Teologia meritelor

Atentatorii palestinieni sinucigaşi au o teologie a meritelor foarte solidă. Mulţi trăiesc vieţi de mizerie şi doresc să le pună cumva în valoare, în relaţie cu Allah. Dacă le „valorifică” prin martiraj, câştigă merite. Şi nu doar pentru sine, ci şi pentru rude. Şaptezeci de persoane vor intra în rai pe baza meritelor unui „martir”. Această concepţie se află în contradicţie cu mesajul adus de Hristos. În creştinism, acceptarea omului de către Dumnezeu se face prin Hristos. Martirul palestinian însă caută să moară eroic pentru ca cei din familia lui să fie acceptaţi de Allah. Fiindcă în islam între divinitate şi om nu există niciun intermediar, musulmanul trebuie să intermedieze singur între între Allah şi sine. Iar Allah, după cum se constată, este greu, dacă nu imposibil, de mulţumit.

Cel mai tulburător aspect (în sensul de „disturbing”) este pacea pe care o degajă teroriştii intervievaţi. Toţi sunt plini de pace în numele ideologiei lor. Nu au dificultăţi sau interogaţii cu privire la misiunea lor. Niciun pic de examinare critică în lumina propriului cuget. Conştiinţa lor este luată captivă de teologia terorii. Sunt fericiţi şi împliniţi că pot pune în practică mandatul morţii pentru ceilalţi. Vor să fie instrumente de judecată în cel mai cumplit sens. Şi se bucură când li se dă ocazia.

Uneori dau greş. Centura unui atentator n-a explodat cum trebuie şi n-a omorât pe nimeni. A fost rănit doar el, superficial. Înainte de a se detona, a auzit totuşi o voce care i-a spus să se oprească, să găsească altă cale. A continuat, dar a eşuat oricum.

E intervievat şi un atentator care spune că a renunţat la misiune când a văzut un bebeluş în braţele mamei, în locul unde trebuia să aibă loc carnagiul.

Refuzul ruşinii

Mentalitatea musulmană refuză ruşinea. Codul onoarei şi al ruşinii guvernează tiranic mintea islamică. În creştinism, Hristos a acceptat ruşinea de a muri pe cruce. A îmbrăţişat-o şi a transformat-o. Dezbrăcat de demnitate, în goliciune şi în ruşine, Hristos asumă şi transformă dezonoarea. Hristos bea până la fund paharul ruşinii, ca să-i anihileze veninul. Moare acoperit de dispreţ şi înviază în glorie. Islamul refuză cu obstinaţie ruşinea. Şi, în loc să rezolve criza, adânceşte, în mod paradoxal, spirala neputinţei şi a umilinţei. Neputând să capete satisfacţie pentru onoarea permanent lezată, islamiştii palestinieni (şi nu numai) trăiesc o perpetuă ruşine.

Sacrificii idolatre

Pe acest altar al onoarei (de familie sau de comunitate) familiile palestiniene sunt dispuse uneori să-şi sacrifice şi copii. Da, există un „precedent”. Şi Avraam a fost dispus să-şi sacrifice fiul. Numai că Dumnezeu n-a fost dispus să-i accepte jertfa. Sacrificiile pentru onoare sunt idolatre, iar Dumnezeu urăşte idolatria. Suntem învăţaţi să ne sacrificăm vieţile ca să stăvilim răul, nu ca să-l propagăm.

Când vezi cu câtă râvnă îşi îndrumă unii părinţi copiii spre moarte şi teroare, te întrebi: există oare vreo diferenţă între evreii din VT atraşi de sacrificiile păgâne practicate de fenicieni (copii arşi pe altarele lui Moloch) şi palestinienii dispuşi să-şi sacrifice copiii pe altarul idolatru al onoarei? Mai ales când jertfa îşi trage seva şi din ură. Din ură ucigaşă.

Multe familii au acasă un perete cu „icoanele” membrilor (auto)jertfiţi, în faţa cărora cei rămaşi în viaţă se reculeg. La despărţire, le dau o sărutare. Comunitatea luptătoare e în strânsă părtăşie cu cea biruitoare. Cei rămaşi în viaţă primesc continuu putere şi inspiraţie de la cei aflaţi „dincolo”. Nu doar onoarea, ci şi ţara lor, Palestina, cere martiri fără număr. Aproape la fel de mulţi ca şi idolii fenicieni din vechime.

P.S. Dincolo de toate aceste reflecţii, un lucru e cert: palestinienii suferă. Suferă jugul unei robi crâncene. Între asupritori se numără şi descendenţii celor care au stat şi ei cândva în casa robiei şi cărora li s-a poruncit să-şi aducă mereu aminte cum este să fii asuprit. Nu ştiu dacă îşi mai aduc aminte. Să ne rugăm pentru palestinieni. Să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului.


ultraortodoxSunt un fundamentalist. O mărturisesc fără regrete, deşi îmi explic destul de des crezul şi motivele pentru care cred ceea ce cred. Nu consider că sunt deasupra oricăror interogaţii ale celor din jur, dar ştiu că în privinţa credinţei (mă refer la conţinutul teologic şi la aspectele etice) există limite care nu trebuie transgresate, oricât de departe ar merge reflecţiile şi speculaţiile asupra lor.

Totuşi, cu prilejul unei recente călătorii în Israel, fundamentalistul din mine a fost pus faţă în faţă cu un alt tip de fundamentalism. Nu cel musulman, de tip Ahmadinejad, marcat de ură pătimaşă împotriva existenţei Israelului (şi dorinţa de a-l „şterge de pe hartă”) şi nici cel care, în contrareplică, vede în fiecare musulman un asasin, născut să ucidă. E vorba de fundamentalismul religios al evreilor ultraortodocşi (sau haredimi, al căror nume înseamnă „cei ce tremură”, „cei ce se tem [de Cuvântul Domnului]”. Vezi Is. 66:2, 5). Să mă explic.

În această seară, după cină, prof. Traian Aldea, ghidul nostru, ne-a propus o vizită în cartierul Meah Shearim, locuit de evrei foarte religioşi. (Denumirea cartierului se inspiră din Gen. 26:12 şi înseamnă „o sută de măsuri”,). Suntem extrem de curioşi, mai ales că a început deja Sabatul (încă de la 17.04, după cum anunţau ceasurile electronice speciale de la intrarea în Ierusalimul suspect de liniştit, după forfota din după-amiaza precedentă).

Suntem preveniţi că trecerea prin acest cartier e o adevărată aventură. Nu e tocmai locul potrivit pentru o femeie, mai ales dacă nu este îmbrăcată decent. La o adică, nici bărbaţii să nu se încreadă prea mult în propriul standard de cuviinţă. One man’s meat is another man’s poison, cum se spune.

La diferite puncte de pe artera principală există tăbliţe care le pun în vedere grupurilor de vizitatori să sunt rugate să nu intre, dacă nu au o îmbrăcăminte corespunzătoare. Femeile trebuie să fie îmbrăcate în haine lungi şi largi, pentru a nu-i ofensa pe haredimii din cartier. Bărbaţii trebuie să evite şi ei pantalonii scurţi şi maiourile. Oricum, şi aici, cele mai multe probleme le creează tot Eva. (Roxana, celălalt ghid al nostru, a fost odată scuipată şi huiduită pentru că a trecut pe strada principală îmbrăcată în jeans.)

În cazul nostru, n-au existat incidente majore. Suntem îmbrăcaţi relativ decent (câteva femei poartă pantaloni, dar sunt bufanţi) şi încercăm să ne dăm la o parte din calea celor pe care îi întâlnim. Totuşi, după o bucată de drum, de undeva de la un balcon se aruncă apă în direcţia noastră. Mai jos, câţiva membri ai grupului nostru aud pe 3 tineri evrei (îmbrăcaţi în negru, deci ultraortodocşi), vorbind despre noi şi făcând referire la „pietre”. Ei bine, da! Dacă nu te conformezi standardelor, poţi să te trezeşti sub o ploaie de pietre (Prof. Traian Aldea ne-a povestit că într-o anumită ocazie nişte tineri au fost cât pe cei să-i spargă aparatul de fotografiat, pentru o crimă relativ minoră – încercarea de a lua câteva cadre într-o zi obişnuită; nici măcar de Sabat. Iar dacă un om înzestrat cu calmul şi bunătatea prof. Aldea poate să atragă animozităţi, atunci nimeni să nu se creadă la adăpost).

La un colţ de stradă, marcat cu anunţuri pentru vizitatori imprudenţi şi indecenţi, doi tineri evrei ne întreabă: „Preachers?” Nu pricep la ce se referă exact, dar îi lămurim că suntem doar vizitatori. Mai târziu primesc explicaţii. Vor să se asigure că nu suntem creştini care vor atenta la credinţa lor sau care îi vor „evangheliza”. (Pentru ostilitatea acerbă de care au dat dovadă coreligionarii acestor tineri, în altă epocă, citiţi carte Faptele Apostolilor. Primul martir creştin nu a fost omorât de păgâni).

Unele membre ale grupului intră în panică. Plimbarea ameninţă să devină mai periculoasă decât ne imaginaserăm. Un puşti de 6 ani care cu vreo 20 de minute înainte se arătase cam obrăznicuţ în discuţia cu mine mă ia acum de mână, plin de teamă. Oamenii în negru îl sperie. Mărturisesc că şi eu îmi doresc să ieşim cât mai iute de pe strada principală şi să o cotim într-o zonă cu renume mai bun. Dorinţa ni se îndeplineşte relativ repede. Ieşim din zona fundamentalistă. Până la hotel mai e mult de mers, dar distanţele, oricât de lungi ar fi, se scurtează când drumul nu e pândit de pericole.

P.S. Pentru diversitate, ar trebui să menţionez că, în drum spre Ierusalim, am făcut un popas la mănăstirea ortodoxă Sf. Gherasim. Fiindcă monahul de la poartă ne-a invitat insistent să intrăm în biserică, i-am spus că nu pot să intru, fiindcă sunt în pantaloni scurţi şi nu vreau să ofensez pe nimeni. Cu un zâmbet şubugăţ, mi-a făcut semnul crucii pe spate şi mi-a dat ghes să intru. 🙂

La Zidul de Vest (numit de creştini, dar nu şi de evrei, „Zidul Plângerii”) aveam aceeaşi ţinută necorespunzătoare. I-am întrebat pe tinerii care străjuiau calea de acces spre zid dacă există un şorţ pe care să-l împrumut, fiindcă sunt conştient că nu sunt îmbrăcat adecvat pentru a intra în zonă. Mi-au spus: „E drept, nu eşti îmbrăcat adecvat, dar poţi să intri”.