Continuarea de AICI.

Cea mai originală copertă din câte am văzut vreodată! Locul autorului e ocupat de personajul despre care e vorba în carte. :)

Da, ideea de a publica un volum despre Caraman este lăudabilă. Dar să nu uităm ce spunea un clasic în viață: „autorul nu are calitatea morală și spirituală” pentru a-și lega numele de cel al lui Constantin Caraman.

Există securiști care cred că, dacă scriu volume despre eroi ai credinței, primesc și ei, prin asociere, ceva din aura eroilor, cam cum primește luna ceva din strălucirea soarelui.

Fals! Când foștii securiști publică volume despre eroii credinței, eroismul celor care au suferit face și mai vădite parvenitismul și lașitatea celor dintâi.

Există plagiatori care cred că, dacă sunt coordonați la doctorat de un academician, impostura lor intelectuală se diminuează ori chiar este anulată.

Fals! Când un impostor este coordonat de un academician, academismul impostorului nu crește cu niciun milimetru. În schimb, academicianul se contaminează moral de impostura plagiatorului.

Dar nu despre calitățile morale și spirituale ale autorului vreau să fac vorbire, ci despre cele intelectuale.

Ideea de a publica un volum despre Caraman este vrednică de toată lauda, însă de la idee la punere în practică drumul este lung și anevoios și pândit de multe pericole.

Analizând fie și doar sumar volumul pe care l-a „precipitat” Ioan Ceuță, sunt ispitit să cred că autorul lui n-a văzut niciodată în viața lui cum arată o carte.

Sau, dacă a văzut-o, n-a deschis-o.

Sau, dacă a deschis-o, n-a citit-o.

Sau, dacă a citit-o, n-a priceput nimic.

Sau, dacă a priceput, n-a aplicat.

Toate scenariile de mai sus sunt posibile, fiindcă altfel nu putem explica de ce respectiva carte

(1) este lipsită de caseta CIP;

(2) este scrisă cu fontul Calibri (cel cu care scriem de regulă în Office);

(3) are numărul paginii pe aceeași parte; (e prima și singura carte la care am văzut așa ceva!)

(4) pune fotografia lui Caraman pe coperta din spate (acolo unde apare de regulă autorul!)

(5) conține o sumedenie de virgule între subiect și predicat;

(6) abundă în exprimări penibile, agramate, naive (sau, dimpotrivă, rău-voitoare);

(7) ne prezintă o sumedenie de facsimile ilizibile, nici măcar tăiate corespunzător cu un banal program precum Picture Manager;

(8) a fost multiplicată prin fotocopiere, printare ori risoprintare;

Acestea și multe alte ciudățenii fac din cartea recent publicată de I.C. o adevărată raritate, o ediție pentru bibliofili. Pariez că în 100 de ani fiecare dintre puținele exemplare publicate și distribuite în prezent pe sub mână (mai ceva ca literatura samizdat) va trece drept vintage.

Există totuși ceva bun ce se poate spune despre cartea-recurs: e bine legată și arată bine de la depărtare. Din păcate, și în cazul ei, se aplică vechiul proverb englezesc: don’t judge a book by its covers!


Această postare este un pamflet! Îi rugăm pe cititorii slabi de înger (de cuget sau de intelect) să deruleze la postările următoare!

Coperta „cărții” recent publicate de I.C. Balanța de pe copertă simbolizează probabil neutralitatea, echilibrul, imparțialitatea, buna credință, discernământul și caracterul imperturbabil al unui om care, în ciuda vitregiilor istoriei, a rămas mereu egal cu sine însuși.

Pastorul Ioan Ceuță a văzut în sfârșit lumina!

Cea de la capătul labirintului de contradicții în care orbecăia de multă vreme.

Să mă explic.

Ieri mi-a picat în mână volumul despre care începuseră să circule zvonuri cu vreo 10 zile în urmă.

Se cheamă Recurs la „Răscumpărarea memoriei” penticostale, dar este, în ciuda (dez)mințirilor făcute de autor în așa-numita „prefață”, o continuare a demersului început de pastorul Croitor Vasilică.

Mai scurt spus, Ioan Ceuță mai mult „recurge” la Răscumpărarea memoriei decât face recurs la ea (ori împotriva ei).

Fiindcă am vorbit de labirintul de contradicții în care bâjbâia Ioan Ceuță, voi zăbovi nițel la acest subiect:

(1) Vă mai aduceți aminte de declarația din sept. 2010? „CNSAS-ul este al trecutului iar pe mine mă interesează viitorul și dezvoltarea unor lucrări de impact.”

Între timp, Ioan Ceuță va fi descoperit că trecutul este o moștenire greu de gestionat și că nu poți alerga într-un picior către un viitor glorios când ești legat cu fire invizibile de un trecut mocirlos.

(2) Vă mai aduceți aminte ce spunea Ioan Ceuță în același comunicat despre unii dintre opozanții regimului comunist (Wurmbrand, Răscol, Caravan etc.)? „Respect lucrarea fiecăruia dintre cei menționați dar bisericile nu s-au dezvoltat în perioada comunistă datorită activității lor. Doresc să vă spun că fiecare are și părți întunecoase, depinde ce vrem să scoatem în evidență.”

Între timp, autorul nostru a descoperit că nutrește o mare admirație pentru unul dintre eroii penticostali, Constantin Caraman, de aceea „recurge” la publicarea dosarelor sale penale și de urmărire informativă, în cartea proaspăt lansată!

Nu știm dacă, rătăcind în labirintul său de idei confuze, Ioan Ceuță vedea vreo latură întunecată la Constantin Caraman (celulele cu bastonașe pot juca feste în semiîntuneric), dar știm că anul acesta a avut parte de o adevărată metanoia, de vreme ce simte nevoia să ne ofere un volum solid cu documente despre un prezbiter penticostal care rămâne emblematic pentru că a făcut ceea ce prea puțini pastori din vremea aceea au avut curaj să facă: a refuzat colaborarea cu Securitatea.

(va urma)


See HERE the first part of my response.

More disturbing then the comments which project a Ceuta larger than life are the ones which describe the Romanian Pentecostal Union (300.000 strong) as “mired in strict religious traditions that are based on faulty interpretations of Scripture”. I wonder whether this particular line was written by the author upon close inspection in situ or is simply a sound bite concocted by ever-resourceful pastor Ioan Ceuta.

While it is true that most Romanian Pentecostal churches hold one form or another of the traditions enumerated by Lee Grady, I think that these are hardly the defining features of the movement. Separation of men and women in church services is not based on any interpretation of Scripture (correct or faulty) but a remnant of the times when Pentecostals sought a certain propriety in their services. He who requires women to wear head coverings in church services is no other than Apostle Paul himself. I am willing to admit that the Bible says a few things which I do not like rather than claim that the Bible does not say what it says. Lee Grady can complain that Pentecostals are too eager to follow Paul’s injunction to the Corinthians, not that their interpretation is faulty. We can debate whether our modern situation is comparable to that in Corinth (and whether women are still bound to cover their heads in our worship services), but I have no patience with exegetes (or journalists) who try to make Paul say what he simply does not!

As for the issue of “forbidding women to attend church during their menstrual periods” I would like to know if this piece of information comes from pastors Lee Grady has interviewed. More interesting however would be the answer to the question: what precisely are the means by which Pentecostal pastors enforce in their churches this purported policy?

Of course, it is true that jewels are frowned upon in the Pentecostal movement. I agree that not wearing jewels is not the best sign of spirituality, but I equally fail to see why wearing them is necessarily the true sign of Christian liberation. To paraphrase Paul again, jewelry commends us not to God: for neither, if we wear them are we the better; neither, if we wear them not, are we the worse. If everything new that Ceuta’s church brings into the religious arena is the freedom to flaunt one’s jewels, we are talking about another form of conformism which only makes people disdain their “weaker” (i.e. less bejeweled) fellow Christians.

Again, how does one forbid the use of birth control? Pentecostal pastors embrace the full spectrum of opinions on this issue. Interpreting 1 Tim. 2:15 to mean that procreation and rearing of children are duties a woman should fulfill is by no means confined to Pentecostal circles. This is equally valid for Catholic and Orthodox churches.

In the matter of footwashing, Pentecostals in Romania are divided, even though they stand under the same denominational umbrella. We have agreed to disagree on this issue and, again, in theory and in practice, one encounters great diversity. On the whole I would say that this custom is very much in decline even in churches where they still practice it.

I would argue that in many respects Romanian Pentecostalism needs an aggiornamento. But not in the direction embraced by the likes of Mr. Ceuta. Isn’t it strange that American missionaries talk a lot about relevance and contextualization in transcultural missions and yet fail to note that Romania has an Eastern Orthodox ethos? At least for the past 1000 years Christianity has been practiced here in a way that should make the Evangelical churches be more sensitive to their Orthodox neighbours. I am the first to say that Romanians are sacramentalized, but not really evangelized. At the same time I firmly say that the way in which some churches seek to be relevant turns relevance upon its head and ends up in putting off potential seekers.

Mr. Ceuta is already past “running the risk” of losing his credibility. But that is not because he “courageously challenged” any of the alleged hollowed traditions mentioned by his American friend. When leaders lose their credibility, it is for entirely different reasons, the most important of which are shady dealings or cases of blatant dishonesty. When it was first revealed that 50 pages in Dr. Ceuta’s doctoral dissertation are crassly plagiarized (strangely enough, 30 of them are copied out of a textbook written by a Catholic scholar who was part of the evaluation committee which awarded him the degree), the author continued to “hold fast in his integrity”, perhaps because he had suddenly discovered the wisdom of the old adage which says that “Silence is golden”.

 The fact that Ceuta allowed women to study at his university does him credit. The same door was later opened at the Pentecostal Theological College in Bucharest. I am in favour of admitting women to study theology and I think that on the whole they are more diligent than men in acquiring knowledge. But the issue is more complex. Where are these women theologians going to minister afterwards? Many young women who graduated have not found jobs suitable for their training and as a result have been forced to seek new degrees (spending another four years in college, with enormous costs). Has Mr. Ceuta ever undertaken a thorough sociological research on the involvement in ministry of women he graduated form his school? What is the percentage of those still in ministry? Giving women a diploma, but not an adequate context is like sending astronauts to the moon without adequate oxygen supplies.

I am puzzled by the triumphalistic tone of the last paragraphs. Is that all one can brag about in connection with one’s church? “Tossing out old Pentecostal traditions” and “wearing jewelry”? I pity those pastors who have no other mark of distinction apart from “contemporary worship” and wearing the pearl of great price around their necks rather than in their hearts.


Lee Grady, contributing editor of Charisma, has recently written on his blog an article about Romanian Pentecostalism, giving Mr. Ioan Ceuta the “prime time” while at the same time distorting the image of mainstream Romanian Pentecostalism in a manner which I find deeply troubling. Had this article been written by Mr. Ceuta himself, I would have had no quarrel with it. But since it is written by an editor who could and should know better, I cannot help writing a response. Truth, given its nature, cannot be imprisoned (in words or otherwise). Seeing the uncanny portrayal of the new heroes of the post-Communist Romania only serves to kindle the “fire in the bones” which features so prominently in the header of Lee Grady’s blog.

Like so many Romanian pastors who lived through the communist era, Ceuta has walked through fire and emerged stronger in his faith.” So writes Lee Grady about the president of Bucharest Christian Center. Does the author mean what he says? Has he asked Mr. Ceuta anything about what life was like during Communism and how he responded when faced with “communist oppression and intimidation”? What precisely stands behind the Biblical “fire metaphor” out of which pastor Ceuta emerged so strong in his faith? If “ministry was not easy for Ceuta during the dark days of Nicolae Ceauşescu”, what was it like more precisely? In fact, how hard was it for Pastor Ceuta to get a passport and a visa in order to pursue his studies in the United Stated beginning with 1987, at a time when most Romanians leaving their country had to cross the Danube swimming to Yugoslavia and risk being shot?

Does Lee Grady know that last year a solid book written by a young Pentecostal pastor has cast a new (and very troubling) light on the dark Communist regime by showing that the degree of control which the Securitate exerted over the Church surpassed all our fears? Given the publication of this book, aptly titled Redeeming the Memory, to say that “covert government informants strictly monitored all pastors during Ceauşescu’s era” is not only a gross understatement but also a serious misunderstanding and misrepresentation of reality. The infamous Securitate did not only monitor (that was the easy part), it controlled. The informants were not “governmental” in any sense. They were members of our churches, especially leaders from every level of church life. Some pastors were not simply informants. They were agents of the Securitate, trained accordingly and entrusted with well-defined missions, to be fulfilled in Romania or on abroad. The degree in which the Securitate managed to recruit church informants and control the leadership structures of the Romanian churches (or any other institution, for that matter) makes the stuff of nightmare. Those who have spent time poring over the files stored by the Council for the Study of the Archives of the Former Securitate know what I mean when I say this. And there are enough of them for Lee Grady to interview, if so he pleases.

In one of his letters published on the internet after the release of Redeeming the Memory, pastor Ceuta has claimed that his file had been burned. If I were Lee Grady, I would ask Mr. Ceuta: “Were you ever approached by the Securitate with the proposal to collaborate?”, “What kind of files did the Securitate keep about you and why were they destroyed?”, “By what strange preternatural powers were you able to divine the theme researched by Dr. Emanuel Conţac in the Archives of the former Securitate, at a time when this information was not yet public?” and  “If it is true, as you claimed numerous times, that the past belongs to the Council for the Study of the Archives of the Former Securitate, why have you sought accreditation with the Council in order to do research in the Archives?” These and many other illuminating questions could have been asked of Mr. Ceuta who, I am sure, has very incredible stories to tell to well-meaning (albeit perhaps somewhat too credulous) listeners.

If it is true that after Ceauşescu’s execution communism fell officially, please note the fine printing. The Communists who ousted Ceauşescu made him the scapegoat for all the evils which they had amply supported in the previous decades and reinvented themselves as the new democrats (in a transition from red to pink, as professor Peter Kuzmič would say). In January 1990, Communism and the Securitate no longer existed officially. In point of fact, as pastor Vasilică Croitor (author of the much debated Redeeming of Memory) well knows, the Securitate, baptized with a new name, unto the same old mission, regrouped and continued to keep its Sauronic eye on the churches.

I agree with Ceuta (as quoted by Lee Grady) that “Romanians had lost hope that we would ever be free” and that “We had accepted slavery like the Israelites did in Egypt”. But I think that both Ceuta and Lee Grady fail to see how these solid facts square with the other realities of that time. If Romanians were enslaved by Communism (which they were), Mr. Ceuta is hard put to come with a plausible answer to the question: “How could the Pentecostal Moses travel so freely between Pharaoh’s palace and the Promised Land (i.e. America) at a time when 99% Romanians were, for all practical purposes, in chains”? Either the Communist Pharaoh was not such a bad guy after all, or the Pentecostal Moses (turned Mordechai lately) was not so revolutionary after all!

 (To be continued)


Zilele acestea se află în România Lee Grady, fost redactor şef al revistei Charisma. Peter Kuzmič se cunoştea cu el şi a dorit să-l revadă. Având amândoi agende foarte aglomerate în această perioadă, nu s-au putut întâlni decât sâmbătă seară. Dat fiind că Lee Grady era cazat în campusul Universităţii Biblice din România, prof. Kuzmič a decis să meargă acolo, mai ales că UBR e la o aruncătură de băţ de ITP. Am decis să-l însoţim: eu, Corneliu Constantineanu, soţia lui, Ioana, şi Marcel Măcelaru, decanul Facultăţii de Teologie de la Osijek.

Pastorul Ioan Ceuţă, preşedintele Universităţii, tocmai terminase de oficiat o nuntă şi ne-a întâmpinat cu verva lui obişnuită. Cei care ştiţi polemicile aprinse pe care le-am purtat cu el pe marginea cărţii Răscumpărarea memoriei şi povestea plagiatului pe care l-am descoperit în paginile tezei sale de doctorat probabil deja începeţi să aveţi emoţii pentru mine. Dar să nu ne pripim.

Dr. Ioan Ceuţă ne-a salutat cu amabilitate şi s-a oferit să fie ghidul nostru în campus. Am fost impresionat de baza materială: o biblioteca foarte spaţioasă, săli de clasă bine puse la punct, o aulă de peste 700 de locuri, spaţii de cazare moderne. N-am văzut însă studenţi şi, dacă am înţeles bine din conversaţia dintre gazdă şi oaspetele principal, acreditarea nu mai este un obiectiv pentru şcoală, după ce UBR a pierdut dreptul de a mai înscrie studenţi.

Oricum, indiferent de ce cusururi i s-ar găsi gazdei noastre – un prea mare ataşament faţă de Ancien Régime sau splendidul talent de a se acomoda la orice regim politic, transformând dificultăţile în oportunităţi – nu se poate spune că nu este un charmer şi un spirit ospitalier. Ne-a invitat mai întâi la birou, unde a depănat amintiri cu prof. Kuzmič şi s-a întreţinut cu ceilalţi musafiri, iar apoi ne-a reţinut la masă, unde urma să sosească şi Lee Grady. Vremea era cam înaintată şi nu sunt sigur că dieteticienii noştri şi-ar fi dat consimţământul să ne aşezăm la o masă bogată asupra serii, dar în final am acceptat.

La final, pastorul Ceuţă (care mă întâmpinase cu „maestre”) mi-a urat multă binecuvântare şi nu am motive serioase să-l suspectez de lipsă de sinceritate în rostirea acestei benedicţii. Sau poate că prezenţa pacificatore a prof. Kuzmič a fost esenţială. Ştiu despre el că a urmărit atent negocierile de la Dayton care au pus capăt războiului bosniac în 1995. Cu o asemenea experienţă (câştigată fie şi numai ca observator) disputele mele de ordin academic cu Dr. Ceuţă par mizilicuri. Prin urmare, nu pot decât să răspund: „Aşa să fie”.


Cartea Răscumpărarea Memoriei, indiscutabil cartea anului la evanghelicii români, a stârnit o adevărată emulaţie în privinţa studierii istoriei penticostalismului românesc. Eu însumi am devenit mai interesat de istoria comunistă, deşi nu strict de cea penticostală, în urma interacţiunii, ca editor, cu materialul prezentat în lucrarea pastorului Croitor.

Cultul Penticostal a delegat o comisie alcătuită din trei cercetători, care să se ocupe de studierea trecutului comunist, dar nu ştiu încă dacă şi-au luat atribuţiile în serios.

Ştiam de Ioan Ceuţă, liderul organizaţiei Adunările lui Dumnezeu, că este interesat de istorie. Am scris la vremea cuvenită câte ceva despre lucrările lui de istorie (AICI, AICI, AICI şi AICI). În perioada octombrie–noiembrie l-am întâlnit (mai bine zis, „l-am văzut”) în câteva rânduri în sala de studiu a CNSAS. Deşi lista cu cercetători acreditaţi de CNSAS n-a fost multă vreme actualizată, l-am descoperit recent în listă, după cum puteţi vedea mai jos. Tema lui de studiu se intitulează „Mişcarea Penticostală în perioada comunistă – Biserici (comunităţi) penticostale şi pastori (lucrători). Relaţia lor cu statul totalitar”.

Eu unul sunt extrem de curios cu privire la rezultatul cercetării întreprinse de dl. Ceuţă şi cred că nu voi rata prilejul de a-i recenza cartea.

Lista cu cercetători acreditaţi de CNSAS conţine încă un nume nou: Pavel Riviş Tipei. Faptul că însuşi preşedintele în exerciţiu al Cultului Penticostal s-a acreditat ca cercetător nu poate fi decât îmbucurător. Deşi multă vreme dr. Riviş Tipei a refuzat să ia o poziţie clară cu referire la cartea Răscumpărarea memoriei, văd în această recentă acţiune a sa un sprijin tacit pentru demersul început de pastorul Vasilică Croitor.

Iată deci că încet-încet trecutul nostru ca mişcare se recuperează şi vom avea ocazia de a dezbate subiectul şi în anii care vor urma. Cu siguranţă că perspectivele cercetătorilor care se ocupă sau se vor ocupa de istoria penticostală nu vor fi identice, dar cred că dialogul (chiar şi de pe poziţii opuse sau complementare) poate fi util.

Precizez că, potrivit regulamentului CNSAS, cercetătorii acreditaţi sunt acreditaţi în baza unei cereri în care se angajează că vor fructifica cercetarea lor în studii, articole şi cărţi ştiiţifice.

Lista completă a cercetătorilor acreditaţi poate fi văzută AICI.


Disclaimer: acest text este un pamflet. Nu-mi cer scuze pentru severitatea adoptată faţă de comunicatul emis recent de Ioan Ceuţă.

Apropiatul Congres al Cultului Penticostal (19 nov) l-a făcut pe Ioan Ceuţă să intre într-o fierbere fără precedent. Disperarea care l-a cuprins a îmbrăcat forma unui nou comunicat intitulat „Epistola lui Mardoheu”, un text toxic care se încheie cu o poezie cinic-obscenă prin modul în care perverteşte înţelesul cuvintelor mari ca „luptă”, „adevăr”, „istorie” etc.

Nu m-aş fi obosit să scriu o postare-răspuns acestui comunicat, dacă n-aş fi fost frapat de stranietatea lui; răzbat uneori din text schelălăieli de şacal disperat şi alteori chicoteli de hienă hămesită, sătulă să tot aştepte să-i vină rândul la împărţirea prăzii.

Nu trebuie să reproşăm poeziei sforăitor-crocodiliene de la final lipsa oricăror calităţilor artistice. Cusurul principal al poeziei este indecenţa ei, care face pandant perfect cu lipsa de legitimitate morală a „păunescului” care a compus-o.

De altfel, contradicţia în care se găseşte Ioan Ceuţă este flagrantă: pretenţia lui că acum nu mai poate scoate capul în lume din cauza ruşinii pe care i-a adus-o cartea este contrazisă de faptul că toate cele şapte capete ale sale se iţesc neruşinat din comunicatul pe care cu cinism îl postează pe site-ul Asociaţiei AOG România. Dacă domnul Ceuţă resimţea un procent din ruşinea pe care pretinde că o simte, nu ne mai trimitea comunicatele pe care le-a emis în ultima vreme.

Imaginea, dragi tovarăşi, imaginea!

Deşi porneşte de la un pretext biblic, comunicatul lui Ioan Ceuţă nu are nimic care să amintească de imperativele Scripturii. Tema care apare obsesiv în comunicatul domniei sale este imaginea penticostalilor în exterior (cu precizarea că Ioan Ceuţă nu mai este de multă vreme membru al Cultului Penticostal). Toată adâncimea teologică a doctoratelor obţinute de Ioan Ceuţă se reduce la milimetrul de spoială pe care dânsul doreşte să o menţină intactă cu orice preţ peste o realitate care nu mai acceptă să fie fardată.

Lecţia pe care o desprindem din viaţa lui Michael Jackson, pomenit de Ioan Ceuţă în comunicatul său, este tocmai aceasta: vine o vreme când nicio operaţie estetică nu mai poate fi de ajutor celor preocupaţi exclusiv de aparenţe şi de propria lor imagine. Analog, încercările lui Ioan Ceuţă de a cosmetiza realitatea istorică sunt de fapt desfigurări hidoase ale ei. Pocăinţa de care vorbeşte în mod cinic Ioan Ceuţă pare contaminată de atitudinea regelui Saul care în aceeaşi frază îşi clamează „pocăinţa” şi grija pentru propria imagine: „Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrînilor poporului meu, şi în faţa lui Israel”.

Domnul Ceuţă a lucrat cândva ca miner şi ştie foarte bine că realitatea în care ne mişcăm nu se reduce la scoarţă, la ceea ce se vede. De când însă a ieşit din galeriile de cârtiţă în care şi-a desfăşurat activitatea (sub un regim care i-a priit foarte bine), pretinde că singura realitate care contează este suprafaţa, ceea ceea ce se vede, superficialul.

Nu e mult de când Ioan Ceuţă declara emfatic că „CNSAS-ul este al trecutului iar pe mine mă interesează viitorul şi dezvoltarea unor lucrări de impact.” Probabil afirmaţia ar trebui clasificată la categoria „bomboane pentru proşti” (expresia îi aparţine), fiindcă în fapt autorul ei a devenit extrem de interesat de CNSAS şi de trecut, drept care s-a acreditat în regim de urgenţă ca cercetător şi a început scormoneala prin dosare. Nu ca să mai adauge încă un titlu la o listă de cărţi cu valoare nulă, ci pentru a avea muniţie proaspătă în „lucrarea de impact” pe care o pregăteşte.

(Impact cu ce? Cu solul?)

Cinism cât încape. Şi încape…

Ioan Ceuţă scrie: „Mişcarea Penticostală a fost lucrare Duhului Sfânt, nu am avut teologi de marcă, ci doar persoane sincere care au primit făgăduinţa de la Rusalii şi au dus mesajul în toate zonele tării.”

Sunt de-acord cu el. N-am avut oameni şcoliţi şi titraţi. Nu asta e problema. Ci faptul că unii încearcă să devină teologi de marcă zidind pe temelia găunoasă a plagiatului şi a imposturii. Ioan Ceuţă, apărătorul mulţimii oamenilor neşcoliţi, a nutrit el însuşi „pohtă” de mărire teologhicească, aspirând să devină profesor şi teolog de marcă. Mostra de cinism de mai sus exemplifică perfect situaţia tipică din comunism: „Poporul se plimbă în maşini de lux prin reprezentanţi”. Când le cânţi oamenilor în strună, dându-te drept „sărac şi cinstit”, dar încerci să parvii teologic şi profesional zidind pe temelia plagiatului ce se cheamă că eşti?

P.S. Există multe lucruri din acest comunicat care trebuie disecate. În funcţie de timpul pe care îl am la dispoziţie voi reveni.

Update 5 dec. 2010. Dedic acest frumos clip dlui Ceuţă, că tot veni vorba de săpat galerii subterane şi hiene. :)


La scurtă vreme după ce Ioan Ceuţă lansa atacul său nedemn împotriva pastorului Mihai Dumitraşcu, într-o pastişă grosolană bazată pe Fapte 9 (convertirea lui Saul pe drumul Damascului), mi-am arătat indignarea faţă de abuzul comis de IC trimiţând o sesizare la CNSAS.

Ce-a înţeles CNSAS-ul din scrisoarea mea? Că eu fac parte din Asociaţia Religioasă Adunările lui Dumnezeu şi că sunt în conflict cu alţi membri ai acesteia.

Evitând să facă referire explicită la Ioan Ceuţă, menţionat ca atare de sesizarea mea, textul din scrisoarea-răspuns vorbeşte evaziv de „cercetători acreditaţi, care, pe lângă statutul de cercetători, au şi calitatea de membri ai asociaţiei religioase Asociaţia Religioasă – Adunările lui Dumnezeu din România”.

Nu văd de ce ne trebuie să ne dăm astfel pe după tufiş. E vorba de un preşedinte de asociaţie, nu de „cercetătorii care au şi calitatea etc. etc.” (Între noi fie vorba, mă bucur să aflu că aceşti „cercetători” au măcar o calitate!).

În loc să-mi spună negru pe alb că ce vreau eu nu se poate, fiindcă domnul Ioan Ceuţă are proptele trainice în Colegiu, mi se aruncă praf în ochi cu următorul text din care eu înţeleg că CNSAS-ul se scuză că nu are căderea să intervină în „anomaliile” (aici adevăr grăit-a) din sânul asociaţiei religioase al cărei membru “nu dubitează” (=debitează) că aş fi. Totodată, mă mustră părinteşte că spăl rufele murdare ale asociaţiei în public.

După o prezentare a misiunii CNSAS, mi se mai administrează generos o lecţie de hermeneutică biblică pe marginea diferenţei dintre legea talionului şi legea iubirii aproapelui, totul încununat cu un verset din 1 Petru 3:9.

Citind şi recitind acest paragraf, simt că mă prinde vertijul. Am şi motive:

1)      Cine cunoaşte suficient de bine Scriptura ca să pună pe ţeavă un verset din 1 Petru 3:9 s-ar cuveni să ştie că şi porunca iubirii aproapelui e de sorginte veterotestamentară (Lev. 19:18)!

2)      Reproşul că eu aş fi recurs la Legea talionului este neîntemeiat. Eu nu m-am dus la CNSAS să scot dosarul tatălui lui Ceuţă, pentru ca apoi să-i spun: „Tu ai crescut în casă de informator etc.” Dacă aş fi făcut aşa ceva, aş fi răspuns la rău cu rău şi la ocară cu ocară. Dar n-am făcut asta, ci am sesizat o instituţie a statului cu privire la un abuz.

3)      O autoritate finanţată din bani publici este datoare să aplice legea, lăsând hermeneutica biblică în seama celor care se pricep mai bine la asta. Nu plătim taxe şi impozite ca să fim consolaţi cu predicuţe atunci când mergem să depunem jalbe la instituţiile statului, ci ca aceste instituţii să-şi facă datoria. Dăm Cezarului birul pentru ca el să-şi împlinească datoria de Cezar, nu ca să ne bată părinteşte obrazul cu versete răstălmăcite, atunci când venim la el cu petiţii.

4)      Dacă aş fi sunat la poliţie ca să reclam că în apartamentul vecinilor au năvălit tâlharii, iar poliţistul s-ar fi apucat să-mi ţină o prelegere pe tema caracterului depăşit al Legii talionului etc., cred că n-ar fi avut zile multe în respectiva instituţie.

5)      S-ar cuveni ca în urma unei sesizări, CNSAS să-i ceară explicaţii persoanei vizate şi să-i dea posibilitatea de a se apăra (de a contesta eventual veridicitatea acuzaţiei şi a dovezilor). În loc să-l întrebe pe Ioan Ceuţă dacă recunoaşte faptele care i se impută, CNSAS se mulţumeşte să-şi decline competenţa în ce priveşte arbitrarea „anomaliilor” (a căror existenţă nu o dubitează nimeni) din Asociaţia condusă de Ioan Ceuţă! Ei bine, nimeni n-a cerut asta!

Textul integral al scrisorii-răspuns AICI.


Intuiţiile mele privind teza de doctorat a dlui Ioan Ceuţă (Dumnezeirea Domnului Isus Hristos, Bucureşti, Editura Lumina Evangheliei, 2000, 246 pagini) s-au adeverit. Citind astăzi mai pe îndelete din prima parte a cărţii, am descoperit că aproximativ 30 de pagini sunt copiate din cartea prof. Isidor Mărtincă, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu: curs de cristologie, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, 478 p.

Fac precizarea că n-am avut timp să termin verificarea în amănunt. După estimarea mea, numărul de pagini copiate din lucrarea profesorului catolic trece de 40. Dat fiind că textul prof. Isidor Mărtincă nu are foarte multe note, partea copiată a fost „împănată” cu diverse note fictive. Notele originale au fost, desigur, păstrate.

Textul plagiat este inserat în calupuri, după cum urmează:

Prima secţiune plagiată este cuprinsă între p. 12–26 (paginile 241–255 din cartea prof. Mărtincă).

A doua secţiune plagiată este cuprinsă între p. 33–45 (paginile 255–267 din cartea prof. Mărtincă).

A treia secţiune plagiată este cuprinsă între p. 60–65 (paginile 268–278 din cartea prof. Mărtincă).


Anunţasem cu mai bine de o lună în urmă interesul meu pentru teza de doctorat susţinută de Ioan Ceuţă în 2000, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Astăzi am reuşit să o văd în forma ei publicată: Ioan Ceuţă, Dumnezeirea Domnului Isus Hristos, Bucureşti, Editura Lumina Evangheliei, 2000, 246 pagini.

Teza se caracterizează prin multe ciudăţenii, dar n-am să intru deocamdată în „tehnicalităţi”. Fie şi numai în urma unei examinări sumare, am avut şocul de a descoperi că 20 de pagini din ea (p. 155–175) sunt plagiate. Impresia mea este că nu sunt singurele, dar n-am reuşit să-mi verific intuiţiile.

Între timp, să vedem „faptele”.

Autorul cărţii a preluat, cu mici ajustări de lexic, o amplă secţiune dintr-o lucrare a Dr. Vasile Suciu, Teologia dogmatică şi fundamentală, vol. 1, Apologetica creştină, ed. a 2-a, Blaj, 1927, p. 324–343.

Redau mai jos două pagini, spre comparaţie. Pentru cei interesaţi de o comparaţie amănunţită, vezi AICI textul din cartea lui Ioan Ceuţă şi AICI textul din cartea episcopului Vasile Suciu.

Click pe imagini pentru le vedea în format mai mare.

Sus: pagina din Suciu care conţine începutul unei secţiuni de 20 de pagini, preluate în teza lui Ioan Ceuţă.

Pagina de unde începe să plagieze Ioan Ceuţă. Cu verde este textul copiat din lucrarea lui Vasile Suciu. Cu albastru, unele cuvinte din textul originar (înlocuite de Ioan Ceuţă) şi câteva observaţii privind alte schimbări din text.

P.S. În secţiunea de mulţumiri, Ioan Ceuţă scrie: “Mulţumesc tuturor persoanelor care au muncit ore în şir pentru ca această carte să poată fi tipărită”. Să sperăm că e vorba (numai de) de tipografi.


Unde dai şi cine crapă

România post-comunistă a ajuns să trăiască şi această clipă: preşedintele unei organizaţii religioase ameninţă pe autorul unei cărţi de istorie cu un proces în tribunal. Preşedintele este Ioan Ceuţă, organizaţia se numeşte „Adunările lui Dumnezeu”, iar autorul chemat în justiţie este Vasilică Croitor. Citez dintr-o scrisoare a pastorul Ioan Ceuţă, primită astăzi:

Bazat pe cuvântul din Proverbe 26:5 „Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept”, noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc. Dacă în această săptămână, consiliul bisericesc nu-și va prezenta un punct de vedere clar, legat de evenimentele care se petrec și despre care unii dintre ei au cunoștință de cel puțin 4 ani, dacă își vor menține frica de a nu obține voturi la Congres și din aceste motive ezită să-și spună punctul de vedere, atunci nota de plată îi va însoți toată viața.

Bazându-mă şi eu pe acelaşi verset din Proverbe, public mai jos nişte comentarii.

Comuniştii, care s-au temut de Cuvânt, de Scriptură şi de literatură religioasă în general, au fost îndreptăţiţi în temerile lor. Cuvântul scris este o armă extrem de puternică. Asta au ştiut foarte bine politrucii regimului comunist, care au încercat sistematic eradicarea literaturii religioase, confiscând broşurile şi Bibliile descoperite în bagajele celor care vizitau România. Nu numai textele religioase care intrau în România erau considerate un pericol. Şi scrisorile care ieşeau din ţară erau monitorizate cu mare grijă.

Cartea Răscumpărarea memoriei vine să întărească această aserţiune. Ceea ce pentru alţii este o asumare onestă a unei istorii complicate este considerat de Ioan Ceuţă un “atac terorist”. Citez din aceeaşi scrisoare publică:

În urma atacului terorist lansat, mișcarea penticostală română – din țară și străinătate – a fost lovită din interior. Nici un cult, organizație, până în prezent nu a fost murdărit ca mișcarea penticostală română. [...] Nu voi putea înțelege vreodată lipsa de demnitate și lipsa puterii de a te opune forțelor demonice care s-au ridicat în ultimul timp în mișcarea penticostală.

Găsesc foarte straniu modul în care Ioan Ceuţă a reinterpretat scopul cărţii şi semnificaţia verbului „a murdări” (că de sintagme mai tari precum “forţe demonice” nu mă leg). Dacă mă întâlnesc cu cineva şi acesta îmi spune: „Prietene, te-ai murdărit pe haină”, iar afirmaţia este adevărată, ar fi infantil să-i spun: „Tu m-ai murdărit”. Amnezia pe care ne-o propune Ioan Ceuţă este în contradicţie flagrantă cu ceea ce decurge din următorul paragraf al scrisorii sale:

Fiecare pastor penticostal, în perioada comunistă, era chemat permanent la inspectorul de culte sau la organele de securitate care răspundeau de culte pentru a da socoteală de activitatea noastră, a bisericii și a credincioșilor. Generația tânără nu poate înțelege condițiile grele în care noi am slujit.

Sunt pefect de-acord cu cele scrise mai sus. Numai că din această recunoaştere decurg nişte consecinţe. Eu, ca membru al generaţiei tinere, nu înţeleg condiţiile grele în care au slujit Ioan Ceuţă şi cei colegii lui de generaţie. Din lecturile mele de istorie ştiu că regimul comunist a încercat distrugerea Bisericii prin cele mai insidioase metode. Şi atunci mă întreb: în ce fel reconcilia Ioan Ceuţă vocaţia lui pastorală (şi ascultarea faţă de Hristos) cu presiunile făcute permanent de inspectorul de culte şi organele de securitate? N-a existat niciun conflict între Hristos şi inspectorul de Culte? Numai un naiv îşi poate imagina că Hristos şi inspectorul de Culte erau tovarăşi pe acelaşi câmp de misiune. Cu alte cuvinte, cum a împăcat autorul scrisorii jugul lui Hristos şi supunerea faţă de autorităţile temporale? Conflictul a fost inevitabil. Ca tânăr care n-a prins acele vremuri, mă întreb: cum a fost rezolvat acest conflict? Vreau să aflu, ca să înţeleg, fiindcă tocmai de ignoranţă ne acuză Ioan Ceuţă. Şi de ignoranţă vrem să ne vindecăm tocmai cu ajutorul istoriei scrise.

Ioan Ceuţă mai scrie: „Întotdeauna am spus lucrurilor pe nume și nu am fost niciodată duplicitar”. Ei bine, generaţia mea are nevoie de asemenea modele precum cele declamate de domnul Ceuţă. Adică oameni care să spună lucrurilor pe nume, fără a fi niciodată duplicitari.

În finalul scrisorii, autorul face următoarele afirmaţii care au nevoie de nişte tâlcuiri:

În CNSAS există o scurgere de informații, se practică filajul și se dau informații confidențiale.

CNSAS este o instituţie a statului. Orice informaţii privind cazurile discutate de Colegiul Instituţiei pot fi obţinute din stenogramele şedinţelor. Purtătorul de cuvânt al instituţiei are obligaţia de a oferi informaţii de interes public. De asemenea, CNSAS este dotată cu camere de supraveghere vizibile şi fiecare persoană care intră în clădire este trecută într-un registru public.


Postările precedente din această serie AICI (1), AICI (2) şi AICI (3).

Rămăsesem dator cu o ultimă postare despre modul lui Ioan Ceuţă de a scrie (şi de a face) istorie. În contextul (era să zic lumina!) ieşirii sale vitriolice la rampă (prin scrisoarea publică pe care a adresat-o comunităţii de păstori din România), postarea mea ar putea fi interpretată ca o replică meschină. Fac precizarea că am început să recenzez cărţile domniei sale de îndată ce a lansat în blogosferă primul comunicat despre cartea Răscumpărarea memoriei şi că, indiferent dacă ar fi scris sau nu această ultimă scrisoare, aveam în intenţie să public ultima parte seriei despre cartea sa Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini.

Documentarea subţire cu economie se ţine

Ceea ce izbeşte de la bun început pe cititorul avizat al cărţii este parcimonia surselor folosite de autor, mai ales pentru prima secţiune (p. 5–131), în care este prezentată sumar Mişcarea Penticostală la nivel mondial. Constatăm că cele 126 de pagini se bazează pe 28 de note de subsol, cu o medie de 0,22 note / pagină. Cu alte cuvinte, gradul de documentare pentru această carte regresează înspre infinitezimal.

În ce mă priveşte, unele informaţii pe care le citesc sunt noutăţi absolute. Redau mai jos un fragment ilustrativ din secţiunea despre Albania (p. 119):

În anul 58 d.H., apostolul Pavel a vestit Evanghelia, însoţit de Tit, în Iliria, astăzi partea centrală şi cea sudică a Albaniei, şi în Dalmaţia, partea nordică a Albaniei de astăzi. Prin lucrarea lui Pavel desfăşurată în Portul Durres, 70 de familii au fost convertite, dar creştinii aveau să fie persecutaţi mai târziu, în vremea lui Cezar Adrian. Mulţi dintre ei aveau să-şi sacrifice vieţile în amfiteatrul din Durres, care mai există şi astăzi, sfâşiaţi de fiare sălbatice.

  1. Prima observaţie care se impune este că expresia „lui Cezar Adrian” nu este românească, ci are toate semnalmentele unei expresii preluate din limba engleză (Caesar Hadrian). În limba română spunem „cezarului Adrian” (după cum spunem „împăratului Constantin”, nu „lui Împărat Constantin”).
  2. În al doilea rând, pentru această informaţie nu se dă nicio notă. Fiindcă ea nu este din registrul comun (apa îngheaţă la 0 grade, Primul Război Mondial a avut loc între 1914–1918), ne putem întreba, în mod legitim: de unde a preluat Ioan Ceuţă acest detaliu?
  3. Nu ştiu de unde l-a preluat, dar ştiu că unul dintre primii istorici (dacă nu cumva primul!) care a lansat această informaţie a fost istoricul iezuit Daniele Farlati (22 feb. 1690 – 25 apr. 1773). Imensa lui lucrare Illyricum Sacrum (opt volume) publicată în colaborate cu asistentul său Coletti în perioada 1751–1818, este una dintre cele mai bune surse privitoare la istoria Albaniei. (De notat că volumele 5-8 au fost publicate de Coletti). Pentru informaţii suplimentare despre aceste chestiuni, vezi Edwin E. Jacques, The Albanians: an Ethnic History from Prehistoric Times to the Present, McFarland, 1995, p. 139.
  4. Dacă pastorul Ceuţă a luat această informaţie direct de la Farlati sau prin intermediar e mai puţin important. Dar rânduiala academică cere ca sursa (primară sau secundară) să fie menţionată la nota de subsol. Că această informaţie a fost preluată din engleză nu prea am îndoieli.

Analiza de acest tip ar putea fi multiplicată indefinit şi ar dovedi ceea ce am afirmat la început: că documentarea pentru prima parte a cărţii este extrem de subţire, inacceptabilă pentru o lucrare de istorie scrisă de un nespecialist. Dacă Ioan Ceuţă ar fi scris o sinteză după 30 de ani de scris şi publicat în acest domeniu, i s-ar fi permis să fie mai lejer cu notele şi bibliografia. Dar aşa…

Era pe când nu se zărea…

Problema surselor continuă şi în partea a doua a cărţii, care face referire la penticostalismul românesc. De pildă, la p. 144–145, autorul citează din Cuvântul Adevărului, nr. 4, 1925.

Informaţia este foarte curioasă, dat fiind că primul număr din Glasul Adevărului (devenit ulterior Cuvântul Adevărului) a fost publicat în 1929! Am fost la Biblioteca Academiei şi am ţinut în mână primele numere ale acestei publicaţii! Prin urmare, sunt îndreptăţit să întreb: de unde are Ioan Ceuţă un număr din 1925, dacă revista n-a început să apară decât patru ani mai târziu? Am putea crede că e vorba de o scăpare a autorului sau de o greşeală a dactilografei, dacă anul 1925 n-ar apărea atât la p. 144, cât şi la p. 145.

Cum l-a băgat Gheorghe Bradin la închisoare pe Eugen Bodor

Fiindcă Ioan Ceuţă a acuzat Răscumpărarea Memoriei că „încearcă să distrugă prestigiul lucrării penticostale romane din ţara şi străinătate”, să vedem cum scrie domnia sa despre Gheorghe Bradin, la paginile 178–179 din sus-menţionata carte.

Potrivit lui Ioan Ceuţă, Bodor a scris o carte intitulată Studiu biblic despre Duhul Sfânt şi darurile sale, bătută la maşină în şase exemplare. Când unul dintre exemplare a ajuns în mâna lui Bradin, acesta şi-a exprimat dezacordul secţiunea istorică a cărţii (în care apărea mişcarea penticostală) şi în Consiliul Bisericesc de la începutul anului 1961 a propus excluderea lui Bodor din Cult. (Dacă informaţia este adevărat, avem aici un precedent: propunere de excludere din Cult pentru publicare de cărţi neconforme cu poziţia oficială!). Zis şi făcut. Excluderea a fost publicată în revista Cultului (În paranteză fie spus, la p. 311–312 pastorul Ceuţă povesteşte şi excluderea sa din cult, de o manieră care sugerează că i s-a făcut o mare nedreptate.)

Autorul mai scrie că Bradin a făcut o reclamaţie la autorităţi, cu privire la cartea scrisă de Bodor, reclamaţie pe baza căreia (susţine Ioan Ceuţă), la 11 octombrie 1961 Tribunalul Militar din Bucureşti l-a judecat şi condamnat pe Bodor la 5 ani de închisoare şi confiscarea totală a averii. După un an şi nouă luni a fost totuşi graţiat, fiind eliberat pe 17 ian. 1963. Ulterior, Bodor a cerut rejudecarea procesului şi a avut câştig de cauză, fiind repus în posesia lucrurilor care îi fuseseră confiscate.

Din cuvintele tale vei fi judecat…

Altfel spus, Ioan Ceuţă spune că în urma unei delaţiuni a lui Gheorghe Bradin, Eugen Bodor a făcut un an şi 9 luni de închisoare pe nedrept. Dacă informaţiile sunt adevărate (autorul nu citează niciun document, niciun dosar, sentinţă etc.), atunci rezultă că Ioan Ceuţă nu are dreptul să critice „Răscumpărarea memoriei”, dacă el însuşi a scris istoria cu bune şi rele. Când citim ce scrie Ioan Ceuţă despre conflictele dintre Bodor şi Bradin, am putea şi noi exclama, citându-l pe autor: „În urma acestor stâlpi ai mişcării penticostale au rămas, după 1990, peste 1000 de biserici penticostale şi peste 200.000 de credincioşi. Mă întreb ce va rămâne în urma celor implicaţi în scrierea acestui manual funebru de la Crematoriu”

Negreşit, se vor găsi oameni care l-au cunoscut pe Gheorghe Bradin în toată complexitate lui şi care ar putea spune, împrumutând cuvintele lui Ioan Ceuţă: „Sunt mândru şi fericit că l-am avut pe pastorul Bradin ca preşedinte. Eu, care l-am cunoscut îndeaproape, ştiu presiunile şi tensiunile la care a fost supus de Securitate şi Departamentul Cultelor. Până în prezent nu s-a mai ridicat în Mişcarea Penticostală niciun alt lider de talia lui. A fost omul lui Dumnezeu.”

Dacă Ioan Ceuţă s-a apucat să scrie istorie despre stâlpii penticostalismului românesc, şi o face în maniera arătată mai sus (dezvăluind lucruri care nu-i onorează), de ce a schimbat brusc discursul şi este cătrănit de o carte care prezintă lucrurile în toată complexitatea lor şi (spre deosebire de cartea lui) pe bază de documente?

Vitriol şi catran. Cui prodest?

Oare nu cumva Ioan Ceuţă este într-un profund dezacord cu sine însuşi? Nu se contrazice flagrant pe sine, atunci când îi contrazice pe alţii? Nu anulează dintr-un condei tot ce a scris până acum despre penticostalismul românesc? De ce atâta vitriol şi catran împotriva cărţii Răscumpărarea memoriei, dacă el însuşi ne propune o istorie tulburătoare şi „puţin ziditoare” în cartea sa?

Nădăjduiesc că această serie de postări va fi utilă pentru clarificarea acestei stări de conflict care mie îmi apare ca fiind foarte periculoasă.

The End


De ceva vreme, m-am aflat în corespondenţă cu membri ai Consiliului General al Assemblies of God, pe marginea cărţii Răscumpărarea memoriei şi a reacţiilor pe care această carte le-a deşteptat mai ales în comunitatea română din Statele Unite.

În corespondenţa mea cu oficialii AOG le-am prezentat informaţii publice de pe site-ul CNSAS, date generale despre menirea acestei instituţii şi informaţii privind modul în care se poate solicită verificarea pastorilor (clericilor) etc. Cei care au urmărit activitatea mea pe blog ştiu că am mai scris cu alte ocazii despre acest subiect. Vezi AICI o postare din nov. 2009, cu aproape un an înainte de publicarea cărţii Răscumpărarea memoriei.

Am făcut de asemenea referire şi la venirea pastorului Nicky Pop în România, despre care am ştiut că cerut să-şi vadă dosarul la CNSAS. În această acţiune, pastorul Nicky Pop a fost însoţit de pastorul Ceuţă. Dl Ceuţă a confirmat de curând această informaţie, într-un mesaj care mă atacă virulent (vezi mai jos).

Deja mesajul domniei sale a fost difuzat în lungul şi latul internetului şi are în centru o întrebare: „Cine m-a delegat pe mine să trimit emailuri către Consiliul General al Assemblies of God SUA”?

Cu tot respectul pentru anii şi titlurile academice ale dlui Ceuţă, îmi permit să afirm că pentru comunicarea dintre două entităţi (subsemnatul şi Consiliul AOG) nu este nevoie de nicio „delegare”. Vremea „împuterniciţilor” care aprobau schimbul de informaţii (sub orice formă) între România şi America a apus de peste 20 de ani. Cred că este vremea ca măcar acum pastorul Ceuţă să se familiarizeze cu acest adevăr elementar.

CNSAS este o instituţie publică şi toate stenogramele şedinţelor Colegiului CNSAS sunt documente PUBLICE. O simplă cerere este suficientă pentru a afla care a fost ordinea de zi, ce adeverinţe au fost emise, pe ce nume etc.

Precizez că sunt cercetător acreditat CNSAS şi că sunt bine informat cu privire la menirea CNSAS. În această calitate, de om responsabil şi informat, am trimis către AOG datele relevante, în mod obiectiv, fără patimă.

De altfel, în corespondenţa mea de astăzi cu AOG l-am inclus şi pe dl. Ioan Ceuţă, ca dovadă că nu am nimic de ascuns. Pot face publică la orice oră corespondenţa mea cu reprezentanţii AOG, de la momentul începerii ei.

De altfel, am primit astăzi de la Secretarul General AOG aprecieri cu privire la faptul că l-am ţinut la curent prin informaţiile trimise.

Veţi spune că nu e treaba mea, că m-am băgat unde nu-mi fierbe oala. Eu vă răspund că mi-am făcut datoria de om onest, fiindcă simt că am această responsabilitate faţă de adevăr. Nu cred în marii eroi. Cred în acei eroi care şi-au îndeplinit misiunea la timpul şi locul menit lor. Sunt gata să dau socoteală în faţa oricărui for pastoral pentru orice cuvânt pe care l-am scris în corespondenţa mea cu AOG.

În plus, cred că rostirea adevărului se face cu un preţ şi sunt gata să-l plătesc. Negreşit, factura nu va întârzia să apară.

Iată mai jos scrisoarea trimisă de pastorul Ioan Ceuţă unui mare număr de pastori din România şi America.

Stimati pastori,

Va rog sa imi comunicati daca stiti ca Dr. Emanuel Contac a fost promovat si are responsabilitati cultice de care nu am aflat inca in prezent. In ce calitate trimite acest email la Consiliul General al Assemblies of God SUA? Face parte din echipa teroristului Vasiladen care incearca sa distruga prestigiul lucrarii penticostale romane din tara si strainatate. Am fost impreuna cu Pastorul Nicky Pop si am vazut dosarul de urmarire informativa interna care contine dovezi de urmarie si filaj. Dosarul contine 1681 pagini pe o lunga perioada din viata lui Nicky Pop din Romania. Comunicatul pe care ei il asteptau de la CNSAS nu s-a dat. O sa comunic si numele persoanelor care il ajuta pe Croitorul sa continuie aceasta denigrare a miscarii penticostale.

Îl invit pe dl. Ceuţă să-mi arate negru pe alb în ce fel am încercat să distrug prestigiul lucrării penticostale române din ţară şi străinătate prin mesajele trimise.

Update: Probabil, în aceeaşi logică, dl. Ceuţă va pune întrebarea următoare: în ce calitate se adresează unii păstori din SUA conducerii Cultului Penticostal din România?


Am văzut în cele două postări anterioare calităţile academice dovedite de Ioan Ceuţă în scrierea tezei sale de doctorat (Doctor of Ministry, 1990) despre mişcarea penticostală din România. E momentul acum să vedem cam cum a înţeles să scrie Ioan Ceuţă cealaltă lucrare a sa despre penticostalism: Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini.

Lucrarea este structurată în patru capitole, după cum urmează: cap. I – Începuturile Mişcării Penticostale (p. 5–87), în care sunt prezentate diverse organizaţii penticostale mondiale şi evoluţia mişcării penticostale în diferite zone ale lumii; cap. 2 – Începuturile Mişcării Penticostale din România (p. 131–199); cap. 3 – Dezvoltarea Mişcării Penticostale în diferite zone din România (p. 200–304); cap. 4 – O nouă pagină în istoria Mişcării Penticostale (p. 305–332). După cum scrie cu modestie autorul cărţii (p. 305), această nouă pagină este deschisă de el însuşi. Acest ultim capitol conţine autobiografia lui Ioan Ceuţă (în variantă prescurtată) şi istoria înfiinţării Institutului Biblic Român şi a organizaţiei „Adunările lui Dumnezeu din România”.

Suntem avertizaţi încă din prefaţă (p. IV) „o istorie penticostală este foarte greu de scris, deoarece nu au rămas foarte multe documente care să o ateste, iar din cauza frământărilor interne unele dintre ele au fost distruse intenţionat, pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie” (s.n.).

Acest paragraf merită câteva comentarii, fiindcă autorul lor ori crede în ceea ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte naivă), ori nu crede în ce scrie (caz în care afirmaţia se dovedeşte şireată, to put it mildly). Să luăm pe rând variantele.

(a) Ioan Ceuţă crede în mod sincer că nu există multe documente pe baza cărora să poată fi scrisă istoria penticostalismului românesc. Din păcate pentru ea, această credinţă eronată este spulberată de cartea Răscumpărarea memoriei, care ar putea fi primul volum dintr-o serie de 10, despre istoria mişcării noastre, cu eroi autentici şi eroi de fabricaţie comunistă (i.e. falşi eroi). Să nu uităm, ultima frază din declaraţia oficială a lui Ioan Ceuţă spune „Eroi au fost, Eroi sunt încă, Eroi vom fi şi noi!” Sunt perfect de-acord cu această reşapare a versului din Ioan Neniţescu, dacă subliniem apăsat că eroii se împart în cel puţin două categorii: eroi autentici şi eroi de mucava. Rămâne deci să vedem cine în ce categorie intră.

(b) Ioan Ceuţă nu crede în mod sincer în ceea ce scrie. Aici înclin să cred că îl putem bănui pe Ioan Ceuţă de multe, dar nu de ignoranţă. După cum el însuşi mărturiseşte, a avut ocazia să vadă dosare ale unor lideri religioşi. În ce calitate le-a văzut e mai puţin important. (Ce este sigur e că nu le-a văzut ca cercetător acreditat CNSAS. Nu mai rămâne decât varianta unei „acreditări” a cărei natură îmi scapă pentru moment). În orice caz, Ioan Ceuţă ştie cam ce istorie se poate scrie cu ajutorul dosarelor de la CNSAS. Şi recunoaşte, implicit, că multe documente au fost distruse intenţionat, „pentru a nu se cunoaşte adevărata istorie”.

Indiferent care variantă este adevărată (a sau b), în rezumat lucrurile se prezintă astfel: istoria penticostalismului românesc este greu de scris, dar nu pentru că nu există multe documente care să o ateste (şi nici măcar fiindcă unele documente au fost distruse intenţionat), ci fiindcă o istorie autentică este traumatică. O istorie autentică îi va despuia pe mulţi eroi de spoiala lor şi va scoate din umbră pe adevăraţii eroi, despre care astăzi ştim puţin sau deloc. Eroismul, trebuie precizat, citându-l pe Dorin Dobrincu, nu există în stare pură. Ceea ce nu e totuna cu a spune că între eroi şi antieroi nu există diferenţe.

Ei bine, da, un demers sincer va scoate la lumină realităţi inconfortabile. Ioan Ceuţă însuşi mărturiseşte în prefaţa cărţii sale (p. IV-V) că locuind în casa lui Pavel Bochian a văzut personal „nu numai partea luminoasă dar şi partea întunecoasă a problemelor cu care se confrunta Cultul.” În treacăt fie spus, e prima oară când aud că o problemă cu care te confrunţi poate avea atât părţi luminoase, cât şi părţi întunecoase! Dar să admitem că ar putea fi aşa. Ce decurge de aici? Ne spune tot autorul, care pare să vorbească aici exact limba autorului cărţii Răscumpărarea memoriei:

Este posibil ca această carte să ofenseze pe unii s-au (sic!) să aducă bucurie altora; unele evenimente pot apărea chiar şocante. Paginile Sfintelor Scripturi ne dezvălui istoria unui popor, nu doar atunci când se află „pe culme”, ci şi atunci când era coborât în vale, cu toate binecuvântările şi necazurile întâlnite. Dar, în toate acestea s-a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru. (p. V).

Ei bine, luaţi acest paragraf şi, după ce l-aţi corectat gramatical, ataşaţi-l argumentului cărţii R.M.. Veţi constata că se potriveşte perfect. Cum se face că dl Ioan Ceuţă, cel care a văzut dosare CNSAS (chiar şi fără să se fi acreditat!), care a văzut şi latura întunecată a „problemelor” din Cult, care e conştient că însăşi cartea lui dezvăluie lucruri şocante, cum e posibil, întreb, ca un om cu o astfel de perspectivă să conteste tocmai un volum care împlineşte exact scopul pe care îl enunţă, dar nu-l atinge, cartea lui despre Mişcarea Penticostală? Nu este oare Ioan Ceuţă într-un profund conflict cu sine însuşi, când scrie una în prefaţa cărţii şi alta în recenta sa declaraţie oficială?

Am promis că aceasta va fi ultima postare pe subiectul declaraţiei lui I.C. Se pare însă că cititorii blogului vor fi nevoiţi să mai suporte o porţie, căci, horribile dictu, postarea cea de pe urmă abia de-acum urmează.

(Va urma)


În prima postare pe acest subiect am început un comentariu privitor la maniera în care Ioan Ceuţă însuşi a început să scrie despre istoria penticostalismului românesc. Teza sa de doctorat, care se bazează pe 5 resurse privitoare la subiectul tratat, dovedeşte cu prisosinţă cât de uşor este să fii specialist în istorie românească la o instituţie din afara ţării, în condiţiile în care evaluatorii nu au scris nimic pe subiectul tratat de candidatul la titlul de doctor. Unul dintre evaluatori, Kenneth B. Mulholland, a fost profesor de misiune la Columbia Biblical Seminary. Celălalt coordonator, Dr. David Gotaas, a avut un domeniu de specializare similar. Niciunul nu s-a remarcat prin lucrări de istorie, despre penticostalismul românesc ori despre penticostalism în general. În atari condiţii, indiferent ce ar fi scris autorul tezei, cei doi evaluatori s-ar fi aflat (în mod echidistant) în afara subiectului.

Această precizare nu este gratuită, ci are tâlcul ei. În cartea sa Mişcarea penticostală (p. 318), Ioan Ceuţă scrie că în 1994 i s-a făcut propunerea de a conduce Institutul Teologic Penticostal, care ar fi urmat să se multe la Arad. Potrivit unei recomandări de la Ministerul Învăţământului, Ioan Ceuţă ar fi fost „singura persoană din Cultul Penticostal cu studii aprofundate în domeniu”. În ce domeniu, nu ni se spune, dar nu poate fi vorba decât de doctoratul „în slujire” obţinut în 1990 la Columbia Biblical Seminary. Ceea ce autorul Ioan Ceuţă omite să ne spună este că, din punctul de vedere al legislaţiei educaţionale româneşti, un „doctorat în slujire” (Doctor of Ministry) nu are valoare academică, deci studiile aprofundate ale domniei sale rămâneau, “for all academic purposes”, numai la nivelul celor masterat, efectuate la Church of God School of Theology (Cleveland) în plin comunism. Ţinând cont cât de greu se obţineau aprobările de a studia în străinătate în perioada respectivă, este un miracol faptul că Ioan Ceuţă a reuşit să înşele vigilenţa tovarăşilor de la Securitate, pentru a studia peste graniţă, într-o şcoală a „imperialiştilor americani”.

De altfel, faptul că un „doctorat în slujire” nu putea califica pe cineva să predea în învăţământul universitar a reieşit cu prisosinţă din faptul că dl Ioan Ceuţă a fost nevoit să se înscrie într-un program doctoral al Universităţii din Bucureşti, sub coordonarea acad. prof. univ. dr. Dumitru Popescu, fost rector al Facultăţii de Teologie Ortodoxe din Bucureşti. Până la momentul scrierii acestei postări nu am putut consulta disertaţia sa (susţinută în anul 2000), dar sunt sigur că un candidat coordonat de academicianul Dumitru Popescu († 2010) va fi scris o teză foarte bună, care merită recenzată şi făcută de cunoscut publicului evanghelic. (Poate voi găsi cândva răgazul necesar să mă aplec asupra acestui subiect. Apropo, unul dintre cusururile teologilor evanghelici români este că nu interacţionează suficient de mult şi de critic cu ceea ce scriu colegii lor).

Dar m-am abătut prea mult de la subiect. Trăgând linie şi evaluând teza de doctorat a dlui Ioan Ceuţă (The History of the Pentecostal Apostolic Church of God of Romania), o găsesc insuficient documentată, indiferent că îi recunoaştem sau nu autorului calităţile morale şi spirituale necesare scrierii ei.

Unde am vrut să ajung cu această lungă discuţie? La punctul 1 al declaraţiei sale, Ioan Ceuţă scrie: „Autorii (sic!) nu au calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă”. Dacă ar fi adevărat (prin reducere la absurd) că Vasilică Croitor n-a avut calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă, n-ar fi mai puţin adevărat (în urma unei evaluări meticuloase) că Ioan Ceuţă n-a avut, la momentul în care s-a apucat să scrie despre istoria Bisericii Penticostale din România, (1) nici coordonatori competenţi; (2) nici resursele necesare (biblioteci, arhive, bibliografie) (3) nici metodologia potrivită.

De altfel, dacă scădem din respectiva teză doctorală cele 40 de pagini de anexe şi bibliografie, rămânem cu 105 pagini în corpul tezei. Dacă mai scădem şi cele 25 de pagini de generalităţi despre România („Panoramic area study of Romania”), rezultă că textul referitor la Biserica Penticostală ocupă 80 de pagini (adică echivalentul unei bune lucrări de licenţă), din care 40 de pagini sunt alocate perioadei comuniste. Paradoxal, ceea ce Vasilică Croitor n-a reuşit să epuizeze în 440 de pagini, Ioan Ceuţă a concentrat magistral în doar 40!

Chiar dacă această performanţă, oricum ai privi-o, constituie un adevărat tur de forţă, am temei să cred că autorul însuşi n-a fost mulţumit de rezultat, fiindcă a continuat să scrie pe această temă şi în anii care au urmat obţinerii doctoratului „în slujire”.

Despre următoarea carte scrisă de Ioan Ceuţă (Mişcarea Penticostală în evenimente şi relatări ale secolului XX, Bucureşti, Lumina Evangheliei, 2002, 335 de pagini) voi scrie într-o următoare postare.

(Va urma)


Ioan Ceuţă, preşedintele Asociaţiei Religioase „Adunările lui Dumnezeu din România, a ieşit de curând la rampă cu o declaraţie oficială despre cartea Răscumpărarea Memoriei. Pentru cei care nu ştiu, precizez că Asociaţia „Adunările lui Dumnezeu din România” a fost recunoscută legal prin sentinţa nr. 4870, pronunţată de judecătoria sectorului 6 Bucureşti în şedinţa publică din 04.07.1996. (Vezi datele oficiale de pe www.culte.ro).

Declaraţia ar merita comentată în detaliu, dar mă voi limita să exprim câteva nedumeriri punctuale (şi factuale):

În primul punct al acestei declaraţii, Ioan Ceuţă afirmă: „Autorii nu au calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă.” Preşedintele Asociaţiei „Adunările lui Dumnezeu” nu precizează dacă a citit sau nu cartea, dar fiindcă vorbeşte despre nişte „autori” înclin să cred că nu a citit-o. Această carte are un singur autor şi o sumedenie de susţinători atât din interiorul Cultului Penticostal, cât şi din afara lui. De altfel, câţiva eminenţi absolvenţi ai Institutului Biblic Român, şcoală condusă de pastorul Ioan Ceuţă, s-au dovedit suporteri înflăcăraţi ai acestui demers: îi am în vedere pe Cristi Şoimaru şi Lucian Oniga, tineri cu multă viziune şi pasiune pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Sigur, la afirmaţia că autorul nu are calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă ne-am putea întreba, nedumeriţi: dar ce calităţi trebuie să dovedească cineva pentru a întreprinde această analiză?

Din fericire, nu trebuie să căutăm prea mult răspunsul, fiindcă el este întrupat plenar de chiar preşedintele Asociaţiei Religioase „Adunările lui Dumnezeu din România”, care s-a ocupat el însuşi de istoria Cultului Penticostal. Rezultatul a fost o carte intitulată Mişcarea penticostală. Evenimente şi relatări ale secolului XX, la care autorul a lucrat, dacă este să-i dăm crezare, „pentru o perioadă de aproape douăzeci de ani” (p. IV). Fiindcă eu însumi am lucrat 5 ani la teza mea de doctorat, încerc să-mi imaginez efortul colosal pe care l-ar fi presupus redactarea tezei de-a lungul a două decenii. Încerc, dar nu reuşesc.

Interesul pastorului Ioan Ceuţă pentru istoria Cultului Penticostal s-a concretizat iniţial într-o disertaţie pentru titlul de „Doctor of Ministry”, susţinută în 1990. Precizez că acesta nu este un doctorat academic, ci unul de factură pastorală. Disertaţia, susţinută la Columbia Biblical Seminary and Graudate School of Missions (Columbia, South Carolina), a fost depusă în mai 1990. Nu ştiu când a început efectiv lucrul la teză, dar îmi imaginez că a fost înainte de 1989, fiindcă acest program doctoral presupune frecventarea unor cursuri. Disertaţia, intitulată „The History of the Pentecostal Apostolic Church of God of Romania, are 146 de pagini şi 63 de itemi în bibliografie (între care şi periodice precum Washington Times, New York Tribune, Newsweek). Dacă scădem din cei 63 de itemi comentariile biblice, enciclopediile şi celelalte lucrări de referinţă generaliste, ajungem la constatarea că singurele surse istorice privitoare la mişcare penticostală folosite de autor sunt următoarele:

  1. revista Cuvântul Adevărului,
  2. revista Vestitorul Adevărului
  3. Jurnalul lui Gheorghe Bradin,
  4. un manuscris al lui Petru Ardeu şi
  5. cartea lui Trandafir Sandru de istorie a Bisericii Penticostale.

Despre aceasta din urmă, autorul scrie: „it is not really comparable to this thesis, as it is more like a picture album with lots of photos from the past” („nu se compară realmente cu această teză, dat fiind că este mai degrabă un album foto cu multe imagini din trecut”) (p. 3). Este greu de decis dacă această ultimă remarcă este depreciativă sau apreciativă. În recenta sa declaraţie, Ioan Ceuţă afirmă despre Şandru: „Deşi în multe situaţii nu am fost de acord unul cu altul, totuşi, l-am respectat ca pe un părinte spiritual şi sunt mândru că m-a învăţat multe lucruri.” Este posibil ca unul dintre lucrurile asupra cărora cei doi n-au fost de acord să fi fost numărul maxim de fotografii care poate intra într-o lucrare de istorie. Dar, zicând aceasta, adaug că certitudinea deplină în această chestiune este un deziderat greu de atins.

În tot cazul, ştiut fiind că într-o teză de doctorat (fie el şi neacademic) nu sunt îngăduite fotografiile, autorul promite o certare mult mai amănunţită, care va lua în considerare mai multe resurse, explorând în detaliu istoria acestei mişcări („This paper will deal with more resources and explore in detail more of the background history of the movement”) (p. 3).

(Va urma)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,615 other followers