Deși R. Wurmbrand și-a început viața de credință la Biserica anglicană din Str. Olteni nr. 45, sub îndrumarea pastorului John Howard Adeney (personaj crucial și în povestea vieții / Bibliei lui Cornilescu), după încheierea războiului a lucrat ca pastor luteran, ca parte a Misiunii Norvegiene, coordonate de Magne Solheim.

Când Solheim, acuzat de spionaj, a fost somat să părăsească România în 1948, Misiunea Norvegiană a intrat sub jurisdicția Bisericii Reformate.

Wurmbrand a fost arestat și el în 1948 și a făcut opt ani și șase luni de închisoare. Eliberat în 1956, și-a început și mai avan activitatea evanghelistică, fiind perceput ca personalitate ecumenică.

Apropierea lui de penticostali a fost atât de mare, încât a primit la un moment dat (25 noiembrie 1956) propunerea de a deveni evanghelist penticostal.

Mai jos documentul-sursă care atestă discuția dintre Wurmbrand și conducerea Cultului de la acea vreme.


Prima parte AICI.

Prof. Valeriu Andreiescu

Partea a treia a vol. I se ocupă de instituționalizarea C. P., analizând cadrul doctrinar și organizatoric, începutul Rezistenței față de noua persecuție, destabilizarea temporară a C. P. (1956−1961), rolul istoric al lui Gh. Bradin. În continuare este tratată Trezirea spirituală, în perioada președinției lui Gh. Bradin, în Bihor, jud. Arad, Banat, Sibiu, Oltenia. Apoi, lucrarea se ocupă de expansiunea penticostală zăgăzuită, din perioada 1962-1989. Sunt expuse tendințele penticostalismului mondial, politica externă a statului și concesiile față de Culte, problemele cârmuirii C. P. sub președintele Pavel Bochian și „Biserica subterană”.

Amplificarea persecuției anticreștine în forme specifice sub regimul Ceaușescu este tratată în raport cu amplificarea Rezistenței penticostale. Un loc important îl ocupă analiza rolului ambivalent al lui Trandafir Sandru și al echipei de la conducerea C. P. Creșterea impresionantă a numărului de membri și de biserici în cadrul C. P. este explicată în primul rând prin mărturia lucrării darurilor Duhului Sfânt. Cadrul legal oferit cultelor religioase recunoscute de stat a favorizat relativ în mod egal dezvoltarea cultelor evanghelice. C. P. a depășit cel mai mult acest cadru restrictiv, membrii săi participând în cea mai mare parte la Rezistența creștină. Concesiile și compromisurile conducătorilor săi în relațiile cu Departamentul Cultelor și cu Securitatea au avut urmări negative, promovând mentalități persistente și astăzi.

Vol. I al lucrării se încheie cu partea a IV-a, care pune la baza istoriei penticostale istoria bisericilor locale. Existența denominațiunii penticostale și a unor lucrători penticostali remarcabili a fost condiția necesară, dar nu suficientă, a dezvoltării penticostalismului în România. Definirea unor perioade istorice este convențională, de aceea autorul a urmărit istoria bisericilor locale pe parcursul unei jumătăți de veac: circa 1960 − circa 2010. Ținând seama că istoria bisericilor locale a fost analizată atent și pentru perioada precedentă, se poate estima că vol. I reprezintă o istorie completă a penticostalismului românesc. De aceea, partea a IV-a se încheie cu considerații generale privind identitatea penticostalismului în România.

(va urma)


Ce mai citesc în revista BOR, anul 70, nr. 11–12, dec. 1952, p. 739–740?

La o consfătuire a conducătorilor cultelor, din 25 nov. 1952, organizată în sala de festivităţi a Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti a participat şi Gheorghe Bradin, preşedintele Cultului Penticostal la vremea respectivă. Iată discursul rostit cu acel prilej:

„Îmi exprim bucuria că şi de astă dată ni s’a făcut deosebita cinste de a fi invitaţi la această Consfătuire a tuturor Cultelor religioase din Republica Populară Română.

Ţinem dela început să ne arătăm mulţumirea, că spre deosebire de vremurile regimurilor trecute, când Cultul nostru era obiectul celor mai necruţătoare persecuţii, astăzi venim şi noi alături de celelalte Culte să contribuim cu cuvântul şi fapta, la realizarea măreţelor ţeluri cari duc patria noastră pe calea fericirii şi a progresului.

În acest scop, noi am îndrumat şi îndrumăm pe deservenţii şi credincioşii noştri să-şi îndeplinească îndatoririle lor sfinte faţă de patrie, participând cu elan la toate acţiunile de folos obştesc, conştienţi fiind că prin aceasta noi ne facem datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de ţara noastră.

Prin îndemnurile noastre, noi am căutat să lămurim în permanenţă pe deservenţii şi credincioşii noştri asupra binefacerilor orânduirii celei noui, bazată pe muncă şi dreptate socială, care s’a instaurat în Patria noastră.

Cultul nostru şi-a dat seama că cea mai importantă problemă, atât pentru poporul nostru cât şi pentru popoarele întregii lumi, este problema apărării păcii. În acest scop, am ţinut mai multe consfătuiri religioase şi raionale cu deservenţii Cultului, arătându-le că realizarea şi menţinerea păcii între popoare este una dintre cele mai plăcute fapte înaintea lui Dumnezeu. Le-am arătat totodată că cei mai crânceni duşmani ai omenirii de pretutindeni – deci şi ai lui Dumnezeu-Domnul Păcii – sunt imperialiştii americano-englezi, care, în nebuneasca lor ură de subjugare a tuturor popoarelor, vor să înece lumea în noui valuri de sânge, suferinţă şi moarte.

Fiind în preajma ţinerii Congresului Naţional pentru Apărarea Păcii din Republica Populară Română, cât şi a Congresului Popoarelor pentru Apărarea Păcii, ce se va ţine în luna Decembrie la Viena, noi ne exprimăm solidaritatea noastră cu toţi oamenii cinstiţi din lumea întreagă şi hotărârea noastră de a participa activ la lupta pentru menţinerea şi apărarea păcii în lume.

Având în vedere că la 30 Noembrie a.c. vor avea loc alegerile de deputaţi în Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române, deservenţii şi credincioşii noştri aşteaptă cu bucurie această zi, pentru a alege candidaţii Frontului Democraţiei Populare, socotind că victoria acestui Front va constitui un aport de seamă în lupta mondială pentru biruinţa măreţei cauze a păcii.”

Din nefericire, toţi ceilalţi lideri ai confesiunilor evanghelice s-au întrecut în a ridica osanale regimului, proslăvind libertăţile fără precedent acordate de regim (în ce formă?) şi înfierând cu mânie imperialismul Occidentului!


Probabil mulţi credincioşi penticostali au avut ocazia să constate adesea anumite diferenţe teologice (cu implicaţii practice) între diverse zone ale ţării. În anumite biserici Cina Domnului se ia cu pâine dospită şi vin, în altele cu azimă şi must. Anumite biserici au susţinut şi susţin că toate persoanele de sex feminin (inclusiv fetele) trebuie să aibă capul acoperit la închinare, în altele s-a susţinut că prescripţia e valabilă doar pentru femeile căsătorite. Actul spălării picioarelor (bazat pe Ioan 13) se practică în unele biserici ca sacrament, în altele nu se practică deloc. Sunt doar câteva exemple, dar o analiză serioasă ar scoate la iveală mult mai multe.

Explicaţia pentru această varietate foarte mare, care probabil s-a accentuat după Revoluţie, ţine de diversitatea penticostalilor încă înainte de instalarea la putere a regimului comunist. O fereastră spre stare de lucruri din 1948 o întâlnim în Istoria comunismului din România, care prezintă documente din perioada 1945-1965).

Într-o notă din 6 nov. 1948 sunt menţionate numeroase informaţii despre starea de spirit a credincioşilor aparţinând diferitelor confesiuni religioase din România, între care, desigur, şi penticostalii. Redau mai jos citatul relevant, care arată clar că în perioada respectivă existau trei grupări penticostale, aflate în „negocieri” pentru unire.

După ce în seara zilei de 2 Noembrie cele trei fracţiuni penticostaliste ajunseseră la un acord în vederea prezentării unui statut unic, tratativele s-au rupt şi în 4 Noembrie, ultima zi pentru depunerea statutelor, s-au depus 2 statute separate: unul al „Bisericei Apostolice”, prezidată de GHEORGHE BREADIN şi dispunând de 500 case de rugăciuni, şi unul al „Creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt şi Ucenicii Domnului”, dispunând de 200 case de rugăciuni şi prezidaţi de CARAMAN, COJOCARU, JILOVEANU ŞI IZBAŞA. În rândurile penticostaliştilor domneşte optimism cu privire la reuşita în viitor, întrucât numai în ultimul an şi în special în ultima lună s-au înregistrat multe adeziuni noi. Astfel, DRSP Oradea semnalează că în Plasa Marghita numărul credincioşilor a crescut cu peste 1000 noi aderenţi, în care număr se cuprind şi elemente din aparatul de Stat. Este interesant că marea majoritate a fruntaşilor sectei au fost deasemenea activişti în PNŢ-Maniu. (p. 89)

Da, foarte interesant! Se dovedeşte că penticostalii, departe de a fi neutri şi apolitici în tinereţile lor, au avut il gusto pentru mica politică. În orice caz, nu asta e important aici. Mai important este că diferenţele dintre cele 3 grupări iniţiale au continuat să existe şi în comunism, şi după aceea. Nădejdea mea este că în următorii ani se vor crea condiţiile pentru un dialog teologic interpenticostal serios.

978-973-50-2455-0