„Într-o dimineaţă m’am ridicat cu voinţă şi hotărâre de fer să ies din această stare, să mă apuc de învăţarea Scripturilor. Mi-am procurat Testamentul Nou edat de prof. Nitzulescu, format mic cu litere latine, Psaltirea format mic ediţia Sf. Sinod şi din ediţiile britanice am ales din una mai îngrijită Testamentul vechiu, (pe atunci nu se aflau alte ediţii cu litere latine; azi situaţia s’a schimbat şi uşurat), le-am legat în legătura cea mai bună şi m’am apucat de studiarea lor.

Azi? Le cunosc destul de bine. Am în ele notiţe de material, note şi însemnări de metidaţie, reflexiuni pastorale, texte subliniate. Am înaintea mea şi sunt stăpân pe un vast material din care de câteori vreau să predic sau să scriu nu caut, ci aleg pe acela care se potriveşte mai bine pentru predica sau scrisul meu.

Dar cu cetirea şi studiarea Bibliei am dobândit ceva mai mult decât cunoaşterea ei sau decât un simplu material de predici. Intrând în cetirea şi cunoaşterea Bibliei am dat peste o comoară nebănuită, am dat peste comori, pe cari niciodată nu mi-le-aş fi putut închipui că le are Biblia, dacă nu le aflam eu. Cetind şi meditând Scripturile, am impresia, că am intrat în o baie de metale scumpe. De ce intru mai adânc şi sap mai adânc, dau peste nouă şi nepreţuite comori sufleteşti.

Toată tăria, toată valoarea mea de creştin şi de păstor am scos-o din Biblie şi mi-o dă Biblia.

Ca unui creştin ea îmi dă liniştea din suflet pe care nimenea nu mi-o poate lua sau tulbura. Ea îmi dă însufleţirea, avântul şi iubirea din inimă pe cari nimica nu mi-le poate strânge. Ea îmi dă tăria ca să port o luptă, să trec un năcaz, să biruesc un păcat.

[…]

Biblia este raportul, este legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De cîteori o deschis şi cetesc în ea par’că simţesc un ceva ce trece din ea în mine şi îmi înfioară toată fiinţa: Duhul Domnului.

[…]

Luaţi-mi această Biblie şi mi-aţi luat totul, mi-aţi luat toate «calităţile» mele.”

Revista teologică, anul XI, august-noiembrie 1921, nr. 8-11, p. 253-254.


Redau mai jos un prim fragment dintr-o confesiune1 a părintelui Iosif Trifa (1888-1938 ), întemeietorul mişcării „Oastea Domnului”. Citatul e relevant pentru transformarea pe care o poate produce Scriptura în viaţa unui om (fie el şi preot).

iosif-trifa„Cred că va fi de interes să spun şi eu altora cum am cunoscut Biblia. Ca să fiu sincer, trebue să mărturisesc îndată de la început, că nu eram un bun cunoscător al Bibliei când am eşit din seminar. Dimpotrivă. Vina acestei constatări dureroase nu o purtau nici iubiţii mei profesori şi nici eu elevul lor.

Vina o purta – şi o poartă – o altă împrejurare: haina atât de nepotrivită a slovelor cirile în care e îmbrăcată limba atât de frumoasă a Bibliei ce se folosea în seminar – ediţia Şaguna.

Eşit din seminar nu cunoşteam aşadar Biblia aşa cum trebuea să o cunosc şi faptul acesta m’a pălmuit cumplit îndată la începutul carierii mele.

Un bătrun cărturar din sat mi-a eşit înainte cu citaţii şi întrebări de prin cărţile lui Moise şi proroci. Îmi venea să intru în pământ de ruşinea mea, că mă întrece un mirean, un om simplu din popor în cunoaşterea Bibliei.

Mi-acum apoi aminte încă de un caz. Plecasem cu trenul la Arad. Dintre călători iată să ridică un om simplu, un sectar şi începe a «învăţa». Citează mereu din memorie părţi, pasagii întregi din Mateiu, Ioan, Luca, Pavel, din vechiul şi noul Testament, încât par’că vieaţa lui întreagă numai cu de acestea s’a ocupat. O datoria mă îndemna să mă ridic ca să-l combat. O teamă însă mă opria să nu mă scol din locul meu: nu cunoşteam de-ajuns Biblia. Cum – încă tiner fiind – nu purtam barbă şi nimica extern nu mă vădia că sunt preot, am aflat mai de bine să «tac» eu un… «slujitor» şi vestitor al «cuvântului».

Cazurile acestea m’au pus pe gânduri. Mi-am dat îndată seama că necunoaşterea Bibliei este pentru mine o stare, o situaţie imposibilă şi ruşinoasă, din care trebuie să ies.

(Va urma)

1Revista teologică, anul XI, august-noiembrie 1921, nr. 8-11, p. 253-254.


Infernul sunt ceilalţi

Pentru activitatea sa, Dorz a plătit cu ani grei de închisoare, în numeroase rânduri. Şi pentru el, ca şi pentru Steinhardt, cel mai greu aspect al vieţii de temniţă a fost prezenţa inumană a „celuilalt”. Sartre avea dreptate: L’enfer c’est les autres!. „Există o închisoare înăuntrul închisorii – cum am mai spus – mai grea decât orice condamnare, când eşti pus să stai cu nişte făpturi care nu mai au nimic omenesc în ei pentru tine.” Inumanul colegilor de celulă, reduşi adesea la un singur instinct – cel de supravieţuire –, l-a torturat pe Dorz (şi pe alţii ca el) mai mult decât orice altceva în timpul petrecut în temniţă.

Cartea este de o transparenţă cristalină pe alocuri. Dorz nu se cruţă pe sine atunci când îşi povesteşte viaţa. Nu omite nici teribilul moment în care, primind spovedania iubirii nelegiuite dintre un evanghelist necăsătorit al Oastei şi o soră căsătorită, acceptă soluţia de compromis propusă de cei doi – avortarea copilului rezultat din relaţia adulteră. Vinovaţii îi puseseră înainte trei soluţii: compromiterea lucrării Oastei, sinuciderea lor sau uciderea copilului. Autorul a crezut în promisiunile de căinţă ale celor doi şi a dorit să evite scandalul uriaş care ar fi rezultat dacă cei doi ar fi fost expuşi oprobriului comunităţii. „Atunci nu m-am mai gândit la mine. Cu inima strânsă şi cu sufletul înfricoşat am ales ispăşirea [păcatului de pruncucidere]. M-am învoit la nelegiuirea cea mai comodă şi mi-am dat consimţământul la ea.”

S-a dovedit că pocăinţa de adulter nu poate începe niciodată cu un avort. Cei doi n-au făcut decât să-şi ascundă păcatul, transferând în acelaşi timp o parte din vinovăţia lor asupra lui Dorz, care a ispăşit cumplit, după cum povesteşte în capitolul „Şi iertarea trebuie plătită!”

Clarobscur

Pe cât este de limpede cartea în anumite privinţe, pe atât este de obscură în altele. Autorul pomeneşte adesea dezbinările dintre fraţi, dar nu explică niciodată în ce privinţă sunt dezbinaţi. Care sunt efectiv punctele asupra cărora nu se înţeleg? Din acest volum autobiografic nu aflăm mai nimic. Poate că volumele de istorie a Oastei Domnului relatează aceste aspecte în detaliu.

Nicolae Moldoveanu apare şi el menţionat în treacăt, ca personaj oarecum nefast pentru Oaste. Dorz se fereşte să dea detalii despre aceste aspecte. Dintr-un articol publicat în Scânteia tineretului reprodus integral în carte, deduc că N. Moldoveanu ar fi avut veleităţi de conducător al Oastei. Subiectul este tratat incomplet.

Suferinţa care abrutizează

Una dintre constatările cele mai amare la care ajunge Dorz este că pe anumite persoane suferinţa nu-i înnobilează nicicum. Dimpotrivă, îi umple de cinism, îi abrutizează şi îi desfigurează total sufleteşte. Astfel de persoane nu învaţă nimic din tragedia prin care au trecut. Remarca se aplică în mod cu totul special unui tânăr care trecuse cândva prin lagărul de exterminare de la Auschwitz („mai avea numărul de lagăr tatuat pe mâna stângă”) şi care acum ajunsese torţionar în închisoarea securităţii din Beiuş!

Dezgheţ înşelător

După 1964 lucrurile s-au mai relaxat în România. Persecuţia n-a mai fost la fel de aprigă, dar hărţuielile, percheziţiile, şicanele şi amenzile autorităţilor au continuat. Mecanismul poliţienesc criminal al statului, alimentat de resentimentele clerului, părea să se mişte mai anevoie. Multe dintre roţile sistemului se înţepeniseră, dar numai fiindcă zdrobiseră între timp zeci de mii de vieţi, trupuri, amintiri, suflete. De bună seamă că şi autorităţile îşi mai domoliseră elanurile mesianice de instituire a orânduirii socialiste perfecte care era la fel de aproape (sau de departe) atunci, pe cât fusese cu 20 de ani înainte. Cu toată „primăvara” înşelătoare, Dorz a mai executat 6 luni de închisoare în anii ’80. Precum balaurul din poveste care vede tot atunci când are ochii închişi, autorităţile supravegheau totul foarte bine chiar şi când dădeau impresia că moţăie. Hărţuirea lui T. Dorz la cei 70 de ani ai săi spune multe despre dezumanizarea numită comunism. Oricât de benignă în aparenţă, oricare dintre feţele sale va lua, în cele din urmă, chip de balaur.

Epilog

Sentinţa de caterisire aruncată asupra lui Iosif Trifa a fost ridicată de Sfântul Sinod la 12 septembrie 1990. Tipografia sa a revenit Oastei Domnului abia pe 10 februarie 2007. Istoria nu s-a judecat încă suficient de aspru cu figurile politice şi religioase care au instrumentat supliciul îndelungat la care a fost supusă Mişcarea. Există deja o istorie a Oastei în patru volume, dar prea puţin cunoscută . În ciuda tuturor celor îndurate, T. Dorz a reuşit să găsească în ele un sens divin, încredinţat fiind că nimic nu este îngăduit de Dumnezeu la întâmplare. Citind povestea vieţii lui, atât existenţialiştii atei, cât şi creştinii ar trebui să se simtă împliniţi. Pentru unii, Dorz este un Sisif care îşi rostogoleşte fericit bolovanul spre vârful muntelui. Pentru alţii, Dorz este o pildă vie despre ce înseamnă să-ţi porţi crucea în expresia ei cea mai dureroasă, însoţită totuşi de cuvintele „Slăvit fie Domnul”.