surprins

Cu satisfacţie, dar şi cu regret am constatat zilele trecute că Surprins de Bucurie nu mai e de găsit pe site-ul Librăriei Humanitas. După un 1 an şi trei luni, tirajul pare să se fi epuizat. Probabil se mai găseşte rătăcit prin librării mai mici. Nu am idee dacă se plănuieşte vreo reeditare, dar am să anunţ dacă ştiricesc ceva despre asta.

Mă bucur că Lewis şi-a găsit cititorii, chiar dacă unii dintre ei ar fi dorit o convertire mai zguduitoare, în buna tradiţie evanghelică. 🙂

P.S. (7 sept.) Cartea mai poate fi cumpărată din librării online mai mici, după cum indică o simplă căutare pe Google.


Am terminat de citit „Confesiunile unui cafegiu”, de Gheorghe Florescu, despre care Dan C. Mihăilescu spunea: „Este cartea anului, marea surpriză a lui 2008”. Nu pot decât să mă raliez acestui verdict. Am avut mari revelaţii citind mărturisirile „armenaşului” fost ucenic al ilustrului cafegiu Avedis Carabelaian.

Prin natura funcţiei sale, autorul cărţii a cunoscut îndeaproape oameni de cultură, actori, jurnalişti, medici, avocaţi, securişti, care se aprovizionau de la magazinul său. A cunoscut şi „sistemul” şi a realizat de timpuriu cam cum stau lucrurile cu cele două mafii care îşi disputau supremaţia în România comunistă: mafia naţionalist-comunistă şi mafia internaţionalist-comunistă. Care dintre ele a câştigat? Bună întrebare, al cărui răspuns se găseşte la finalul cărţii, în capitolul despre „revoluţia” român(ik)ă.

cafegiu

Pilaf cu raţă pentru fazani

Cartea este extrem de densă, iar detaliile îl ameţesc pe cititor, însă de o manieră plăcută, mai ales după prima treime. Episoadele halucinante relatate în carte sunt foarte numeroase. Redau mai jos doar câteva „monstre”. Unul dintre ele se referă la „minunatul pilaf de raţă” care a intoxicat cu succes populaţia ţării în 1969.

Către sfârşitul verii lui 1969, soseşte în România, din îndepărtata Chină, o uriaşă cantitate de raţe congelate, destinate în special unităţilor de alimentaţie publică. Vin totodată şi reţete speciale de preparare a acestor produse. Dar, stupoare! Raţa chinezească nu place populaţiei din România. Colac peste pupăză (…) aproape întreaga cantitate se depreciază, fiecare raţă având pete mari de mucegai. Deşi Radu Abagiu şi Victor Ranga depun eforturi extreme pentru a desface acest produs, nu reuşesc şi sunt obligaţi să găsească o soluţie. Şi iată că se încheie o înţelegere cu fabrica Flora din Capitală să primească această marfă în vederea prelucrării. O perioadă îndelungată, întreaga fabrică lucrează pentru a obţine „minunatul pilaf cu raţă”.

Urmează detalii despre cum a fost distribuit pilaful cu raţă în Valea Jiului sau alte zone ale ţării. În loc de concluzie:

Şi astfel, toţi medicii din România au căpătat ceva de lucru. Ce nu reuşeau ei rămâne preoţilor de toate confesiunile, care se rugau încontinuu pentru odihna adormiţilor întru Dumnezeu. Dar probabil nimeni nu s-a gândit să aprindă lumânări pentru sănătatea celor doi mari oameni [Abagiu şi Ranga]. Păcat!

N-ar fi acesta singurul episod privitor la cinismul criminal [pe linie alimentară] al guvernanţilor din acea vreme. În 1973 soseşte la Agenţia de Import „cafeaua cu înlocuitori”, care avea să facă ravagii în sânul populaţiei, „mai ales că o serie de chimişti germani sesizaseră încă din anii războiului nocivitatea acestui produs”.

Spovedanii neortodoxe

Că tot veni vorba de slujitorii cultului, Florescu nu ocoleşte episoadele cu sămânţă de scandal, dar nici nu face pe moralistul atunci când le povesteşte. Mai degrabă presară peste scenă un iz de ironie. Un exemplu elocvent: merge la Biserica Sfinţilor. Este invitat în altar de părintele Gh. Şerban, care îl întreabă:

„Ce bei, fiule?” – şi deschide uşile unui dulap suspendat pe perete. În faţa mea se află o privelişte inedită. Pe rafturile dulapului stau, aşezate ordonat, diferite băuturi alcoolice, dar în special vin „de colecţie”.

Cafegiul preferă vinul alb, aşa că i se pregăteşte un Ottonel de Murfatlar din 1962. Între timp, în altar intră un reprezentant de la Patriarhie. Aceeaşi întrebare: „Ce beţi, Sfinţia Voastră?” „Ca şi voi, copiii mei!” Părintele Şerban scoate trei pahare şi le umple cu sângele Domnului (în variantă blanc). Cu paharul plin în mână, complet dezorientat, privesc spre crucea din mijlocul altarului, de unde ochii Mântuitorului ne privesc scrutător. Dau să sorb o înghiţitură, când uşa din faţa părintelui Şerban se deschide şi în cadrul ei apare una dintre fetele lui Acuma. Zice bună ziua, iar părintele îi răspunde: „Imediat, fiica mea.” Las paharul din mână pe masa Marelui Mir, bâlbâi o scuză şi părăsesc în grabă onorat suflare pe aceeaşi uşă pe care intrasem.
(…)
Ulterior, am aflat de la tipa care dăduse să intre în altar (o frumoasă ieşeancă pe nume Ani) că toate fetele lui Acuma, profund credincioase, se spovedesc şi să împărtăşesc la părintele Şerban. „Şi mergeţi des la biserică?”, o întreb. „Destul de des, îmi răspunde. Avem multe păcate şi nu le lăsăm să se strângă. Părintele, în numele Domnului, ni le iartă şi noi mergem înainte, cum a mers şi Kunta Kinte, după cum spune adesea Acuma.”

Întrebare: De părăseşte Florescu urgent locul, când o vede pe Ani la uşa altarului?

Răspuns: Fiindcă ştie că respectiva lucrează ca prostituată de lux pentru avocatul Acuma. În această calitate, Ani se bucură de tot soiul de privilegii, deci protectorul ei s-a îngrijit să aibă ce e mai bun şi pe plan spiritual-sufletesc. Ea face bani frumoşi din meseria ei, iar părintele Şerban are grijă să o dezlege sistematic de păcate, ca să nu se adune prea multe. Deh, cine a spus că imoralismul este lipsit de scrupule?

Probabil aspectul cel mai scandalos relevat de cartea lui Florescu este simulacrul de justiţie şi de lege pe care l-a desăvârşit comunismul în România. Ca să fim sinceri, justiţia n-a fost nici înainte de comunism punctul forte al Românichii. Dar ce s-a întâmplat în comunism depăşeşte tot ce ar fi putut visa interbelicii în materie de corupţie.


Au trecut deja aproape 4 luni de la publicarea autobiografiei lui C.S. Lewis în româneşte. După ce a oscilat multă vreme undeva aproape de locul 15, cartea a urcat în Top 100 Humanitas pe locul 8, semn că „se cere”.

Numai în 2 luni (iunie şi iulie) s-au vândut 600 de exemplare.  În august vânzările au fost de 260 de exemplare. Între timp, totalul trebuie să fi sărit de 1.000 de bucăţi. În orice caz, perspectivele sunt „surprinzătoare” şi „îmbucurătoare” totodată.

E drept, au fost şi cititori care mi-au mărturisit că n-ar fi dus-o la capăt lectura dacă n-ar fi avut parte de o recomandare implicită (din partea traducătorului). Asta fiindcă li s-a părut prea sofisticată. Deh, nu poţi mulţumi pe toată lumea. Şi pe cei care „cer semne” şi pe „cei ce caută înţelepciune”. Personal, mă aşteptam ca autobiografia să se distribuie mai lent. Dar se pare că Mary Midgley avea dreptate în privinţa lui Lewis: „Like a good wine, he improves with time”


La două luni de la apariţie, autobiografia lui Lewis s-a poziţionat destul de bine în Top 100 Humanitas, ajungând pe locul 16. Pentru o carte din categoria ei, performanţa este foarte bună. Cărţile urcă şi coboară în top în funcţie de vânzări. Dar când te lupţi cu „Vrăjitoarea din Portobello”, când te pasionează „Adevărata viaţă de gheişă” sau când te frământă răspunsul la întrebarea „De ce iubim femeile”, nu prea mai poţi fi „Surprins de Bucurie”, nu-i aşa?


Pe 4 iulie „Surprins de Bucurie” se afla pe locul 23 în Top 100 Humanitas.

După 2 săptămâni a mai urcat 3 locuri, ajungând pe locul 19.


La peste o lună de la apariţie, „Surprins de Bucurie” a ajuns la poziţia 23 în top 100 Humanitas.

Sandu eating Lewis

Foto: Un amic hâtru care ar vrea să ne facă să credem că pentru el Lewis e „a piece of cake”.


Au cărţile destinele lor, spuneau latinii. Nu doar originalele, ci şi traducerile, adăugăm noi. Adesea drumul sinuos dintre proiectarea şi realizarea lor ne rămâne ascuns. Prea adesea trecem cu vederea faptul că orice carte adună între paginile ei multă aşteptare, perseverenţă şi trudă, mai ales din partea unor oameni care vor rămâne necunoscuţi marelui public. Cei interesaţi de drumul „Bucuriei” pot citi mai jos cronica momentelor principale, de la clipa în care am cumpărat originalul, până la momentul în care am ţinut în mână cartea în limba română.

3 nov. 2005 Comand pe amazon.com autobiografia lui Lewis. Nu-mi mai aduc aminte cum am dat de ea, dar ştiu că mi-a stârnit curiozitatea. Am citit-o în vacanţa de Crăciun 2005.

9 nov. 2006 Îi scriu Mirelei DeLong (director editorial Logos) cu o primă propunere de a traduce cartea în româneşte. Aflu că drepturile de traducere se obţin greu. Mă hotărăsc (ce curaj) să mă adresez direct editurii Humanitas (care a publicat deja 11 titluri din Lewis ).

26 nov. 2006 Scriu directorului editorial, prin intermediul secretariatului de redacţie. Niciun răspuns. Emailul meu începea ingenuu cu „Domnule director editorial”.

13 dec. 2006 Între timp aflu că „domnul director” este de fapt o doamnă – Lidia Bodea. Îi scriu şi reînnoiesc propunerea de traducere. Uit să ataşez la email mostra de text promisă. Abia a doua zi descopăr lipsa. Retrimit textul.

3 feb. 2007 Primesc răspuns (nesperat). După 7 săptămâni.

21 mar. 2007 Îmi scrie redactorul coordonator al seriei „Memorii/Jurnale”: „You are hired”.

14 mai 2007 Avem „drepturile” pentru Lewis. Pe 17 mai semnez contractul şi îmi propun ca deadline (nerealist) 15 august, prelungit apoi la 15 septembrie (iarăşi nerealist), prelungit apoi la 30 octombrie.

30 oct. 2007 Termin traducerea şi o trimit (însoţită de peste 170 de note explicative). Corespondenţa cu Paul Leopold, Walter Hooper, Arend Smile şi mulţi alţii cuprinde sute de emailuri.

5 apr. 2008 Primesc feedback la traducere. Îl parcurg, mă explic, accept, combat. Cartea intră la formatare.

5 mai 2008 Primesc coperta cărţii, cu o fotografie care nu-i este cunoscută nici măcar lui Walter Hooper.

6 mai 2008 Primesc PDF-ul cu paginarea cărţii, pentru o ultimă lectură. Parcurg cartea în 2 zile şi trimit ultimele corecturi.

28 mai 2008 Ridic de la redacţie primele exemplare ale cărţii.

Au trecut 2 ani, 6 luni, 3 săptămâni şi 3 zile.

[Estimp, multă, multă rugăciune.]

DISCLAIMER: Subsemnatul, traducătorul cărţii, lucrează şi ca editor şi ştie ce înseamnă munca de editare şi întâzierile care survin aproape inevitabil în procesul de publicare a unei cărţi. Postarea de mai sus este menită să-l ajute pe cititor să aprecieze şi mai mult cărţile pe care le ţine în mână, indiferent cine le traduce şi editează.


Deşi am anunţat de ceva vreme apariţia autobiografiei lui C.S. Lewis, va mai dura un picuţ până o vom vedea scoasă de sub tipar. Până atunci, putem vedea coperta. Ţineţi aproape!