşi îţi poţi cumpăra un loc în strană şi e al tău. În anumite biserici evanghelice însă locul îţi revine gratis şi constituie o cucerire definitivă şi irevocabilă, aproape transmisibilă prin testament. Iată deci care este forţa obişnuinţei şi a tradiţiei, în însăşi inima antitradiţionalismului.]

Revin la liniştea din catedrală. Când mă gândesc la cum se comentează înainte, în timpul şi după programele din bisericile evanghelice româneşti, mă încearcă un soi de „ruşinică”. Pe mulţi pocăiţi gureşi (care se hlizesc, povestesc, deapănă amintiri sau se ceartă în timpul serviciilor divine) ar trebui să-i aducem în vizită la Paulusdom, ca să înveţe să-şi păzească nu piciorul, ci limba, când intră în Casa Domnului.

Începe procesiunea. Slujitorii bisericeşti intră în pas solemn. Orga (foto jos) îi acompaniază cu acorduri grave. Fumul de tămâie ajunge până la noi.

Se cântă. Imnurile (în germană, desigur) sunt splendide. Sunt practic parafrazări ale psalmilor sau ale unor texte biblice pe care le recunosc. Singura referire la Maria din toată slujba apare, după câte îmi pot da seama, în Crez, pus şi el pe muzică.

O vreme nu mă dumiresc cum de toată biserica ştie ce cântare se cântă. Ca să ţin isonul, trag cu privirea la vecini. Apoi ridic privirea şi mă luminez. Numărul şi strofa sunt proiectate pe stâlpi.

Paradoxal, deşi sunt într-o biserică tradiţională, descopăr închinarea antifonică specifică anumitor psalmi liturgici – congregaţia răspunde cantorului, după cum adunarea poporului Israel răspundea celui ce conducea închinarea.

Vine predica. Astăzi despre Pilda neghinei. Urmăresc cu greutate mesajul, fiindcă e destul de sofisticat, ecoul în catedrală este destul de puternic, iar vocea predicatorului, chiar şi ajutată de microfon, nu răsună suficient de clar. Înţeleg totuşi anumite idei, ici şi colo. „Să nu ne aşteptăm la o lume perfectă. Există mereu această tentaţie, de a dori să smulgem răul pentru a crea aici societatea perfectă a lui Dumnezeu.” Mi se pare că detectez chiar o referire fugară la istoria tristă a oraşului (i.e. milenarismul violent şi aberaţiile la care s-a ajuns în timpul revoltei anabaptiste din Münster, care a durat 18 luni. În tot acest timp, oraşul a fost proclamat „Noul Ierusalim”, Jan van Leiden, care s-a încoronat rege, a pretins că e un nou David, şi-a luat 16 neveste [pe una avea s-o decapiteze în piaţa publică] şi a crezut că va cuceri lumea). A sfârşit torturat în chinuri groaznice, iar cadavrul său a fost expus într-una din cele trei cuşti metalice suspendate în turla Bisericii Lambert – foto dreapta).

Trebuie spus că la capitolul predică, preoţii catolicii nu excelează. Cam scurtă omilia şi cam teoretică. N-o salvează decât faptul că e cât de cât la obiect. Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Adeseori ţi-e dat să auzi în bisericile evanghelice tot felul de predici lălâi, garnisite cu verzi şi (mai ales) uscate, care te plimbă de la Genesa la Apocalipsa, încât nu mai ştii ce a vrut să spună de fapt vorbitorul. Desigur, nu mă refer aici la acei predicatori evanghelici excelenţi care transmit Cuvântul lui Dumnezeu cu maximum de claritate şi eficienţă, răspunzând cu adevărat nevoilor oamenilor (cum predicatorii catolici, din nefericire, nu o fac). Mă refer la predicile „umplutură” care sunt, din nefericire, mai numeroase decât cele de calitate.

Înainte de euharistie, se cântă o cântare în timpul căreia oamenii îşi dau mâna unii cu alţii. Momentul mă surprinde. Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva într-o catedrală catolică. Ştiu anumite biserici evanghelice în care oamenii intră şi ies fără să se fi salutat.

Urmează euharistia. Pe acei evanghelici pe care i-am neliniştit (dacă nu chiar oripilat cu totul) prin incursiunea mea pe teren „papistaş” îi voi linişti spunând că nu am participat. Am mers la catedrală fiindcă am vrut să văd din interior închinarea altor oameni din altă confesiune. Am participat deci în limita libertăţii mele spirituale şi atât cât să nu devin un skandalon nici pentru fraţii mei, nici pentru vicar (care ştia că sunt pfingstlich, i.e. penticostal).

Cred că evanghelicii români trebuie să redescopere acea reverenţă care vine din conştientizarea faptul stai înaintea lui Dumnezeu (Vai de mine, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor). Prea adesea ne tragem cu Isus de şireturi, îl facem pe Dumnezeu prietenul nostru la cataramă, vorbim în timpul programelor, ne plictisim, stăm cu ochii pe pereţi, ne uităm la ceas, cântăm doar ca să avem fond sonor la colectă sau ca să umplem timpul, venim mai târziu decât începe slujba şi plecăm mai devreme, ne îmbrăcăm ca pentru paradă etc. etc. (lista este deschisă şi aşteaptă completări).

P.S.

N-am văzut în catedrală oameni sărutând icoane. N-am auzit nimic de mijlocirea sfinţilor. N-am văzut nimic din închinarea superstiţioasă şi idolatră care se practică în alte părţi. Am văzut mame cu copii mici, taţi cu puradeii stând cuminte alături, tineri veniţi să se închine. Am văzut multă bună-cuviinţă şi mult respect pentru slujba desfăşurată. Nu cred că mi-ar plăcea să mă închin mereu într-o asemenea atmosferă solemnă, dar mi-ar plăcea să văd (măcar din când în când) mai multă bună-cuviinţă şi solemnitate şi la evanghelicii români.

Disclaimer pentru fotografia din mijloc. La catedrală cântă în mod obişnuit câte un cor sau mai multe, dar la slujba la care am participat n-a cântat niciun cor, fiindcă e perioada vacanţei.


În perioada 14 iulie – 31 august voi fi la Münster, la Institutul de Studiere a Manuscriselor Noului Testament. Activitatea pe blog va mai scădea niţeluş, fiindcă va fi mult de muncă la Institut. Sper totuşi să nu dispar cu totul de pe ecranele radarelor. Voi mai publica din când în când impresii şi descoperiri.

Foto: Piaţa principală din Münster, cu nişte clădiri splendide (unde funcţionau ateliere meşteşugăreşti etc.). În zonă se află şi sala unde s-a semnat Tratatul de la Westphalia (1648). În plan depărtat, Biserica Sf. Lambert, o capodoperă gotică târzie. Din turnul ei se „sună stingerea” în fiecare seară după un obicei străvechi. Tot de turnul ei atârnă trei cuşti de fier în care au fost expuse trupurile capilor Revoltei Anabaptiste, încheiată (sângeros) în 1536.

P.S. Fotografia nu-mi aparţine şi, de altfel, e „out of season”. Îi las pe cititori să-şi dea singuri seama când a fost făcută! 🙂