Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.

La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.

Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.

Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.

Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.

Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.

Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.

Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.

Reclame

Unul dintre firele importante din ţesătura Evangheliei a Patra este polemica dintre „iudei” şi Hristos. Pun termenul „iudei” între ghilimele pentru a atrage atenţia asupra faptului că cele 71 de ocurenţe ale termenului nu au întotdeauna acelaşi referent în realitate. Uneori e vorba de iudei ca grup etnico-religios, alteori de locuitorii din Ierusalim şi împrejurimile acestuia, alteori de autorităţile religioase. În sens larg, „iudeii” sunt exponenţii unui sistem religios care este ostil lucrării lui Hristos.

Controversele dintre „iudei” şi Mântuitorul sunt în special de natură identitară. Identitatea pe care „iudeii” au construit-o grijlui şi pe care o arborează cu multă încredere de sine este supusă unei critici radicale de Mântuitorul. La rândul lor, „iudeii” încearcă să contraatace şi fac declaraţii dure. În punctul cel mai încins al controversei, insinuează că Isus ar fi un copil nelegitim şi ajung să-L numească „samaritean” şi „posedat”.

Întrebări fără răspuns
Una dintre întrebările care îi frământă pe potentaţii zilei (religioşi sau seculari) este identitatea celor care ameninţă establishment-ul. La începutul Evangheliei, „iudeii” (=autorităţile religioase) trimit la Ioan pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?”. Lucrarea unuia ca el era de natură să le creeze nelinişti.

Şi mai mari frământări stârneşte misteriosul personaj Isus. În capitolul 8 „iudeii” îl întreabă mai întâi: „Cine este tată tău?” (v. 19) şi apoi: „Cine eşti tu?” (v. 25). E prea puţin probabil că oamenii aceştia întreabă fiindcă vor să ştie. În fapt, ei au deja răspunsurile.

Pilat, politicianul prin excelenţă, o figură cinică şi batjocoritoare (transformată de filmul „Patimile lui Hristos” într-un personaj melancolic şi reflexiv, o victimă căreia, vai!, i se răsuceşte mâna la spate printr-un şantaj ruşinos) îl întreabă pe Hristos: „De unde vii tu?” Da, Pilat cel dur, care înăbuşise în mod sângeros anumite manifestări ale iudeilor, are un moment de panică atunci când aude că insul adus înaintea scaunului său de judecată „s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu”. Fiindcă respectivul nu pare un exaltat şi un lunatic, Pilat este cuprins de angoasă. La întrebarea pe care o pune, Isus nu-i dă nici un răspuns. La ce bun încă o perlă irosită? Mai mult ca sigur Pilat nu vrea un alt răspuns decât cel pe care îl are deja.

Personajele ostile lui Isus dau glas acestor întrebări. Cititorul evangheliei, care a trecut deja prin Prolog, ştie răspunsul şi nu poate decât să se minuneze de neputinţa oponenţilor de a ajunge la el.

(va urma, sper…)