Scânteia. Înainte de a le da cuvântul reprezentanţilor Securităţii şi Miliţiei, actorul Ion Caramitru ne anunţă noul antet al ziarului Scânteia: „Ziarul nostru apare azi, în câteva ore, într-o ediţie specială într-o expresie patriotică, nouă, adevărată, ca ziar al poporului”. Ulterior îşi face apariţia un reprezentant al ziarului care anunţă că publicaţia se va numi „Scânteia poporului”. Numeroase voci din public sugerează să se numească, nici mai mult, nici mai puţin decât: „Adevărul”. (Ştiţi vreun cotidian european numit La vérité, The Truth, Die Wahrheit, La verdad, La verità)? Noi şi ruşi (ei cu Pravda) am avut Adevărul coextensiv pe de-a-ntregul cu o gazetă (şi tot la noi a ieşit vorba „Minţi ca o gazetă!”).

Iarăşi Miliţia. Generalul Câmpeanu, locţiitor al şefului IGM, conduce la momentul respectiv miliţia. Şi el a ordonat ca efectivele să se retragă în unităţi. Dar şi să intervină pentru menţinerea „ordinei şi disciplinei”. I se strigă din studio să declare mai tare că miliţia va ajuta la prinderea tiranului.

„Unde au dispărut securiştii?” După ce vorbeşte Miliţia, Mircea Dinescu, poetul transformat peste noapte în regizor revoluţionar, invită la cuvânt clerul. „Securitatea nu vorbeşte?” întreabă o voce. Chiar aşa: suntem curioşi să aflăm ce are de spus şi Securitatea, despre care putem presupune că este tot cu poporul. Întrebarea se dovedeşte găunoasă. Securitatea nu se mai poate pronunţa fiindcă ea nu mai există. Aţi auzit bine. Această remarcă cvasi-iliesciană este lansată în eter de Teodor Brateş: „Să nu credem toate balivernele pe care mulţi foşti securişti (că nu mai putem spune că mai sunt securişti… au fost daţi afară de popor) încearcă prin asta să facă provocări, să împiedice victoria, s-o umbrească…”

Alexandru Bârlădeanu. Seniorul comunist, fost membru al C.C. vine în studio în aplauzele poporului. Teodor Brateş îl prezintă:

-El, imediat după Congresul al IX-lea, a ţinut sus steagul luptei pentru libertate, pentru adevăratul socialism…

Aha, iarăşi idealurile neîntinate ale adevăratului socialism! Once a communist, always a communist. Oricât ar vrea regizorii revoluţiei să pară oameni noi pentru vremuri noi, pârdalnica de limbă îi dă în vileag, fiindcă vorbesc „cu accent”. Bârlădeanu se adresează în special membrilor de partid. Să-l ascultăm pe acest „veteran al mişcării revoluţionare”.

-Partidul Comunist Român de 20 de ani s-a făcut incapabil şi inapt să guverneze (Foarte bine, dar ce putem spune de ceilalţi 20 de ani?) pentru că Partidul s-a predat în mâinile unui singur tiran…

O voce indignată pune accentul cum se cuvine:

-A fost acaparat, nu s-a predat! (Deci, PCR moare, dar nu se predă!)

Bârlădeanu, conciliant:

-A fost acaparat…; şi s-a predat, pentru că nu a luptat!

Vocea indignată (şi curajoasă):

-S-au predat laşii!

Altă voce:

-N-a luptat niciodată…

Bârlădeanu îşi duce mai departe ideea, adăugând că acum, după 20 de ani, după această vărsare de sânge, partidul s-a făcut nedemn să mai guverneze:

-Unde este Comitetul Central? Unde este aparatul întreg al Partidului? S-au dovedit inexistenţi, carierişti, corupţi, dar printre sutele de mii de membri de partid există şi oameni cinstiţi (iată unde se ascundea comunismul cu faţă umană!), există şi români cinstiţi. Apelez la ei să se unească acuma cu tot poporul etc. etc.

În rezumat, lucrurile stau aşa: PCR a fost legitim şi apt să conducă până la venirea lui Ceauşescu. După venirea tiranului (transformat în mare ţap ispăşitor pentru toate nelegiuirile din ultimii 20 de ani) PCR şi-a pierdut toate virtuţile care îl caracterizau odinioară şi a devenit incapabil şi nedemn! Cuprins de o curioasă amnezie, nici Bârlădeanu nu frecventează istoria mai de demult  a partidului, pentru a ne spune cât de vrednic a fost acesta în anii stalinismului.

Securitatea. Deşi securiştii „au fost daţi afară de popor” (daţi afară de unde?), ni se oferă totuşi garanţii că Securitatea este cu noi. Declaraţia vine din partea unui ofiţer mai puţin însemnat: „Sunt locotenent-colonel inginer Stan Gheorghe şi reprezint Securitatea statului… am fost trimis aicea de una dintre cele mai importante direcţii din departamentul Securităţii statului.” Acest departament, ne spune reprezentantul ei, de îndată ce a luat cunoştinţă de evenimentele favorabile naţiunii române, a depus pe loc armele (era pregătită să intervină). Depunerea armelor fost o reacţie spontană (există şi securişti buni români).

Domnul inginer nu prea are harul vorbirii. Improvizează, nu-şi găseşte cuvintele, se încurcă. „Nu poate vorbi de aici?” şopteşte un general cu pieptul plin de fireturi? Locotenent-colonelul îşi reia discursul, accentuând promptitudinea cu care el şi colegii lui au răspuns chemării lui Sergiu Nicolaescu (de a veni la TVR). Apoi o ia pe arătură, într-o penibilă apologie pro domo: „Suntem peste 120 de ingineri care ne-am străduit… ne-am străduit din toată inima să facem ca poporul să trăiască mai bine. Zilnic făceam informări în care arătam că poporul n-are aia, n-are aia…” Un tovarăş din stânga întăreşte oţărât: „…N-are gaz, n-are pâine, n-are lumină, n-are căldură! Şi mergea la el! Şi ştia!” Inginerul reia firul: „Ne chinuiam…” Tovarăşul întăreşte: „Ştia tot! Ştia tot ce păţeşte poporul! Ştia toate suferinţele poporului!” Transmisiunea se mută în studioul 4.

Tânărul de la Inter. Un tânăr de la Inter(continental?), membru al mişcării „Dreptatea socială” prezintă un document cu doleanţele pe care le doreşte rezolvate („dacă vor fi cumva aprobate, nu se ştie”). Între ele, încetarea spionării populaţiei de către Securitate (ştie cineva dacă a fost aprobată această măsură?), permisiune de circulaţie pentru automobile în fiecare duminică şi liberalizarea avorturilor (probabil cea mai populară şi aplicată măsură în ultimii 20 de ani).

Dispute (lingvistice sau de alt fel). Frenezia revoluţionară este presărată cu momente care oscilează între comic şi ridicol. Mircea Dinescu şi Radu Filipescu se ceartă ca nişte adolescenţi (cine să anunţe primul rolul important pe care l-a avut pastorul László Tőkés în evenimentele ultimelor zile), iar scriitorul Ion Grigorescu derivă o trăsătură de caracter a dictatorului pornind de la substantivul „ceauş”, care (zice el) înseamnă „gardian”, doar pentru a fi contrazis imediat de un alt corifeu al culturii: „Înseamnă curier!”. Grigorescu însă, consecvent cu motto-ul care îi defineşte profesia (Si non è vero è ben trovato) este ferm pe ceea ce ştie: „Gardianul de la Născoceşti a fost prins!”

O altă controversă majoră ţine de găsirea epitetelor potrivite pentru Ceauşescu. Un general trecut în rezervă perorează:

-Criminalul acesta l-am avut dictator până duminică. Duminică (17 dec?) a devenit tiran, casap al poporului…

Mircea Dinescu iese iritat din spatele camerei pentru a restabili adevărul:

-Nu duminică! Iertaţi-mă, era tiran al poporului de 20 de ani!

Rezervistul se scuză:

-Nu m-ai auzit, că am zis că a fost dictator, dictator neînduplecat, dar de-acum a devenit măcelar-tiran!

-Aşa! aşa!, întăresc verdictul voci din jur. O voce graseiată:

-Terminologia!…

Mircea Dinescu:

-Să vorbească preoţii!

Rezervistul ar vrea să continue. Face apel la generalul Iulian Vlad…

-Gata, gata! Lăsaţi!… i se sugerează.

În faţa camerei şi-a făcut apariţia un ierarh.

Ion Caramitru:

-Părinte, veniţi să binecuvântaţi Revoluţia!

Generalul care începea să depene amintiri despre audienţele lui eşuate la Iulian Vlad este trecut în rezervă a doua oară…

Clerul. Ca pentru a pregăti momentul intrării clerului, Dinescu şi Caramitru afişează în faţa camerelor o cruce adusă în studio de Ioan Alexandru. „Puneţi crucea! Asta este! Pentru asta am luptat”, spun cu fervoare mistică cei doi (oare anticlericalul Dinescu îşi mai aduce aminte această scenă?) „Dumnezeu se naşte poimâine!” declamă cu patos Caramitru, îngânat de toată asistenţa. Un preot continuă refrenul pe un ton sacadat şi teatral, improvizând noi versuri, în vreme ce generalul iese din scenă şi obrazul arhieresc îşi pregăteşte proclamaţia către popor, rostită „acolo, la camera cu becul aprins”. Decorul este întregit de Ioan Alexandru, care ţine ostentativ două cruci (una de fier şi una de lemn). Arhiereul ne spune de la bun început că, desigur, Biserica este alături de întregul popor, „ca întotdeauna în istoria lui bimilenară” (prezenţă, discretă, dar constantă şi foarte îndelungată!), la suferinţe şi la bucurii.

-Spuneţi şi de ce n-a fost până acuma cu poporul!, punctează iritat un glas din dreapta ierarhului. Numai că acesta este prea concentrat asupra măreţei misiuni a Bisericii ca să ia seama la întrebări atât de meschine. Un domn aşezat în stânga vorbitorului îi face contestatarului semn cu mâna: „Hai, tovarăşu’, fii rezonabil! Nu mai tulbura şi tu apele acum!”

„Dacă sunteţi de-acord”, iarăşi Ion Iliescu (în „scena balconului”). „Procesul început este ireversibil. Practic Securitatea nu mai există!” Nu sunt prea sigur că tov. Iliescu (altminteri un ins pragmatic) ştie ce înseamnă „practic” prin opoziţie cu „teoretic”. În această afirmaţie pare să fi încurcat termenii.

Concluzie. Revoluţia română a început prost şi s-a încheiat tragic, într-o baie de sânge. (5.205 victime: 1.116 morţi şi 4.089 de răniţi). Cei care au condus revoluţia din primele rânduri (Brucan, Iliescu şi alţii) s-au declarat (involuntar) în continuitate cu regimul comunist dinainte de Ceauşescu. Problema lor n-a fost comunismul ca regim, ci Nicolae Ceauşescu „şi toată clica”. Totodată, au refuzat să observe că Nicolae Ceauşescu & Co a fost produsul unui sistem criminal din care şi ei au făcut parte şi pe care l-au susţinut ca membri cu state vechi în structurile Partidului.

Regimul care a urmat a fost deci o combinaţie nefirească de organisme aproape democratice aşezate pe reflexe, mentalităţi şi structuri visceral comuniste.

Prin urmare, nu este de mirare că:

– dosarele Securităţii au fost atât de greu (şi incomplet) predate CNSAS

– o mare parte a economiei a ajuns controlată de foşti securişti (vezi cartea lui M. Oprea, Moştenitorii Securităţii).

– statul român, prin vocea preşedintelui Băsescu, s-a dezis oficial de comunism abia după 17 ani de la Revoluţie.

– dosarele Revoluţiei, respectiv mineriadelor trenează de 20 de ani (şi vor trena probabil până la extincţia biologică a personajelor care au fost răspunzătoare pentru miile de victime [morţi şi răniţi] ale acelor zile.


Speram să pot scrie ceva mai duhovnicesc în această perioadă (o meditaţie de Crăciun), dar vizionarea unor segmente din transmisia TVR a Revoluţiei din ’89 mi-a spulberat proiectul. O parte din transmisia la care mă refer a fost postată pe www.archive.org şi poate fi descărcată în mai multe formate (Daniel F., muţumesc pentru link!)

Mai întâi, un disclaimer: ce voi scrie aici se referă strict la modul în care  consider că a fost „construită” mediatic Revoluţia. Departe de mine gândul de a impieta cu reflecţiile mele asupra onestităţii şi curajului celor care au protestat în stradă la vremea respectivă. Văzută din stradă, Revoluţia are o latură eroico-tragică, reprezentată de cele circa o mie de victime pentru a cărora moarte încă nu s-au găsit vinovaţii. Văzută de la televizor, după douăzeci de ani, Revoluţia îmi apare ca o piesă pusă în secenă de un regizor incompetent (care nu  prea ştie să dea „intrările” şi „ieşirile”) şi jucată de amatori (care nu şi-au exersat replicile cum trebuie). Percepţia e desigur subiectivă, dar are la bază următoarea analiză.

Impresie de ansamblu. De la primele minute ale înregistării (de circa 4 ore şi jumătate) se insinuează gândul că ceea ce se transmite este o farsă prost jucată. Prin faţa camerei se perindă diverse personaje care declamă apeluri către popor pe un ton exaltat. Vorbitorii sunt întrerupţi de colegi, primesc completări, indicaţii, bileţele, ca la prima repetiţie (fără costume) a unei piese puse în scenă de nişte liceeni. Din când în când se aplaudă, se ovaţionează („trăiască”) şi se flutură tricolorul (găurit, desigur).

Scenografie. Vorbitorii care apar în faţa camerei (de regulă într-un grup eterogen şi surescitat) fac apel la ordine, dar studioul TVR este un contraexemplu grăitor în acest sens. Caracterul pestriţ al mulţimii (academicieni, scriitori, actori, poeţi, ziarişti, petrolişti, medici, militari, miliţieni, securişti, preoţi) este menit să sugereze că revoluţia emană de la popor şi că îşi găseşte reprezentare în toate cateogriile lui sociale şi profesionale. Când George Marinescu dă citire ştirilor (adresate poporului, desigur) cei din studio nu par prea interesaţi de ele şi trebuie să fie mereu atenţionaţi cu „Linişte! Linişte vă rog! Faceţi linişte. Şşşt!”.

Limbaj. Nu ştiu dacă cineva a făcut până acum o analiză de conţinut a discursurilor rostite la TVR în zilele revoluţiei. Ceea ce spun unii vorbitori îşi creează pur şi simplu vertij. Mie unuia îmi este cât se poate de limpede că pe făuritorii revoluţiei televizate vechile mentalităţi comuniste şi vechiul limbaj îi trădează la tot pasul. Toţi vorbesc cu „tovarăşul” şi impresia pe care se străduiesc din răsputeri să o creeze este că răul comunismului în România a început odată cu Ceauşescu. Nimeni nu vrea să condamne comunismul în ansamblu, de la începuturile lui în România. De luat aminte mai ales la modul în care vorbesc Silviu Brucan, Ion Iliescu şi A. Bârlădeanu!

Silviu Brucan. „Este timpul să analizăm ce s-a întâmplat în ultimii 20 şi ceva de ani”. Aceasta este fereastra temporală la care se opreşte Brucan, care face dovada unei surprinzătoare miopii istorice. Nu vrea să meargă mai departe, până la rădăcinile răului pe care îl supune acum judecăţii noastre. Nu vrea să plece de la anii duri ai stalinismului, să treacă prin gulagul românesc, pe la Canal şi prin anii grei de temniţă înduraţi de elita politică, religioasă, intelectuală etc. până la venirea lui Ceauşescu. Din acest punct de vedere, memoria istorică a dlui Silviu Brucan este cam scurtă. Dacă ar fi pomenit de comunismul anilor 40 şi 50, ar fi trebuit să vorbească şi despre contribuţia lui la aducerea acestui blestem pe capul românilor (Silviu Brucan a fost unul dintre propagandiştii de frunte ai regimului, prin ziarul Scînteia, „de la tribuna căruia cere condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr şi Pamfil Şeicaru. Soţia sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului” (Vezi Wikipedia).

Boborul. Brucan vorbea de „alegeri libere pe care le va hotărî poporul nostru.” Era, cred, prima referire la „popor” ca metodă de legitimare practicată de noua putere. În următoarele luări de cuvânt (indiferent ale cui), „poporul” va reveni obsesiv, până la saturaţie; Revoluţia este o „mare cucerire a poporului” (spunea Teodor Brateş, aflat în fruntea revoluţionarilor de la TVR); drept urmare, în numele acestei inefabile noţiuni se va face şi desface totul în această Revoluţie de sânge şi mucava. Bogaţia este „a noastră şi numai a noastră”, spune cu naivă mărinimie un petrolist din Prahova, care face apel la protejarea sondelor de petrol. După privatizările foarte profitabile pentru unii magnaţi de astăzi, remarca petrolistului apare ca o mare ironie. În tot cauzul, Revoluţia atât în ansamblu, cât şi în detalii, este o victorie a poporului. Poate vi se pare implauzibil, dar până şi prinderea soţilor Ceauşescu este anunţată ca „victorie a poporului”.

Ion Iliescu. În intervenţia sa televizată de la început, Ion Iliescu are nişte remarci pe care, în lipsa unui calificativ suficient de puternic, le-aş numi stupefiante. Potrivit sus-numitului, Ceauşescu şi clica lui „n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific… au întinat numai numele partidului comunist român; au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”. Iliescu pare el însuşi descumpănit când îşi dă seama ce enormităţi spune. Da, aţi înţeles bine: comunismul este o idee bună, nobilă, pentru care merită să mori! Atâta doar că el a fost aplicat greşit, de nişte netrebnici. Corolarul acestei afirmaţii este că putem încerca încă o dată (ştiinţific, de această dată!) să facem comunismul o realitate. Comunismul din lumea ideilor nu are nimic de-a face cu comunismul lui Ceauşescu, prin urmare, pentru tovarăşul Iliescu idealul comunist îşi păstrează întreaga lui forţă. Prin această mostră de discurs Ion Iliescu şi-a dat arama pe faţă. Dacă milioanele de români ar fi fost în stare să-l „audă” realmente pe Iliescu în momentul respectiv (nu doar să-l vadă), istoria post-decembristă a României ar fi fost alta. Dar românii au preferat să-l vadă, nu să-l audă. Precum bobocii de gâscă ai lui Lorenz (sau precum puii de dinozauri ai lui Sid, în Ice Age 3), l-au considerat aproape instinctiv pe Iliescu un soi de mămică (tătuc?) a(l) lor, de care n-au mai vrut să se despartă, motiv pentru care i-au dat circa trei mandate (ultimul, în urma unei competiţii cu Vadim Tudor!).

Ion Iliescu înfierează întinarea de către Ceauşescu a numelui PCR şi a memoriei martirilor căzuţi pentru cauza socialismului în România!

Securitatea. Teodor Brateş anunţă la un moment dat că la Sibiu armata a rămas fără muniţie, iar Securitatea continuă să atace trupele militare. Da, armata, cea mai de încredere instituţie a statului, a rămas fără muniţie! De ce vi se pare suspect? Nu vi s-a întâmplat niciodată să rămâneţi fără mărunţiş în portofel şi să descoperiţi asta abia când aveţi cel mai mare nevoie de el?

Miliţia. Un domn de la Inspectoratul General al Miliţiei a ajuns la televiziune cu epoleţii smulşi „de mâinile oamenilor setoşi de libertate”. O tiradă splendidă, încheiată cu „miliţia este alături de popor”. Bravo! Aplauze. Urale. Cine este cu poporul, fie şi numai declarativ, merită toată stima. Miliţianul continuă: „Miliţia respectă poporul! Miliţia apără poporul!” Cum a apărat Miliţia poporul în dec. 1989 rămâne de cercetat în următoarele decenii.

Armata. Intră în scenă (după Miliţie) Armata, în persoana „tovarăşului general Guşă”. Da, chiar aşa este apelat: „tovarăşul”, de către Teodor Brateş, care nu sesizează vreo incompatibilitate între postura de crainic al revoluţiei şi cea de sclav (prin obişnuinţă) al limbajului dintr-o epocă pe care se străduieşte acum să o îngroape „live”. Dar „Linişte! Daţi-vă la o parte”, vorbeşte tov. general Guşă. De la tov. general află că „armata apără (ce altceva?) ţara şi poporul!” Şi totuşi, ordinul generalului Guşă este ca armata să se retragă în cazărmi (poziţie strategică de pe care probabil va apăra mai eficient ţara şi poporul!). Atenţie, la Timişoara „de două zile am dat ordin să se intre în cazărmi!” Aha, iată un detaliu foarte interesant! De două zile?! Iată un brav erou al luptei revoluţionare. Ce nu menţionează generalul Guşă este rolul său în reprimarea mişcării de la Timişoara în zilele de 17-19 decembrie.

(Va urma)