Irineu, „Împotriva ereziilor”, profeţia şi vorbirea în limbi

În ultimul număr din Cuvântul adevărului am descoperit un articol intitulat Botezul cu Duhul Sfânt, scris de pastor dr. Pavel-Riviş Tipei, care face referire în treacăt la Irineu şi la lucrarea sa Împotriva ereziilor. Fiindcă părintelui răsăritean (trăitor în Galia) i se atribuie nişte opinii care nu-l reprezintă, mă simt dator să vin cu nişte lămuriri.

Redau mai jos textul la care am obiecţii:

Irineu, în lucrarea intitulată „Împotriva ereziilor” spune că în secolul I î.Hr. se practică o „bolboroseală” de către unele popoare idolatre şi că în anul 172 d.Hr. a apărut secta montaniştilor, care a preluat practica denaturată a celor din vechime.

A fost sau n-a fost (Irineu antimontanist)?

1. În lucrarea sa Împotriva ereziilor Irineu nu-i menţionează niciodată pe montanişti cu numele, dar unii cercetători consideră că există două pasaje în care episcopul de Lyon critică voalat mişcarea întemeiată de Montanus.

O primă referinţă ar fi în Adv.haer, III.11.9. Deşi am citit-o şi răscitit-o, n-am înţeles ce e antimontanist în această secţiune.

Un fragment latinesc despre care se presupune că e antimontanist (G. N. Bonwetsch, Texte zur Geschichte des Montanismus, 1914)

Traducere:

Alţii, pentru a zădărnici darul Duhului care „în vremurile din urmă”, potrivit bunei plăceri a Tatălui, a fost „revărsat” peste neamul omenesc, nu admit acest fapt care se găseşte în Evanghelia după Ioan, în care Domnul a promis că va trimite pe Paraclet, ci resping simultan şi Evanghelia şi Duhul profetic. Cu adevărat, nefericiţi [sunt aceştia] care, nevrând să existe profeţi mincinoşi, resping darul profeţiei din Biserică; asemănători în această privinţă cu cei care, din cauza celor care vin [la biserică] în mod ipocrit se ţin departe de comuniunea cu fraţii. Se înţelege că aceştia nici pe Apostolul Pavel nu-l acceptă. Căci în epistola sa [întâia] către corinteni el a vorbit în amănunt despre darurile profetice şi cunoaşte bărbaţi şi femei care profeţesc în biserică. Astfel, păcătuind împotriva Duhului lui Dumnezeu, cad în păcatul care nu mai are iertare.

O altă posibilă aluzie la montanism ar fi în Adv.haer. IV.33, secţiune la începutul căreia Irineu critică deschis anumite grupări eretice (valentinieni, ebioniţi, docetişti). Este posibil (dar nu e sigur!) ca în IV.33.6-7 Irineu să-i critice pe montanişti.

Traduc (din engleză) textul respectiv:

6. [Omul duhovnicesc] va judeca şi pe profeţii mincinoşi care, fără să fi primit darul profeţiei de la Dumnezeu, şi care, fără a fi cuprinşi de frica lui Dumnezeu, ci fie din slavă deşartă sau urmărind vreun folos personal sau care acţionează în vreun alt fel sub influenţa unui duh rău, pretind că rostesc profeţii, deşi toată vremea mint împotriva lui Dumnezeu.

7. El va judeca şi pe cei care dau naştere schismelor, care sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu şi care caută folosul lor special, şi nu unitatea Bisericii; şi care din motive banale sau orice alte motive care le vin la îndemână, taie în bucăţi şi împart trupul mare şi glorios al lui Hristos şi cât le stă în putinţă îl nimicesc […]

Irineu, vorbirea în limbi şi profeţia

2. Contrar celor afirmate în articolul sus-citat, Irineu dă mărturie „anticesaţionistă” cu privire la practicarea vorbirii în limbi în a doua jumătate a sec. II! Textul relevant îl găsim în Adv.haer. V.6.1.

Dimpotrivă, Dumnezeu va fi slăvit întru creaţia mâinilor sale (in suo plasmate) atunci când o va conforma şi face asemănătoare Fiului Său. Căci prin mâinile Tatălui, adică prin Fiul şi Duhul Sfânt, omul [întreg], şi nu doar o parte a omului, a fost creat după asemănarea (similitudinem) lui Dumnezeu. Sufletul şi duhul pot fi parte din om, dar cu siguranţă nu sunt omul; căci omul desăvârşit constă în amestecul şi unirea sufletului care a primit Duhul Tatălui şi amestecul  cărnii (carni) care a fost modelată (plasamata) după chipul lui Dumnezeu. Din acest motive apostolul declară: „O înţelepciune vorbim între cei desăvârşiţi”, prin „desăvârşiţi” (perfectos) înţelegând pe aceia care au primit Duhul lui Dumnezeu şi care prin Duhul [lui Dumnezeu] vorbesc în toate limbile, aşa cum El Însuşi obişnuia să vorbească. În acelaşi fel, şi noi auzim de mulţi fraţi în Biserică, [fraţi] care au daruri profetice, care prin Duhul vorbesc tot felul de limbi, care aduc la lumină lucrurile ascunse ale oamenilor, pentru folosul [obştesc], şi care declară tainele lui Dumnezeu. Pe aceştia apostolul îi numeşte „duhovniceşti”, ei fiind duhovniceşti fiindcă trăiesc în comuniune cu Duhul, nu fiindcă au lepădat carnea şi au dat-o la o parte.

Fragmentul latinesc despre harisme se află în Sources chrétiennes, vol. 153, p. 74, de unde l-am preluat şi eu.

Quemadmodum et multos audimus fratres in Ecclesia prophetica habentes charismata, et per Spiritum universis linguis loquentes, et absconsa hominum in manifestum producentes ad utilitatem, et mysteria Dei enarrantes, quos et spiritales Apostolus vocat, secundum participationem Spiritus exsistentes spiritales.

Interesant este că acest citat este preluat şi de Eusebiu în Istoria bisericească (V.7.6).

καὶ ἐν ἑτέρῳ δὲ τόπῳ ὁ αὐτὸς γράφει·

καθὼς καὶ πολλῶν ἀκούομεν ἀδελφῶν ἐν τῇ ἐκκλησίᾳ προφητικὰ χαρίσματα ἐχόντων καὶ παντοδαπαῖς λαλούντων διὰ τοῦ πνεύματος γλώσσαις καὶ τὰ κρύφια τῶν ἀνθρώπων εἰς φανερὸν ἀγόντων ἐπὶ τῷ συμφέροντι καὶ τὰ μυστήρια τοῦ θεοῦ ἐκδιηγουμένων. ταῦτα καὶ περὶ τοῦ διαφορὰς χαρισμάτων μέχρι καὶ τῶν δηλουμένων χρόνων παρὰ τοῖς ἀξίοις διαμεῖναι.

 

Ce-au făcut prezbiterienii americani în 1970, când au fost în situaţia baptiştilor români de astăzi?

În cartea sa de memorii, Reminiscences of an Octogenarian, Bruce M. Metzger (prezbiterian), reputat critic de text şi cercetător al Noului Testament, povesteşte că în 1968 a fost invitat să facă parte dintr-o comisie de evaluare a practicilor neopenticostale ivite în sânul Bisericii Prezbiteriene. Era anul în care a avut loc A 180-a Adunare Generală a acestei biserici.

În anii precedenţi Biserica Prezbiteriană fusese frământată de apariţia practicilor harismatice: unii pastori implicaţi au fost scoşi din funcţie, iar laicii au ajuns să se simtă destul de izolaţi de comunităţile din care făceau parte.

Comisia de evaluare a avut în componenţă 11 membri: trei pastori, un medic, un psiholog, un capelan al Marinei, doi laici (foarte important!) şi doi cercetători biblici (unul dintre ei fiind, evident, Bruce M. Metzger). De precizat că doi dintre membrii comisiei avuseseră experienţe harismatice şi vorbiseră în limbi!

Comisia s-a întâlnit în mai multe rânduri, cerând un an de prelungire pentru a putea depune raportul final. Membrii comisiei au invitat la audieri diverse persoane din afara Bisericii Prezbiteriene, de ex. Thomas F. Zimmermann, supraveghetorul Assemblies of God, David du Plessis etc. Unii dintre cei invitaţi la discuţii au declarat ferm că vorbirea în limbi nu este prezbiteriană şi că toţi cei care vorbesc în limbi ar trebui invitaţi să părăsească biserica!

În 1970, la A 182-a Adunare Generală, comisia a depus un raport final, alcătuit din patru secţiuni: 1) O secţiune exegetică despre Duhul Sfânt şi darurile sale; 2) Consideraţii teologice; 3) Aspecte psihologice; 4) Recomandări.

Am găsit raportul pe internet şi îl postez AICI, fiindcă avem în el un alt mod de a purta dezbateri şi de a face teologie. Mult mai civilizat, mult mai argumentat, mult mai onest, mult mai biblic.

Pe confraţii penticostali îi previn că prezbiterienii au ales o cale de mijloc, rezumată în următoarele 8 puncte finale din secţiunea exegetică.

În cazul în care cineva e dispus să le traducă, le voi posta şi în română.

Our conclusions from the exegetical study may be summarized thus:

1. The Church, according to the New Testament, is a supernatural fellowship in which the talents and services of the members are a continuation of the life and work of Christ himself, mediated by the Spirit.

2. Of all the spiritual gifts, that of speaking in tongues was open to certain dangers and abuses. But Paul did not forbid the exercise of this gift in private; he nevertheless restricted its exercise in public, demanding that the tongues be always interpreted.

3. For the apostle speaking in tongues is good, but prophesying is better, and love for God and men is best of all.

4. From the silence of the gospels and of the great majority of the epistles on the subject of the gift of speaking in tongues we conclude that it occupied a subordinate place in the life of Christians in the apostolic age.

5. In the light of current claims that glossolalia is a proof of having received the so-called „baptism of the Spirit,” it is necessary to note that, while the verb „to baptize” is used by scripture in connection with the Spirit, the noun „baptize” is never used in the form „baptism of the Spirit.” The elaboration of the doctrine concerning this „baptism of the Spirit” seems to be a sectarian over-interpretation, and to contrast it to baptism with water is contrary to the apostolic teaching that there is but one baptism. Since „by one Spirit we were all baptized into one body” it is unwarranted to teach that speaking in tongues is an indispensable sign of having received the Spirit.

6. We believe that the correct method of ascertaining the revelation of the purpose of God in scripture is to give primary attention to its didactic, rather than its historical parts. Hence we should look for guidance in such matters to the teaching of Jesus and the sermons and epistles of his apostles, rather than to the narratives of the Book of Acts. We must, however, keep in mind that the pattern of empowering by the Spirit revealed in these narratives is both a stimulus for the church today and a help in the understanding of Neo-Pentecostal experience among us.

7. We cannot, however, follow the view of some theologians that the purely supernatural gifts ceased with the death of the apostles. There seems no exegetical warrant for this assumption. Rather are we to „test the spirits to see whether they are of God,” since each one of the charismatic gifts had its counterfeits and frauds.

8. We therefore conclude, on the basis of Scripture, that the practice of glossolalia should be neither despised nor forbidden; on the other hand it should not be emphasized nor made normative for the Christian experience. Generally the experience should be private, and those who have experienced a genuine renewal of their faith in this way should be on their guard against divisiveness within the congregation. At the same time those who have received no unusual experiences of the Holy Spirit should be alert to the possibility of a deeper understanding of the gospel and a fuller participation in the gifts of the Spirit—of which love is the greatest. (For further implications of these principles, see section entitled „Guidelines.”)

 

Dezbatere despre harisme la Uniunea Bibliştilor din România (II)

Un prim comentariu la prezentarea pr. prof. Tofană a venit din partea prof. Hans Klein, decanul Departamentului de Teologie Protestantă din ULBS. Prof. Klein a atras atenţia asupra discrepanţei dintre interpretarea Sf. Ioan Gură de Aur la 1 Cor. 14:22 şi ceea ce sugerează contextul mai larg al versetului: anume că vorbirea în limbi în 1 Cor. 14 este prezentată ca semn care îi îndepărtează pe necredincioşi de biserică, în loc să ducă la convertirea lor (1 Cor. 14:23).

În opinia pastorului Ioan Brie, interpretarea Sf. Ioan Gură este problematică deoarece justifică starea unei comunităţi creştine printr-o îndepărtare de la norma paulină. Dimpotrivă, o interpretare fidelă ar trebui să ajute comunitatea să se ridice la nivelul Scripturii. În plus, conform apostolului Pavel, glosolalia are două dimensiuni: una personală şi una publică (dacă este însoţită de interpretare). Apostolul Pavel nu restrânge manifestarea harismei în context public, dacă ea este însoţită de interpretare (făcută de aceeaşi persoană sau de o alta).

O remarcă a colegului Ciprian Terinte a făcut referire la 1 Cor. 13 („limbile vor înceta”), folosit ca posibil argument cesaţionist de către prof. Tofană. Aş reformula întrebarea (din memorie) în felul următor: de ce privim vorbirea în limbi ca şi când ea ar fi încetat, dar facem excepţie pentru celelalte elemente (profeţia şi cunoştinţa) despre care apostolul Pavel afirmă că vor fi „desfiinţate”. În răspunsul său, pr. Tofană a precizat că nu putem spune cu certitudine că viitorul lui Pavel este prezentul nostru, de aceea întrebarea dacă limbile au încetat trebuie să rămână deschisă. Înţeleg din acest răspuns că pr. Tofană nu este dogmatic cu privire la încetarea acestei harisme.

O nelămurire am exprimat şi eu: cum împăcăm recomandările Apostolului din finalul cap. 14 („Râvniţi după prorocie şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi”) cu ideea că Pavel caută să elimine glosolalia din comunitatea corintenilor? M-ar mai fi interesat să ştiu dacă pr. Tofană înţelege prorocia exclusiv ca propovăduire publică şi dacă această concepţie este compatibilă cu 1 Cor. 14:24-25. Din păcate, timpul alocat dezbaterilor a fost limitat. Amintesc şi remarca prof. Klein, la finalul dezbaterii: deşi glosolalia nu este necesară în context public bisericesc, dacă cineva o dobândeşte, ea nu trebuie respinsă.

Articolele susţinute la această întrunire vor fi publicate în Cercetări biblice, Anuarul Uniunii Bibliştilor din România, editat de prof. Hans Klein. Interesant este că şi numărul pe iunie 2010 al jurnalului Pleroma va cuprinde articole tot pe această temă: harismele. Ar fi un bun prilej pentru continuarea dialogului dintre penticostali şi ortodocşi, pe marginea subiectului glosolaliei (şi al harismelor în general).

Reamintesc că intrarea în Uniunea Bibliştilor este deschisă oricărui doctor în teologie biblică. Singura condiţie este plata cotizaţiei de membru.

 

Dezbatere despre harisme la Uniunea Bibliştilor din România (I)

Anul acesta, referatele prezentate şi dezbătute la întâlnirea Uniunii Bibliştilor din România au avut în centru harismele (şi, implicit, persoană şi activitatea Duhului Sfânt). Nefiind încă doctor, nu sunt membru al acestei asociaţii, dar am participat destul de consecvent la întrunirile din ultimii ani. Primele referate susţinute (cele la VT) au fost prezentate de pr. prof. Ioan Chirilă (Cluj-Napoca), monseniorul Vladimir Petercă (Iaşi) şi pr. conf. Constantin Oancea (Cluj-Napoca).

Despre harisme din perspectiva Noului Testament au vorbit pr. prof. Stelian Tofană (Cluj-Napoca), presb. lect. Ciprian Terinte (Bucureşti) şi pr. prep. Marian Vild (Bucureşti). Semnalez în mod deosebit referatul prof. Stelian Tofană, care a pus în discuţie relevanţa şi utilitatea glosolaliei astăzi. Eu şi ceilalţi colegi de la ITP (Corneliu Constantineanu, Ioan Brie, Romulus Ganea) am urmărit cu mare interes referatul părintelui Tofană, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai”.

Pe mine prezentarea m-a interesat cu atât mai mult cu cât publicasem în săptămâna precedentă un articol care făcea referire tocmai la această temă. Nu am pretenţia că pot reda foarte exact rezumatul prof. Tofană, de aceea voi aminti doar câteva idei: harismele nu sunt recompense, nu conferă vreun merit celui care le exercită, sunt menite pentru zidirea Bisericii şi au caracter temporar. În înţelegerea pr. Tofană, profeţia se suprapune în bună măsură cu propovăduirea. Concluzia referatului a fost că glosolalia nu mai este necesară astăzi. Un argument interesant a fost preluat din Sf. Ioan Gură de Aur (De sancta pentecoste / Eis ten hagian pentekosten). Fiindcă am găsit textul şi pe internet, citez in extenso din el (vezi textul întregii omilii AICI).

Dar pentru care pricină nu se mai fac semne acum ? Pentru că de la mulţi aud acestea şi deseori între ei se întreabă, de aceea luaţi aminte cu dinadinsul.

De ce atunci, toţi cei ce se botezau, vorbeau în limbi, iar acum nu? Să ne învăţăm întâi ce este a vorbi în limbi şi atunci vom spune şi pricina.

Deci ce este a vorbi în limbi ? Cel ce se boteza îndată vorbea în limba indienilor, a egiptenilor, a perşilor, a sciţilor, a tracilor; aşa că un om vorbea în multe limbi. Şi aceştia de acum de s-ar fi botezat atunci, i-ai fi auzit şi pe ei vorbind în multe limbi. Aceasta ne-o arată Pavel, zicând: „Şi găsind câţiva ucenici, a zis către ei : Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar aceia au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt”. Şi apoi botezându-i şi „puindu-şi Pavel, mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi…” (F. Ap. 19, 1 – 2, 6). Deci pentru care pricină s-a luat de la oamenii de acum darul acesta ? Nu pentru că ne necinsteşte Dumnezeu pe noi, ci dimpotrivă pentru că ne iubeşte foarte mult. Cum? Eu vă voi spune.

Oamenii de atunci de curând fiind izbăviţi de idoli, aveau mintea groasă şi nesimţitoare şi erau dedaţi numai la lucrurile cele trupeşti, neavând nici o înţelegere faţă de darurile cele netrupeşti şi nici nu ştiau ce este darul duhovnicesc, care se priveşte numai cu credinţa. Pentru aceasta se făceau semne.

Unele dintre darurile cele duhovniceşti sunt nevăzute şi numai cu credinţa se înţeleg, iar altele au şi semne văzute spre încredinţarea celor necredincioşi. Adică, iertarea păcatelor este lucrare duhovnicească, care se înţelege cu gândul, este deci dar nevăzut. Pentru că nu vedem cu ochii trupului, cum se curăţesc deci păcatele ? Cel ce se curăţeşte, sufletul este. Însă sufletul cu ochii trupului nu se vede. Deci curăţirea păcatelor este un dar care se înţelege cu mintea şi nu poate fi văzut de ochii trupeşti. A vorbi în limbi este tot o lucrare a Duhului care cu mintea se înţelege, dar are şi un semn văzut lesne de înţeles de cei necredincioşi. Acesta este sunetul cuvântului rostit cu limba, care auzindu-se, face dovada lucrării celei nevăzute dinlăuntru, care se face în suflet.

Dar acum eu nu am trebuinţă de semne, căci Pavel zice: ..Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos” (I Cor. 12, 7). Dar care este pricina? Pentru că şi fără de semne am învăţat să cred în Stăpânul. Cel ce nu crede are nevoie de semne, iar fiindcă cred, nu am trebuinţă de probe, nici de semne. Şi cu toate că nu voi vorbi în limbi, totuşi ştiu că m-am curăţit de păcate. Iar cei de atunci nu credeau de nu vedeau semne, ca o garanţie a credinţei, pe care voiau s-o primească. Deci nu ca celor credincioşi se dădeau semnele, ci ca celor necredincioşi, ca să devină credincioşi. Aşa şi Pavel zice: „Semnele nu sunt pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi” (Idem 14, 22).

Vedeţi că Dumnezeu a luat de la noi arătarea semnelor nu ca să ne necinstească, ci ca să ne cinstească. Şi a făcut aceasta arătând că acum noi credem în El fără de semne şi minuni. Iar aceia de nu ar fi avut mai întâi semne sau probe, nu ar fi crezut în El, prin lucrările cele nevăzute. Dar eu şi fără de acestea arăt toată credinţa. Iată deci pricina pentru care nu se mai fac acum semne.

(Va urma)