Cap. 4 din Ioan. Isus se întoarce în Galileea (Nord). Drumul trece prin Samaria, o zonă cu locuitori pe care evreii îi detestau în mod deosebit, fiindcă îi considerau nişte corcituri, adepţi ai unui amalgam de precepte iudaice şi de vestigii păgâne. Un astfel de sincretism era deci cu atât mai dispreţuit, fiind perceput drept o maimuţăreală a sistemului religios iudaic.

Bineînţeles, dacă i-ai fi întrebat pe samariteni ce cred ei despre propria lor religie, ai fi aflat altă versiune: samaritenii se considerau succesorii legitimi ai triburilor din Nordul ţării. Ţi-ar fi spus să priveşti înapoi în istorie până la momentul în care marele profet Samuel a mutat locaşul de închinare de la Sihem (oraşul samaritenilor) la Silo. În opinia oricărui bun samaritean, acesta a fost începutul declinului spiritual în Israel. Ţi-ar mai fi spus că această perioadă nefastă avea să înceteze atunci când va veni Taheb (Mesia).

Istoria relaţiei de duşmănie (surdă sau făţişă) dintre evrei şi samariteni are deja mai bine de patru secole atunci când Hristos, obosit de drum şi de zăduful zilei, se aşază lângă fântâna de la Sihar. Rezumând pe scurt veacurile, am putea spune că aversiunea reciprocă a celor două grupuri etnico-religioase a oscilat mereu, dar a fost practic neîntreruptă.

[Oare e primul şi ultimul caz din istorie în care anumite comunităţi sunt divizate în acest fel, fiecare susţinând propria versiune asupra istoriei, incompatibilă cu cea a oponenţilor? Cum rezolvă Isus problema acestor „patriotisme” locale, etico-religioase care constituie pentru mulţi oameni singura lor identitate, singurul mod de a se diferenţia de lumea din jurul lor?]

În acest spaţiu marcat de frământări ajunge Isus cu ucenicii (care îl lasă la fântână şi pleacă să cumpere de-ale gurii). Este miezul zilei (ceasul al şaselea, de la 6 a.m.) şi prin aerul sticlos al amiezei toride îşi face apariţia la fântână o femeie. O samariteancă.

În mod neaşteptat, Isus intră în vorbă cu ea. Modul în care decurge discuţia dintre ei este fascinant. Mântuitorul se pune pe sine în situaţia celui care cere (Dă-mi să beau). Ironia este că de fapt femeia se găseşte mai degrabă în criză, nu Isus. Şi totuşi, Hristos îşi asumă postura de aparentă inferioritate. În relaţia dintre „binefăcător” şi „beneficiar”, cel dintâi este întotdeauna superior celui de-al doilea, nu-i aşa?

Cerând să bea din vasul pe care îl poartă samariteanca, Isus face un lucru care contravine flagrant uzanţelor vremii. Pe bună dreptate, gestul o surprinde pe femeie. Cum de acest evreu îndrăzneşte să transgreseze limitele care îi separă? Samaritenii sunt necuraţi în ochii evreilor şi orice obiect atins de un samaritean devine impur, de aceea „evreii şi samaritenii nu pot folosi acelaşi vase” (Acesta este sensul mai exact al expresiei „evreii n-au legături cu samaritenii”).

În loc să răspundă obiecţiei formulate, Hristos face o mutare interesantă, printr-o afirmaţie menite să aprindă curiozitatea interlocutoarei: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi spune „Dă-mi să beau”, tu ai fi fost cea care i-ai fi cerut [să bei] şi el ţi-ar fi dat apă vie.

Conform unui tipar prezent în cartea Ioan, Isus face o afirmaţie care este percepută eronat, având astfel prilejul de a aduce lămuriri. S-a întâmplat în dialogul cu Nicodim, se întâmplă şi în dialogul de faţă. Femeia crede că Isus se referă la o apă curgătoare, fiindcă expresia hydōr zōn are două înţelesuri: „apă vie” şi „apă curgătoare” (de izvor sau de râu). Observaţia ei pare întemeiată: „Domnule, n-ai găleată [pentru a scoate apă], iar cisterna este adâncă; de unde ai putea avea dar această apă curgătoare?” A doua parte a întrebării (care cere un răspuns negativ) sporeşte ironia situaţională a episodului: Doar nu eşti mai mare ca părintele nostru Iacov… La drept vorbind, Cel cu care stă de vorbă femeia este mai mare decât Iacov, numai că ea nu ştie aceasta. Isus avusese dreptate (Dacă ai fi cunoscut cine este Cel ce-ţi zice…).

A sosit momentul ca Isus să aducă o clarificare: apa din fântână satură temporar setea (fizică), dar apa pe care o va da El astâmpără setea spirituală de aici şi până în veşnicie. Dar, ca şi în cazul lui Nicodim, lămuririle nu reuşesc să risipească neînţelegerea. Samariteanca gândeşte tot din perspectivă pământească, a modului în care ar putea să-şi facă existenţa mai uşoară prin folosirea acestei ape cu proprietăţi neobişnuite. Ce comod ar fi să bei din ea şi niciodată să nu-ţi mai fie sete! S-a sfârşit cu chinul zilnic de a căra vasul greu de lut! [Dacă localitatea Sihar este de fapt localitatea Askar, la 1,5 km de fântâna lui Iacov, atunci dorinţa femeii pare justificată cu atât mai mult!]

Isus schimbă din nou macazul şi duce discuţia pe un alt făgaş: „Du-te şi cheamă-l şi pe bărbatul tău şi vino aici!” S-ar putea crede că Isus vrea într-adevăr să dea apa cerută, dar nu doar femeii, ci şi bărbatului ei. Desigur, fiecare înţelege altceva când se referă la „apă”. În orice caz, pentru femeie discuţia devine incomodă fiindcă atinge un domeniu sensibil: relaţiile ei pasagere, promiscuitatea care o caracterizează, statutul ei de femeie stigmatizată social. Urmează câteva adevăruri tulburătoare care o vor pune pe femeie faţă în faţă cu viaţa ei destrămată. Despre asta într-o altă postare.

(Va urma)


Ioan 13. Lucrarea publică a Mântuitorului s-a încheiat, iar el se retrage cu ucenici pentru a sărbători Paştele. Mântuitorul va pleca în curând, dar „ai lui” sunt încă în lume şi trebuie să înveţe o ultimă lecţie. Cea mai grea – lecţia dragostei. Pentru aceasta, Hristos însuşi li se face pildă, iubindu-i până la sfârşit (eis telos). Exemplul lui Hristos începe în smerenie (dovedită prin gestul care urmează) şi se încheie în moarte (cu acel tetelestai, „s-a sfârşit”, care trimite la telos, „sfârşit”). Este pilda pe care şi ei, ucenicii, trebuie să o dea celorlalţi, după cum avea să mărturisească în alt loc unul dintre ei: Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

În timpul cinei, după ce diavolul strecurase deja în inima lui Iuda gândul trădării, Isus se ridică de la masă, lasă deoparte haina exterioară şi se încinge cu un ştergar lung (folosit de regulă în asemenea momente). Apoi începe să spele picioarele ucenicilor săi, trecând cu ligheanul pe la fiecare.

Ucenicii sunt probabil petrificaţi de această scenă la care participă fără voie. Dar nu şi Petru. Când îi vine rândul, întreabă: „Doamne, tu să-mi speli mie picioarele?”, arătând astfel că nu este dispus să accepte gestul de smerenie făcut de Isus. La prima vedere, s-ar putea crede că este preocupat de imaginea Învăţătorului, ca şi când ar spune: „Nu pot îngădui să te smereşti chiar atât de mult în raport cu mine.”

Asta numai în aparenţă. Dacă trecem dincolo de coajă, descoperim că refuzul lui Petru îşi are originea în altă parte. Gestul i se pare inacceptabil pentru că îl smereşte inevitabil şi pe El. Când maestrul vrea să se aplece asupra ta, ştii că o face contrar uzanţelor vremii şi ţi-e ruşine să i te supui. A-l lăsa pe unul mai mare decât tine să-ţi slujească înseamnă o smerire, dacă realizezi că tu ar fi trebuit să fii în locul lui. Dar nu eşti, iar acest eşec te umple de ruşine. Dacă Isus ar fi renunţat să-i spele picioarele lui Petru, orgoliul învăţăcelului ar fi fost menajat. Petru ar fi răsuflat uşurat că, deşi picioarele îi sunt încă murdare, cel puţin a ieşit „cu faţa curată”. Totuşi, sentimentul de uşurare l-ar fi îndepărtat de esenţa lecţiei pe care trebuia s-o înveţe: smerirea şi slujirea altora până la capăt (eis telos, până la moarte).

Prin răspunsul pe care i-l dă (Ce fac eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea), Isus îi pune în vedere lui Petru că situaţia nu a scăpat de sub control. Învăţătorul, spre deosebire de ucenic, ştie ce face şi are un scop precis. Luciditate. Calm. Stăpânire.

În loc să-l liniştească pe apostol, remarca îl face să-şi piardă şi mai mult cumpătul (În veci nu-mi vei spăla picioarele). Petru îşi apără orgoliul rănit cu şi mai mare îndârjire. E acelaşi Petru care acţionează visceral, conform primului impuls. Totuşi, Isus nu tolerează asemenea vanităţi. Replica Mântuitorului este radicală şi necruţătoare: „Dacă nu te spăl eu, nu vei avea parte cu mine!” În subtext, mesajul lui Isus înseamnă: „Dacă nu accepţi această lecţie de smerenie, nu poţi rămâne în părtăşie cu mine. Eul tău mare trebuie smuls din rădăcini, altminteri, părtăşia ta cu mine devine imposibilă.”

Petru se întoarce la 180 de grade (Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul), ceea ce nu înseamnă că a priceput mai mult. E acelaşi Petru mânat de primul impuls, de credinţa că spălarea este valoroasă doar ca act exterior. Desigur, Petru vrea părtăşia cu Isus. Îl iubeşte (sau cel puţin aşa crede) până la moarte. Acum are impresia că părtăşia cu Isus vine prin acceptarea mecanică a ritualului. Zelos cum îl ştim, cere, suplimentar, spălarea mâinilor şi a capului.

Când oare îl va înţelege Petru pe Isus aşa cum se cuvine? Mântuitorul îi explică răbdător: „Voi v-aţi îmbăiat, n-aveţi nevoie decât de o curăţire a picioarelor, pentru că umblarea prin lume vă murdăreşte. Sunteţi curaţi în principiu, dar s-au adunat anumite impurităţi care trebuie înlăturate. Dincolo de ele, aveţi inimile curate, sunteţi bine intenţionaţi, chiar dacă în entuziasmul vostru greşiţi adesea.”

Ucenicii sunt curaţi, dar nu toţi. Unul dintre este viciat în interior. Este vorba de Iuda, în inima căruia şarpele se cuibărise deja de ceva vreme. Lui Iuda spălarea picioarelor nu-i este de niciun folos, deoarece, când inima e afectată de putregaiul păcatului, o spălare a picioarelor înseamnă, ca să ne păstrăm în domeniu, cam cât o frecţie la un picior de lemn.


Nu ştiu niciun pasaj din Scriptură care să fie răstălmăcit atât de mult ca Ioan 21. Chiar astăzi mi-a fost dat să aud nişte „dumiţe” (mici „dume”) la ora de studiu biblic. Ca atare, m-am hotărât să postez aici nişte note care să fie utile celor interesaţi.

v. 5 Formula de adresare „Copii, aveţi ceva de mâncare” (la Cornilescu) induce în eroare. Paidia trebuie tradus aici cu „băieţi” (cum am spune în engleză, „fellows” sau „guys”). Ar putea fi tradus şi cu „prieteni”. Pentru ucenici, Isus este pur şi simplu un străin care intră în vorbă cu ei şi le cere ceva de mâncare. Ar fi sunat ridicol să li se adreseze cu termenul „copii” (dat fiind că, din punctul lor de vedere, nu se cunoscuseră niciodată).

v. 9 Pe ţărm au văzut jăratic de cărbuni. În original, termenul folosit este anthrakia (foc de cărbuni), care mai apare şi în 18:18. Petru s-a lepădat de trei ori în preajma unui foc de cărbuni. Acum îşi va declara iubirea de trei ori tot în preajma unui foc de cărbuni. A treia întrebare îl doare, fiindcă referirea la episodul lepădării devine cât se poate de limpede.

v. 12 Niciunul dintre ucenici nu îndrăzneşte să-l întrebe: „Cine eşti?”, fiindcă ştiau că este Domnul. E clar, ceva s-a schimbat în înfăţişarea fizică a lui Isus. Maria Magdalena a crezut că e grădinarul, ucenicii de pe drumul Emausului au vorbit mult şi bine cu el, fără să-l recunoască. În acest pasaj ucenicii nu-l recunosc, deşi li s-a mai arătat deja de două ori. Mesajul este clar: pe Hristosul înviat nu-l mai cunoaştem din punct de vedere omenesc, fizic (kata sarka, 2 Cor. 5:16). Ne apropiem de el nu prin vedere, ci prin credinţă. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut. Ucenicii ştiu că este el, dar nu pentru că îl recunosc din punct de vedere fizic, ci pentru că el le dă acele repere care îi ghidează, activându-le credinţa. Pescuirea miraculoasă este semnul că au de-a face cu Cineva de dincolo de ei, de timp, de spaţiul şi de natura care adesea le este potrivnică.

v. 15 Am auzit o interpretare conform căreia întrebarea lui Isus ar trebui înţeleasă astfel: „Mă iubeşti tu mai mult decât acestea [plasele de pescuit, meseria ta]?” Interpretarea este ridicolă. Cine ar spune că îşi iubeşte meseria mai mult decât pe Domnul înviat? Întrebarea lui Isus bate în altă parte. Petru a promis că îşi va da viaţa pentru Isus (Ioan 13:37). El este primul care bravează „Chiar dacă va trebui să mor împreună cu tine, tot nu mă voi lepăda” şi dă tonul unor promisiuni similare făcute de ceilalţi.

v. 15-17 Fiindcă în dialogul dintre Isus şi Pentru sunt folosite două verbe greceşti pentru „a iubi” (phileo şi agapao), predicatorii comentează de regulă astfel: Isus îl întreabă pe Petru dacă îl iubeşte cu forma cea mai înaltă de iubire (agape), dar Petru răspunde „philo”, deci recunoaşte că nu poate să-l iubească pe Isus la modul sacrificial etc. etc.

Întrebarea se repetă (agapas), la fel şi răspunsul (philo). A treia oară, Isus întreabă „phileis”, iar Petru răspunde „philo” şi se întristează, fiindcă îşi dă seama că Isus îl întreabă „Mă iubeşti măcar ca un prieten”? şi el nu poate să răspundă decât „Da, te iubesc [numai ca prieten]”.

Interpretarea aceasta este atât de trasă de păr, încât probabil de mulţi ani poartă perucă (altfel nu-mi explic cum se face că suceşte în continuare capetele predicatorilor, în număr atât de mare).

Argumentele împotriva ei sunt câtă frunză şi iarbă (sau câte fire în perucă). Dacă studiem modul în care sunt folosite cele două verbe în Ev. după Ioan, vom descoperi că ele nu conotează nimic special. E vorba doar de o variaţie stilistică. Nu intru în detalii. Ar fi mult de scris.

Cum dialogul dintre Isus şi Petru s-a purtat probabil în aramaică, distincţia îşi pierde sensul, fiindcă aramaica nu are sinonime de felul acesta.

Dacă Isus „bate în retragere”, înseamnă că restaurarea lui Petru e făcută pe jumătate. Isus se dă bătut de neputinţa lui Petru. Absurd! Mai ales că în versetul următor face aluzie la martirajul lui. Cum ar putea Petru să devină martir, dacă nu poate să-l iubească pe Isus în mod sacrificial (etc. etc.)?

v. 19 Am auzit astăzi că „îţi vei întinde mâinile” înseamnă aici „îţi vei întinde mâinile către Dumnezeu” (ca simbol al dependenţei de el). Absurd şi iar absurd. Textul fie sugerează slăbiciunea omului vârstnic care trebuie să ceară ajutor (întinzând mâinile către un altul, care să-l ajute), fie (mai probabil), întinderea mâinilor pentru a i se lega la spate aşa-numitul patibulum, partea transversală a crucii, pe care o va purta până la locul răstignirii. Un altul îl încinge şi îl duce la locul răstignirii (unde, dacă i s-ar oferi posibilitatea de a alege, nu ar voi să meargă). Referirea la moartea cu care Petru îl va proslăvi pe Dumnezeu dă de înţeles că „întinderea mâinilor” este o referire voalată la răstignire.

Foto: Biserica de la Taghba, locul unde, conform tradiţiei, s-a întâlnit Isus cu ucenicii, la Marea Tiberiadei. În interior se află Mensa Christi (Masa Domnului, centru). În curtea bisericii se află şi o statuie care prezintă momentul învestirii lui Petru ca păstor. Aşezământul este administrat de franciscani.


Versetul din Ioan 1:13 este extrem de enigmatic. Asta nu m-a împiedicat să-l învăţ pe de rost încă de la 10-12 ani, când eram interesat aproape exclusiv de ultima parte a versetului („născuţi din Dumnezeu”), nu de începutul lui. Acum, când reflectez mai bine asupra lui, mi se pare surprinzător că nu m-am întrebat mai devreme ce înseamnă „născut din sânge” şi ce înseamnă „voia firii lor”.

Să o luăm pe rând.

1) „Născut nu din sânge” (ouk ex haimatōn eggenēthēsan) este o expresie tipic semitică, în care „sângele” (în greacă, la plural, nu la singular) face referire la „ascendenţa biologică”. Este un alt mod de a vorbi despre „părinţi” şi procesul zămislirii fizice. În perioada dinainte de scrierea NT exista concepţia că sângele are un rol extrem de important în evoluţia fătului. Un exemplu provine chiar din cartea necanonică „Înţelepciunea lui Solomon” 7:2, care spune:

Înfiripat cu trupul în pântecele mamei, / m-am închegat în sânge de-a lungu-a zece luni / plecând dintr-o sămânţă de om şi de plăcere, / învecinată somnului (trad. Bartolomeu Anania)

Revenind la Ioan, prologul spune că cei care L-au primit pe Isus ca Hristos (Mântuitor) s-au născut la o nouă viaţă. O astfel de naştere nu ţine de latura trupească, de ascendenţa biologică.

2) „Nici din voia firii lor” (oude ek thelēmatos sarkos) nu se referă la „voinţa firii celui născut”, ci face referire la instinctul sexual (thelēma sarkos). Textul spune deci că cei care l-au primit pe Hristos nu s-au născut în urma unui impuls carnal (cum se întâmplă în cazul naşterii obişnuite), ci s-au născut din Dumnezeu (cap. 3 din Ioan ne va spune mai multe, arătând rolul Duhului în acest proces).

3) „Nici din voia vreunui om” (oude ek thelēmatos andros) poate fi înţeles în mod specific ca o referire generală la decizia unui om de a avea un copil, fie la decizia specifică a soţului. Cu alte cuvinte, cei născuţi din Dumnezeu nu s-au născut fiindcă aşa a vrut cineva (în maniera în care ar dori un om să procreeze) sau fiindcă aşa a plănuit, ci ţine de bunătatea suverană a lui Dumnezeu (care le-a dăruit înfierea tuturor celor ce au crezut).

Soluţia lui Bartolomeu Anania nu e prea fericită în acest caz

cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.

Mai explicite mi se par, de exemplu, următoarele versiuni

(NEB) …not born of any human stock, or by the fleshly desire of a human father, but the offspring of God himself.

(NET) children not born by human parents or by human desire or a husband’s decision, but by God.

(TEV) They did not become God’s children by natural means, that is, by being born as the children of a human father.


Astăzi, predică la capelă despre Iuda. Comentarii pline de miez, „insight”-uri excelente, aplicaţii bine-venite. Totuşi, ceva scârţâie. Ni se spune că furăciunile lui Iuda (din punga cu bani a grupului de ucenici) au fost speculate de Diavol şi astfel Iuda a ajuns să-L vândă pe Isus. Nu spune oare Scriptura că „diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gîndul să-L vîndă” (Ioan 13:2)? Ba spune. Morala: nu toleraţi păcatele (aparent nesemnificative), fiindcă ele pot deveni mijlocul prin care Diavolul vă poate trage în prăpastie. Iuda mai „palma” uneori câte ceva din săculeţul cu parale al grupului, iar asta l-a dus la pierzare (a ajuns să-L vândă pe Isus). Ai fi tentat să crezi că, pentru bani, Iuda şi-ar fi vândut şi mama.

Aplicaţia e corectă (păcatele „mici” pot fi speculate de Diavol întru a noastră pierzare), dar argumentaţia e găunoasă. Verbul „a vinde” folosit de Cornilescu pentru a vorbi despre gestul lui Iuda înseamnă de fapt „a trăda”. Este vorba, mai exact, de paradidōmi (119 x în NT). Sensurile verbului sunt multiple („a transmite, încredinţa, a da, a preda, a trăda”), însă în cazul nostru semnificaţia este clar „a trăda”. Acelaşi verb este folosit în Mat. 24:10, unde spune că „mulţi se vor vinde unii pe alţii”. Versetul nu implică prin definiţie ideea de „bani”, ci se referă la tradare (fără a spune dacă e vorba de bani, alte avantaje, trădare de dragul trădării etc.)

Pentru „a vinde” în sensul de „a tranzacţiona pe bani” sunt folosiţi pōleō (22 x în NT), pipraskō şi apodidōmi (a plăti).

Redarea a două verbe diferite (paradidōmi şi pōleō) printr-un singur echivalent este greşită, fiindcă îi face pe cititorii neavizaţi (sau leneşi?) să ajungă la tot felul de conexiuni care nu se justifică. Iuda nu este „vânzătorul”, ci „trădătorul”. Şi dacă l-ar fi predat pe Isus autorităţilor din râcă, nemulţumire, dezamăgire etc (fără a cere vreun bănuţ), tot trădător ar fi fost.


carag2.jpg

Interpretarea tradiţională a textului din Ioan 15:1-6 (Isus – viţa, ucenicii – mlădiţele) este pusă sub semnul întrebării de Chrys Caragounis, profesor de NT la Universitatea din Lund (Suedia).

Într-un studiu (publicat, cu permisiunea autorului, şi în Pleroma, XI, dec. 2007), profesorul grec argumentează astfel:

Termenul ampelos (tradus în mod tradiţional prin „viţă”) nu se referă la plantă (vitis vinifera), ci la plantaţie (i.e. grădină).

Termenul klēma (tradus în mod tradiţional prin „mlădiţă”) înseamnă de fapt planta în sine (un butuc de viţă-de-vie, cu cele câteva coarde care vor produce struguri).

Ambii termeni au suferit un proces prin care şi-au schimbat sensul original, iar textul din Ioan 15 ar trebui înţeles astfel:

v. 2 „El smulge (airei) pe orice viţă (pan klēma) din mine care nu aduce rod (mē feron karpon), iar pe orice viţă care aduce rod o curăţă (kathairei), ca să aducă şi mai mult rod.”

De altfel, la nivel logic, numai o vie se poate curăţa. Nu se poate curăţa o mlădiţă. Mlădiţa este tăiată, nu curăţată. Din tulpina viei (de 1 m, în mod tipic) cresc mai multe coarde, dintre care se aleg în general 3 mai viguroase. Celelalte sunt tăiate, pentru a nu diminua producţia coardelor principale. Dacă Isus este viţa, atunci acţiunea de curăţare ar trebui să fie aplicată Lui (ceea ce este ilogic), „Curăţarea” se aplică însă ucenicilor, nu lui Isus.

v. 4 rămâneţi în mine (meinate en emoi) nu are sens dacă vizează o mlădiţă, fiindcă ea face parte în mod natural din viţă. Pe de altă parte, o viţă de vie nu face parte în mod natural din sol. În plus, fără rădăcini în pământ, nu poate aduce rod.

v. 6 Dacă cineva nu rămâne în mine, va fi aruncat afară (ean mē tis menę en emoi, eblēthē exō) se explică mai bine dacă afară (dincolo de spaţiul împrejmuit al plantaţiei) sunt aruncate viţele neproductive, nu mlădiţele. Apoi viţele sunt dezrădăcinate, adunate şi arse (cf. Mat. 15:13 – orice plantă…)

Isus – via (grădina), reprezintă nu doar sursa de viaţă pentru viţe, ci şi protecţie (via ca loc împrejmuit, imagine veterotestamentară întâlnită în Ps. 80:12 şi Is. 5:5).


În versetul din Ioan 5:35 Cornilescu foloseşte termenul „lumină” de două ori, de o manieră care ar putea să-l contrarieze pe cititorul atent. Textul spune: „Ioan era lumina, care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui.”

În original, primul termen tradus prin „lumină” este luchnos, care înseamnă „lampă, obiect de metal sau lut, prevăzut cu un fitil şi cu un mic rezervor pentru ulei”. Termenul apare o singură dată în Ioan, în versetul mai sus menţionat.

Cealaltă ocurenţă a termenului „lumină”, de la sfârşitul versetului, traduce grecescul phōs, care înseamnă, conform unei definiţii moderne, „radiaţie electromagnetică, emisă de un corp incandescent sau luminescent, care acţionează asupra ochilor făcând vizibilă lumea înconjurătoare” (DEX).

Termenul phōs apare în Ioan de 23 x, în 16 versete, şi are o mare importanţă teologică, fiindcă se referă la Logos, care era lumina oamenilor (Ioan 1:4). Despre Lumină (phōs) aflăm că „străluceşte în întuneric”, iar întunericul n-a copleşit-o (Ioan 1:5).

Versetul 1:8 este şi mai interesant. Citim că Ioan „nu era el lumina”; el doar a venit să mărturisească despre adevăr. Există deci o contradicţie (în Cornilescu), între 1:8 (Nu era el [Ioan] lumina) şi 5:34 (Ioan era lumina). Contradicţia dispare dacă traducem corect acest din urmă verset:

„Ioan era o lampă care arde şi care luminează, iar voi aţi vrut să vă bucuraţi o vreme de lumina lui.”

Se impun acum încă două precizări:

(1) termenul „a se bucura” desemnează o bucurie intensă;

(2) oamenii au vrut să se bucure de lumina lui Ioan, nu să se veselească la lumina lui. Ce vrea să spună Isus este că oamenii au fost o vreme extrem de pasionaţi de mesajul lui Ioan (s-au bucurat de „lumina” sau mesajul lui). Traducerea Cornilescu dă în mod eronat impresia că obiectul veseliei oamenilor este altul (oamenii se veselesc de ceva, la lumina lui Ioan), nu lumina însăşi.

P.S. Motivul „Luminii” (adică Hristos, Logosul) care vine în lume nu se întâlneşte doar în Prologul ioanin (1:4, 5, 8, 9), ci şi în cap. 3 (v. 19, 20, 21), în 8:12 (Eu sunt Lumina lumii), 9:5 (Cât sunt în lume, sunt lumina lumii) sau cap. 11 şi 12 (diverse referinţe).


Întrebarea pe care Isus o adresează mamei Sale la nunta din Cana i-a lăsat perplecşi pe mulţi interpreţi. În predicile sale inspirate din Evanghelia după Ioan, Sf. Augustin se întreba retoric: „A venit oare la nuntă cu scopul de a ne învăţa înjosirea mamelor?” Cu siguranţă, modul lui Isus de a i se adresa astfel Mariei este unic. În nicio carte contemporană cu NT (sau dinainte de el) nu întâlnim vreun fiu care să se adreseze mamei sale cu apelativul “femeie”. Prin urmare, care este semnificaţia acestui mod de a vorbi?

Construcţia grecească din Ioan 2:4 (ti emoi kai soi, literal, ce mie şi ţie) apare de 4 ori în VT (în traducerea greacă, Jud. 11:12; 1 Regi 17:18; 2 Regi 3:13 şi 2 Cron. 35:21) şi are sensul de: “Ce avem noi doi a face unul cu altul?”, exprimând distanţarea dintre vorbitor şi interlocutorul său, ori o intervenţie inoportună a interlocutorului. Variaţii ale acestei expresii (ce mie şi vouă) apar încă de 4 ori în VT grec şi de 5 ori în Evanghelii.

Revenind la textul din Ioan 2:4, devine clar că Hristos îi răspunde astfel mamei Sale din cel puţin două motive:

(1) pentru a-i arăta că socoteşte intervenţia ei inoportună în raport cu scopul pentru care a venit El. Cu alte cuvinte, îi spune: “Cât de diferite sunt aşteptările şi proiectele tale de ale mele!” Maria este preocupată de salvarea reputaţiei mirelui (lipsa vinului ar fi însemnat o ruşine teribilă, într-o cultură care punea atât de mare preţ pe menţinerea onoarei în comunitate) şi implicit îi cere lui Isus să facă ceva pentru preîntâmpinarea dezastrului. Dar pentru Isus nu a sosit încă “Ceasul” revelării Slavei Sale. Sau, în orice caz, manifestarea slavei n-ar trebui să se facă în vederea împlinirea unor scopuri atât de pământeşti. Şi totuşi, Isus va schimba radical semnificaţia unui gest “lumesc” (furnizarea de vin) într-un semn care va fi pe măsura misiunii Sale (revelarea slavei, pentru ca ucenicii să creadă în El). Punând la dispoziţia mesenilor peste 700 de litri de vin, Isus dovedeşte că El este adevăratul Mire (Ioan 3:29) care inaugurează ospăţul eshatologic promis de Dumnezeu prin profeţi (Is. 25:6; 55:1).

(2) pentru a-i spune clar că relaţia strict biologic-familială dintre El şi Maria a luat sfârşit. Până la această vârstă, Hristos le-a fost supus părinţilor (Luca 2:51), a trăit sub autoritatea lor şi le-a împlinit aşteptările. Acum a sosit vremea când “cordonul ombilical emoţional” să fie în sfârşit tăiat şi Hristos să păşească pe propriul drum, chiar dacă aceasta va atrage neînţelegeri radicale din partea familiei Sale (Marcu 3:21, Ioan 7:5). Familia lui Isus nu mai este familia bazată pe relaţii de sânge, ci pe credinţă. Familia biologică va fi înlocuită cu “familia eshatologică”. Din această familie fac parte acum ucenicii (numiţi “fraţi” în Mat. 28:10) şi în general toţi cei care “fac voia lui Dumnezeu” (Marcu 3:35). La cruce, unde se revelează slava lui Dumnezeu, Ucenicul Preaiubit Îi ia locul lui Isus ca “fiu” al Mariei, consfinţind astfel inaugurarea familiei eshatologice în care se intră exclusiv prin credinţă. În definitiv, toate cele relatate în Evanghelia după Ioan au fost scrise “pentru ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35).