Astăzi a fost ultima mea zi de lucru la INTF. Am reuşit să termin numai bine indexarea celui de-al patrulea manuscris care mi-a fost repartizat. Acum au mai rămas doar 5.696 manuscrise care au nevoie de scanare şi indexare! Glumesc, însă gluma e menită să pună oarecum în lumină cât de mult mai trebuie făcut încă în acest domeniu până să facem disponibile online toate manuscrisele NT.

În orice caz, această ultimă zi a fost un prilej de niţică sărbătoare. Martin, unul dintre angajaţi, ne-a propus, mie lui Klaus Wachtel şi lui Ulrich Schmid, să ieşim la o pizzerie italiană din apropiere. Când am revenit în sala de lucru si am început să-mi adun lucrurile, m-a cuprins o uşoară nostalgie. Nu ştiu dacă şi când voi reveni la Münster. Afară era însorit, dar copacii din piaţa catedralei dau semne că i-a atins deja spleen-ul de toamnă. Şi cred că nu sunt singurii în această situaţie.


Postez aici câteva fotografii de la colocviu (recepţia de deschidere, o fotografie din timpul unei sesiuni şi recepţia de încheiere). Pe ansamblu a fost o experienţă frumoasă şi interesantă, chiar dacă anumite lucruri discutate au trecut razant pe deasupra ochelarilor mei. Comentariile pentru fiecare fotografie dedesubt.

Holger Strutwolf, directorul INTF, ţine discursul inaugural, în Muzeul Bibliei, aflat în incinta INTF. Audienţa e diversă. Studenţi, cercetători, profesori, neveste de profesori, personal INTF.

Una dintre sesiunile de comunicări, la Stadthotel, Munster. „Bobor” destul de mult pentru evenimente de felul acesta.

„M-aş duce la primărie…” Ne-am dus şi noi, dar nu ca să cerem să ni se toarne asfalt, ci pentru mica festivitate de închidere. Parcă pentru a combate mitul românului întârziat, am fost al doilea sosit. Predecesorul meu era totuşi neamţ! Nu poţi să-i învingi chiar aşa lesne pe teren propriu! Al treilea a fost un sud-coreean. De la locul patru nu mai contează. („Modiştii” să se prefacă a nu băga de seamă că în fugă am schimbat pantofii, uitând de cureaua maro! Deh, nu poţi să fii şi punctual şi asortat după canoane! O dovadă în plus: coreeanul avea curea neagră la pantofi maro! 🙂 )

Una dintre acele fotografii de grup tipice, în care fiecare se uită încotro vede cu ochii! Pe vremuri, când fotografiile de grup se făceau de către un singur personaj, privirile erau mai coerente. Not anymore!

O madamă viceprimăriţă ne povesteşte cu patos istoria Păcii de la Westphalia. Portretul copilului de care spuneam este pe rândul de sus, al cincilea de la dreapta la stânga.

Încotro se uită subsemnatul, aflat în dialog cu Klaus Wachtel (cercetătorul prin amabilitatea căruia am ajuns să lucrez la INTF)?

Unde altundeva dacă nu la blazoanele din vitralii. Strădaniile de a lămuri semnificaţia lor n-au avut totuşi prea mare succes.


E a doua săptămână de când sunt la INTF şi deja mi-am intrat în mână, cum s-ar spune. Am terminat de scanat două role de microfilm (fiecare cu cele 4 evanghelii) şi am început-o pe a treia. Am îmblânzit aşadar în sfârşit scannerul nărăvaş, care la început făcea nazuri. A doua zi de scanare, de pildă, a trebuit să cer ajutor în stânga şi-n dreapta doar pentru banala acţiune de a pune rola în scanner, fiindcă butonul responsabil cu derularea şi inserţia filmului refuza să-şi facă datoria. Culmea, după ce am întrebat pe mai multe persoane care şi-au declinat competenţa, m-a luminat Dr. Andreas Juckel, specialist în traducerea siriacă a NT.

Scanarea celui de-a treilea role merge mai încet, fiindcă manuscrisul a fost microfilmat altfel decât se obişnuieşte (N.B.: rola provine de la British Museum, ceea ce îmi întăreşte convingerea că britanicii au o satisfacţie morbidă să facă mereu totul anapoda în raport cu cei de pe continent.)

Foto: Eu şi scannerul adus în sfârşit la obedienţă.

P.S. Pentru acei „Concerned Evangelicals” care citesc blogul: cred că icoana are funcţie strict decorativă. 🙂


Prima impresie pe care mi-o lasă oraşul e că sunt prea multe biciclete. De fapt, nu sunt deşi oriunde te uiţi, nu poţi să nu vezi una. Uneori vezi cu zecile, aşezate frumos în faţa intrărilor. Doamne cu fustă, domni îmbrăcaţi elegant, oameni tineri, oameni în vârstă – pe biciclete. Biciclete vechi şi noi, mai scumpe sau mai puţin pretenţioase, după gusturi/mofturi.

Maşini sunt mai puţine. Münsterul este, din acest punct de vedere, splendid. Bucureştiul din care plecasem e un adevărat iad. Când am plecat luni dimineaţă spre Băneasa, am făcut vreo 50 de minute până la aeroport, cu taxiul. Maşini şi iar maşini care te sufocă, te prind ca-n menghină, te scot din minţi. Folosind un standard eminamente uman, îmi imaginez că iadul trebuie să fie un ambuteiaj enorm, cu zeci de mii de maşini într-o intersecţie uriaşă, în care nimeni nu vrea să cedeze şi deci nimeni nu poate înaintea, unde toată lumea înjură şi claxonează pe toată lumea, într-un vacarm monstruos, în care cei ce strigă nu se mai aud nici măcar pe ei înşişi. Judecat după aceste standarde, Münsterul e o mică oază chiar şi pentru cineva ca mine, foarte mefient faţă de civilizaţie, urbanitate, sofisticare.

A doua zi la INTF. Astăzi, după ce am transcris vreo două pagini din 036, am început să scanez un manuscris cu „minuscule”. Scanez de pe microfilm, cu ajutorul unei maşinării prevăzute cu un ecran uriaş. Manuscrisul meu e uneori deteriorat şi va fi un calvar să-l indexez, adică să precizez pentru fiecare imagine digitală începutul şi sfârşitul textului grecesc sau anumite cuvinte-cheie. Astăzi am scanat Matei şi Marcu din rola de film respectivă. Mâine probabil voi mai iuţi ritmul şi voi avea un număr mai mare de pagini.


Am ajuns în sfârşit la INTF pe jos. În timp ce mă uitam cam dezorientat la numărul străzii, o domnişoară mă şi ia în primire, întrebându-mă ceva de genul: „Căutaţi ceva anume?” (asta cred eu că a întrebat!).

I-am spus că da, caut să mă întâlnesc cu Klaus Wachtel, care lucrează la INTF, dar că am ajuns la Muzeul Bibliei, deşi credeam că acolo, pe Pferdegasse, e Institutul.

Îmi spune că Facultatea de Teologie e tocmai după colţ, pe Johannisstrasse. Hm… cam încurcată treaba.

Noroc că mi-am notat pe hartă numărul lui K. Wachtel. Zic: „Ar trebui să-l sun, dar din păcate nu am cartelă pentru cabinele acestea”. Îmi spune că se poate suna şi cu fise. Cu fise?! (De când n-am mai dat telefon cu fise!) Sunt bucuros ca nu s-au scos din uz! Mă scotocesc în portmoneu, găsesc mărunţiş, îmi iau ziua bună de la domnişoara amabilă şi săritoare (oare chiar era nemţoiacă?) şi intru în cabina de pe colţ.

Klaus Wachtel e în birou. Aflu că de fapt Institutul şi Muzeul sunt în aceeaşi clădire. Am nimerit bine. Iese el să mă întâmpine. Dacă citeam „the fine printing” pe uşa muzeului, vedeam că apare acolo şi Institutul.

Urmează un balamuc de prezentari. Prima zi e întotdeauna derutantă.

Încep lucrul. Transcriu un manuscris (nr. 036) din sec. X. Fiindcă e scris cu majuscule, pot descifra textul cu relativă uşurinţă. Mă uit cu invidie la studentii care lucreză pe „minuscule” (care mi mi se par adevărate hieroglife). Transcriu începând cu Evanghelia după Marcu. Copistul mi se pare destul de grijuliu. Mai sunt mici variaţii faţă de textul critic, dar nimic spectaculos, în primul capitol transcris.

De mâine încep scanarea unor „minuscule” (documente scrise cu litere cursive). Apoi voi trece şi la indexare.

Foto: clădirea Muzeului Bibliei şi a INTF, undeva aproape de Catedrală. Undeva la subsol lucrez eu la transcriere şi scanare.


În perioada 14 iulie – 31 august voi fi la Münster, la Institutul de Studiere a Manuscriselor Noului Testament. Activitatea pe blog va mai scădea niţeluş, fiindcă va fi mult de muncă la Institut. Sper totuşi să nu dispar cu totul de pe ecranele radarelor. Voi mai publica din când în când impresii şi descoperiri.

Foto: Piaţa principală din Münster, cu nişte clădiri splendide (unde funcţionau ateliere meşteşugăreşti etc.). În zonă se află şi sala unde s-a semnat Tratatul de la Westphalia (1648). În plan depărtat, Biserica Sf. Lambert, o capodoperă gotică târzie. Din turnul ei se „sună stingerea” în fiecare seară după un obicei străvechi. Tot de turnul ei atârnă trei cuşti de fier în care au fost expuse trupurile capilor Revoltei Anabaptiste, încheiată (sângeros) în 1536.

P.S. Fotografia nu-mi aparţine şi, de altfel, e „out of season”. Îi las pe cititori să-şi dea singuri seama când a fost făcută! 🙂