Jurnalul Plērōma a acumulat o întârziere semnificativă după „schimbarea la față” din 2009.

Abia astăzi mi-au sosit de la tipografie primele exemplare din primul număr pe 2010, dedicat harismelor.

Lucrez acum la numărul pe decembrie 2010 (de eshatologie), urmând ca până la jumătatea anului să tipărim și cele două numere pe 2011.

Despre caznele, chinurile, muncile, sângele rău și perii albi care compun condiția tragică de redactor n-am să împărtășesc nimic pe blog. Între timp, adun cu sârg material pentru un capitol suculent, cu numeroase anecdote și pățanii, din memoriile pe care plănuiesc să le scriu la bătrânețe. (Titlu provizoriu: Adevărata și ingrata viață de editor sau cam așa ceva).

Una peste alta, numărul din iunie 2010 a ieșit destul de „grăsuț”. Pe lângă cele șapte articole, mai puteți citi niște recenzii și două rezumate doctorale.

Mai jos cuprinsul.

***

Cuprins / Contents

Editorial

Articole / Articles

Marcel Măcelaru

Sociology and Biblical Interpretation Part One: The Concept of Charisma  

Marcel Măcelaru

Charisma and Persuasion: Rhetorical Strategies in Joshua 24

Daniel K. Darko

Love and Charisma in 1 Corinthians 13:8–13 

Emanuel Conţac

Efectele vorbirii în limbi, respectiv ale profeţiei, asupra necredincioşilor, conform 1 Cor. 14:20–25 

John F. Tipei

Relaţia dintre harisme şi oficiul eclezial în Noul Testament

Corneliu Constantineanu

The Gift of Work: Biblical and Theological Reflections on the Subject of Work

Daniel Oprean

Modelul perihoretic al vieţii spirituale: centrul şi cadrul teologiei harismelor

Recenzii / Book reviews

Peter Masters & John C. Whitcomb, Fenomenul carismatic, trad. din engleză de Dinu Moga, Oradea, Editura Făclia, 2010 (Emanuel Conţac)

Sidney Greidanus, Preaching Christ from Genesis: Foundations for Expository Sermons, Eerdmans, Grand Rapids, 2007 (Silviu Tatu)

David A. Kerr and Kenneth R. Ross (eds.) Edinburgh 2010: Mission Then and Now (Edinburgh 2010 Series), Pasadena, William Carey International University, 2009, Oxford, Regnum, 2009 (Pam Labreche)

Dayrl Balia and Kirsteen Kim (eds.), Edinburgh 2010, Volume II: Witnessing to Christ Today, Edinburgh 2010 Series, Oxford, Regnum, 2010 (Pam Labreche)

Claudia Wahrisch-Oblau and Fidon Mwombeki (eds.), Mission Continues: Global Impulses for the 21st Century (Edinburgh 2010 Series, vol. 4), Oxford, Regnum, 2010 (Pam Labreche)

Teze de doctorat – rezumate / Abstracts of doctoral dissertations

Emanuel Conţac, Mentalităţi culturale româneşti şi concepţii teologice ortodox-răsăritene reflectate în lexicul şi stilul traducerilor româneşti ale Noului Testament

Ben – Oni Ardelean, Libertatea religioasă: o abordare normativă


Este riscant să pui în dialog două persoane care nu se cunosc şi care vin din contexte diferite, cu pregătiri şi competenţe diferite. Este riscant să pui în dialog un „laic” şi un teolog specializat. Este riscant să pui în dialog oameni de vârste diferite. Riscant, dar nu atât de riscant încât să nu merite încercat.

Între numeroasele comentarii generate de răspunsul meu la scrisoarea pastorului Mateaş se află şi o întrebare pusă de Florin Puşcaş. Acesta lansează o provocare teologilor penticostali. Redau textul, cu ajustări minimale:

Să mă scuzaţi că intervin, aparent off topic, dar chiar aş avea ceva de întrebat şi tare mi-ar prinde bine un răspuns din partea unui teolog penticostal. Se iau două citate. Primul e din Mărturisirea de credinţă a Cultului Penticostal. „Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6)”. Cel de-al doilea citat e din Biblie.

1 Corinteni 12:28-31 „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.”

Din primul citat reiese clar că penticostalii susţin ideea conform căreia Botezul cu Duhul Sfânt nu există fără semnul vorbirii în limbi. Afirmaţia e argumentată cu 3 pasaje din Scriptură, nu lipsite de echivoc. În plus, nişte întâmplări din vremea apostolilor sunt transformate în normă, în ciuda faptului că nu se sugerează nicăieri aşa ceva.

În cel de-al doilea pasaj este vorba despre explicaţiile oferite de apostolul Pavel, explicaţii însoţite de îndemnuri. O transformare a acestora în norme nu ar fi doar oportună, ci obligatorie pentru un creştin evanghelic. Din ceea ce spune Pavel, se înţelege clar: „Nu toţi vorbesc în limbi”. Apostolul ne îndeamnă chiar să „umblăm după darurile cele mai bune”. În lista oferită, cei ce vorbesc în diferite limbi sunt ultimii, pe locul 8. Aşadar, darul vorbirii în diferite limbi nu e la categoria „cele mai bune”. În ciuda acestor adevăruri simple (aş îndrăzni să zic la mintea cocoşului), penticostalii susţin că toţi cei umpluţi cu Duhul Sfânt vorbesc în limbi, iar acolo unde nu se vorbeşte în limbi, se organizează stăruinţe. Şi nu se stăruie după cele mai bune daruri, aşa cum îndeamnă apostolul (presupunând că asta ar însemna îndemnul lui Pavel), ci se stăruie, practic, după vorbirea în limbi.

Acum întrebare: De ce ignoră penticostalii un adevăr prezentat în Biblie? Sau cum ar putea un om cu un minim de bun-simţ să-l ia în serios pe un teolog sau pe un pastor care susţine afirmaţia din Mărturisirea de Credinţă a Cultului Penticostal?

Înainte de a-i da cuvântul Dr. John Tipei trebuie să fac o observaţie: ideea că „limbile” sunt darul cel mai neînsemnat, fiindcă ar fi ultimele în lista enumerată de Florin, este contrazisă de G. Fee într-un articol exegetic destul de bine argumentat: Tongues – least of the gifts? Some exegetical observations on 1 Corinthians 12–14, Pneuma, vol. 2, nr. 2, 1980, p. 3–14. „Darurile mai bune”, spune exegetul, nu se referă la lista din cap. 12, ci anticipează argumentaţia din cap. 14. În acest capitol, ideea principală nu este că profeţia este mai bună decât vorbirea în limbi, ci că inteligibilitatea trebuie să domine în comunitate, la închinare şi că în acest context darurile inteligibile sunt mai bune.

Eu unul i-aş răspunde lui Florin Puşcaş că afirmaţia lui Pavel („Nu toţi vorbesc în alte limbi”) nu contrazice ideea că botezul este pus în evidenţă prin vorbirea în limbi. Un verset menit să vorbească despre diversitatea harismelor este invocat în mod incorect într-o dezbatere de altă natură („Putem identifica prin ceva botezul Duhului? Există un semn exterior vizibil?”). Pavel în niciun caz nu-şi propune să răspundă la întrebarea dacă venirea Duhului peste un credincios se manifestă printr-un semn iniţial. În Corint avem o situaţie dată: creştinii manifestă harisme. Cum anume au început ele să se manifeste nu ştim. Prin urmare este găunos să-i pretindem apostolului să răspundă unei întrebări pe care el nu şi-a pus-o şi căreia, evident, nu-i răspunde. În Corint, prezenţa Duhului şi harismele sale sunt un dat. De altfel, la limită, am putea imagina situaţia următoare: Pavel este de-acord că botezul Duhului se manifestă printr-un semn vizibil, dar asta nu-l împiedică să afirme, în acelaşi timp, că darurile Duhului sunt diverse şi că nu toţi creştinii vorbesc în limbi (în sensul că nu manifestă toţi acest dar în viaţa lor spirituală de după botezul Duhului). Evident, scenariul este pur fictiv, fiindcă nu avem nicio bază exegetică explicită pentru el. Am putea imagina şi situaţia cealaltă: Pavel nu consideră că botezul Duhului este pusă în evidenţă de un semn iniţial (vorbirea în limbi), dar este profund convins că prezenţa Duhului în viaţa comunităţii se vede prin harismele prezentate în cap. 12-14. Am dat exemplul doar pentru a arăta că nu trebuie să-l invocăm pe apostol pentru subiecte despre care el nu vorbeşte.

Prezint mai jos răspunsul Dr. John Tipei la întrebarea adresată de Florin Puşcaş, cu precizarea că am operat mici ajustări editoriale. Adaug şi că, din cauza agendei aglomerate, autorul răspunsului nu va putea răspunde la eventualele comentarii şi întrebări pe care le va declanşa postarea sa. Cei care vor să aprofundeze tema pot citi cartea Dr. John Tipei, Duhul Sfânt: O teologie biblică din perspectivă penticostală, Oradea, Editura Metanoia, 2003 (354 p., ISBN 973-85717-3-1).

„Florin, nu te cunosc dar, fiindcă fotografia ta îmi spune că eşti mult mai tânăr decât mine, permite-mi să nu folosesc pronumele de politeţe. Constat că toată această discuţie despre botezul cu Duhul Sfânt a pornit de la întrebările tale. Cu toate că nu cred că blogurile oferă cadrul cel mai potrivit pentru acest gen de discuţii (aşa cum am mai spus într-un comentariu), îţi răspund, totuşi, pe scurt la întrebări, fiindcă sunt convins de sinceritatea ta şi de responsabilitatea pe care o avem noi, cei „traşi la răspundere”, de a ţine uşa dialogului deschisă. Răspunsurile mele nu pot fi complete, fiindcă acolo unde sunt acum nu am acces la bibliografia pe care aş fi vrut să ţi-o recomand.

Răspund pe rând întrebărilor şi obiecţiunilor tale. Iată răspunsurile mele:
1. Tu nu faci diferenţa între vorbirea în limbi ca semn al umplerii cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi ca dar al Duhului. Vorbirea în limbi ca semn trebuie înţeleasă ca o manifestare supranaturală care însoţeşte umplerea cu Duhul. Aceasta este similară cu manifestarea prorociei în VT, când Duhul se pogora peste anumite persoane (cei 70 de bătrâni, Saul, trimişii lui, etc.). Cel mai grăitor este exemplul celor 70 de bătrâni despre care se spune clar că nu au devenit proroci prin această manifestare a Duhului. A fost o manifestare temporară, pentru momentul acela („Dar după aceea n-au mai prorocit” Num. 11.25). În NT observăm că manifestarea supranaturală care însoţeşte cel mai frecvent umplerea nu mai este prorocia, ci vorbirea în alte limbi. Nu există nicio constrângere pentru un penticostal care a vorbit în limbi la umplerea cu Duhul Sfânt să continue să vorbească în limbi. Dacă Duhul îi „împarte” darul acesta, se va folosi de el, după călăuzirea Duhului.
2. În al doilea rând, se pune problema legitimităţii folosirii porţiunilor narative din Scriptură pentru articularea doctrinelor. Problema pe care o ridicaţi şi voi (tu, Otniel Vereş ş.a.), a întemeierii doctrinei penticostale pe cărţi narative şi nu pe cele didactice, este una legitimă. A fost dezbătută amplu în cercurile penticostale şi harismatice (şi poate chiar de unii evanghelici nonpenticostali). Au fost scrise zeci de articole pe tema „hermeneuticii penticostale” în jurnalul Pneuma sau în Journal of Pentecostal Theology (jurnale pe care ti le pot pune la dispoziţie). Este adevărat, doctrina penticostală cu privire la botezul cu Duhul Sfânt se întemeiază pe câteva texte din Fapte. Concluzia multor teologi care scriu pe această temă este că şi porţiunile narative ale Scripturii pot fi surse de doctrină. Trebuie să ai însă un fenomen repetitiv care să devină paradigmatic. Noi penticostalii, considerăm că naraţiunea din Faptele Apostolilor ne dă suficiente motive să considerăm că vorbirea în limbi, ca manifestare a umplerii cu Duhul Sfânt, este paradigmatică.
3. În ce priveşte textul din 1 Corinteni, am anticipat deja spunând că nu există obligaţia ca toţi penticostalii să vorbească în alte limbi. Vorbesc biblic, nu după teologia populară a unor penticostali. (Aici greşesc mulţi baptişti, prin faptul că şi-au format o opinie despre teologia penticostală din auzite, nu din cărţile penticostalilor).
4. În ce priveşte eşalonarea calitativă a darurilor spirituale, cred că greşeşti. Darurile din capul listei oferite de apostolul Pavel nu sunt superioare celor de la finalul listei. Când apostolul face referire la „cele mai bune” daruri, el are în vedere nu calitatea lor (fiindcă „toate sunt date de acelaşi Duh”) ci utilitatea lor. Fiindcă darul vorbirii în limbi este folosit mai ales în particular, nu în public, este de mai puţin folos bisericii. De aceea spune apostolul că cel care proroceşte este mai mare decât cel care vorbeşte în alte limbi; cel care proroceşte „zideşte biserica”, pe când cel care vorbeşte în limbi „se zideşte pe sine.”
5. Penticostalii nu stăruie după vorbirea în limbi, cum spui tu. Ei stăruie după umplerea cu Duhul, în vederea mărturisirii cu autoritate a Domnului şi a trăirii în sfinţenie. Aici, se pare că eşti influenţat foarte mult de teologia penticostală populară sau de folclorul baptist despre penticostali.
6. Răspund şi la o întrebare pe care o ridică unii dintre interlocutorii baptişti pe acest blog, legată de necesitatea stăruinţei. Prefer să vorbesc despre „rugăciune stăruitoare” sau „perseverenţă în rugăciune” când este vorba de a cere Duhul Sfânt, decât de „stăruinţă”. Mă distanţez complet de cei care afirmă că a cere umplerea cu Duhul prin rugăciune este inutil pe motiv că „un dar nu se cere.” În Luca 11:13, Domnul ne spune că „Tatăl va da Duhul celor care i-l cer.” Mai mult, această afirmaţie apare imediat după ce Domnul ilustrează „stăruinţa în rugăciune” prin pilda cu prietenul sosit în miez de noapte să ceară pâini. Tocmai pentru a ajunge la rugăciunea pentru Duhul Sfânt prezintă Domnul acea ilustraţie (vezi v. 9 – „Aşadar, vă spun: Cereţi şi vi se va da…”).

Numai bine îţi doresc şi mult spor şi lumină în cunoaşterea Scripturilor.”


Am luat astăzi cunoştinţă de reacţia lui Iosif Ţon la acuzele şi rechizitoriile de care a avut parte după ce s-a alăturat „Străjerilor”.

Mărturisesc că, după sutele de reacţii şi comentarii blogosferice, n-a reuşit încă nimeni să mă lămurească în privinţa „păcatului” de căpătâi al acestei grupări. Desigur, sunt suspicios faţă de mişcările care promovează descărcările emoţionale violente, faţă de efervescenţele care te sleiesc emoţional (aici am înţeles perfect reticenţa lui C.S. Lewis faţă de manifestarea prea liberă a sentimentelor), însă consideră că asta e doar o chestiune de gust, nu de pravoslavnicie.

Dar nu ca să-i discut pe mult-discutaţii „Străjeri” m-am apucat să scriu această postare, ci fiindcă sunt intrigat de un aspect în aparenţă minor din postarea lui Iosif Ţon. Redau un citat mai larg:

Cuvântul „carismatic” vine de la cuvântul grecesc harismata, folosit de apostolul Pavel în introducerea la discuţia lui extinsă despre darurile Duhului Sfânt din 1 Corinteni 12-14:

„În ce priveşte darurile spirituale (harismata), nu voiesc, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă.” Ceea ce în traducerea română este redat prin două cuvinte, ”darurile spirituale”, sau „darurile duhovniceşti”, în originalul grec este un singur cuvânt: harismata. Pentru a-i uşura cititorului urmărirea argumentării mele, voi cita aici afirmaţiile esenţiale ale lui Pavel despre aceste „daruri”, sau „harisme”, sau „carisme.”

Deşi Iosif Ţon scrie că termenul din 12:1 este charisma, în originalul grecesc nu întâlnim charisma (plural charismata) ci pneumatikon (lucruri spirituale / daruri spirituale). Citez din textul grecesc Nestle-Aland: Περὶ δὲ τῶν πνευματικῶν, ἀδελφοί, οὐ θέλω ὑμᾶς ἀγνοεῖν.

Sigur, mi se va spune că termenul pneumation (folosit de Pavel la plural, pneumatika) e practic sinonim cu charisma. Se prea poate. Nu aici e problema.

Problema e că paragraful scris de Iosif Ţon conţine un neadevăr şi el trebuie corectat. Chiar dacă zahărul şi zaharina sunt ambele dulci şi interschimbabile (cel puţin pentru unele persoane), trebuie să ştim că zahărul e zahăr şi zaharina e zaharină.

Spun asta mai ales ştiind că unii exegeţi se întreabă dacă nu cumva 1 Corinteni 12:1 s-ar mai putea traduce şi prin „chestiuni spirituale”: „Cu privire la chestiunile spirituale, nu vreau să fiţi în necunoştinţă, fraţilor” etc.

Cât despre termenul charisma, pomenit de Iosif Ţon, el se întâlneşte prima dată în 12:4, în secţiunea 12-14 din 1 Corinteni. Pentru rigoare, dau mai jos lista completă a ocurenţelor în Noul Testament grec.

Rom. 1:11; Rom. 5:15,16; Rom. 6:23; Rom. 11:29; Rom. 12:6; 1 Co. 1:7; 1 Co. 7:7; 1 Co. 12:4,9,28,30,31; 2 Co. 1:11; 1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:6; 1 Pet. 4:10

De altfel, Iosif Ţon mai introduce acest verset şi în 14:1, deşi în original e folosit tot termenul pneumatika (Διώκετε τὴν ἀγάπην, ζηλοῦτε δὲ τὰ πνευματικά, μᾶλλον δὲ ἵνα προφητεύητε.)

”Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti (harismata), dar mai ales să prorociţi. Într-adevăr, cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi cu duhul el spune taine. Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângăiere. Cine vorbeşte în altă limbă se zideşte pe sine însuşi; dar cine prooroceşte zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi” (14:1-5).

Aceste amendamente fiind aduse, trebuie să mărturisesc că reacţia lui Iosif Ţon mi se pare justă şi echilibrată.

Am atras atenţia asupra acestor chichiţe fiindcă un teolog de talia fr. Ţon trebuie să transmită învăţătura cu maximum de claritate.

Există deci doi termeni folosiţi de Pavel pentru a face referire la darurile spirituale: unul e pneumatika şi altul e charismata. Sunt de părere că cei doi sunt interschimbabili, dar oricât de sinonimici i-am considera, în final rămân tot doi.

 


Un prim comentariu la prezentarea pr. prof. Tofană a venit din partea prof. Hans Klein, decanul Departamentului de Teologie Protestantă din ULBS. Prof. Klein a atras atenţia asupra discrepanţei dintre interpretarea Sf. Ioan Gură de Aur la 1 Cor. 14:22 şi ceea ce sugerează contextul mai larg al versetului: anume că vorbirea în limbi în 1 Cor. 14 este prezentată ca semn care îi îndepărtează pe necredincioşi de biserică, în loc să ducă la convertirea lor (1 Cor. 14:23).

În opinia pastorului Ioan Brie, interpretarea Sf. Ioan Gură este problematică deoarece justifică starea unei comunităţi creştine printr-o îndepărtare de la norma paulină. Dimpotrivă, o interpretare fidelă ar trebui să ajute comunitatea să se ridice la nivelul Scripturii. În plus, conform apostolului Pavel, glosolalia are două dimensiuni: una personală şi una publică (dacă este însoţită de interpretare). Apostolul Pavel nu restrânge manifestarea harismei în context public, dacă ea este însoţită de interpretare (făcută de aceeaşi persoană sau de o alta).

O remarcă a colegului Ciprian Terinte a făcut referire la 1 Cor. 13 („limbile vor înceta”), folosit ca posibil argument cesaţionist de către prof. Tofană. Aş reformula întrebarea (din memorie) în felul următor: de ce privim vorbirea în limbi ca şi când ea ar fi încetat, dar facem excepţie pentru celelalte elemente (profeţia şi cunoştinţa) despre care apostolul Pavel afirmă că vor fi „desfiinţate”. În răspunsul său, pr. Tofană a precizat că nu putem spune cu certitudine că viitorul lui Pavel este prezentul nostru, de aceea întrebarea dacă limbile au încetat trebuie să rămână deschisă. Înţeleg din acest răspuns că pr. Tofană nu este dogmatic cu privire la încetarea acestei harisme.

O nelămurire am exprimat şi eu: cum împăcăm recomandările Apostolului din finalul cap. 14 („Râvniţi după prorocie şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi”) cu ideea că Pavel caută să elimine glosolalia din comunitatea corintenilor? M-ar mai fi interesat să ştiu dacă pr. Tofană înţelege prorocia exclusiv ca propovăduire publică şi dacă această concepţie este compatibilă cu 1 Cor. 14:24-25. Din păcate, timpul alocat dezbaterilor a fost limitat. Amintesc şi remarca prof. Klein, la finalul dezbaterii: deşi glosolalia nu este necesară în context public bisericesc, dacă cineva o dobândeşte, ea nu trebuie respinsă.

Articolele susţinute la această întrunire vor fi publicate în Cercetări biblice, Anuarul Uniunii Bibliştilor din România, editat de prof. Hans Klein. Interesant este că şi numărul pe iunie 2010 al jurnalului Pleroma va cuprinde articole tot pe această temă: harismele. Ar fi un bun prilej pentru continuarea dialogului dintre penticostali şi ortodocşi, pe marginea subiectului glosolaliei (şi al harismelor în general).

Reamintesc că intrarea în Uniunea Bibliştilor este deschisă oricărui doctor în teologie biblică. Singura condiţie este plata cotizaţiei de membru.


Uniunea Bibliştilor din România anunţă programul următoarei întâlniri anuale, care va avea loc pe data de 25 februarie 2010.

Tema simpozionului va fi

„Harismele în Vechiul Testament şi Noul Testament”.

Pentru VT vor prezenta referate prof. dr. Ioan Chirilă, prof. dr. Vladimir Petercă şi lector dr. Constantin Oancea.

Referenţii pentru NT vor fi prof. dr. Stelian Tofană, pr. Marian Vild şi lector drd. Ciprian Terinte.

Uniunea Bibliştilor din România publică şi un anuar intitulat „Cercetări biblice”, ajuns deja la al doilea număr, care conţine referate pe teme biblice şi rezumate ale cercetărilor din domeniul studiilor biblice.