Ieremia, mai mult chiar decât Iov, mi se pare personajul cu adevărat tragic între toate personajele VT.

Iov trece prin tot felul de tribulaţii şi iese „reabilitat”. I se dă chiar mai mult decât avusese înainte. Cartea Iov îmbină atât o teologie a binecuvântării („cel drept are parte de binecuvântări”) cât şi o contrateologie („cel drept are parte de suferinţe”). Dar Ieremia nu are parte de nicio reabilitare. De-a lungul carierei sale de profet este ameninţat cu moartea, învinuit de înaltă trădare, defetism şi propagandă „antinaţională”. Sfârşeşte prin a fi luat cu de-a sila în Egipt, de către o gloată de refugiaţi care se interesează asupra voii lui Dumnezeu doar pentru a o respinge apoi făţiş.

Ieremia trăieşte într-o perioadă foarte tulbure a istoriei regatului iudeu, sub nişte regi care, dacă nu sunt de-a dreptul răi (Ioiachim), sunt cel puţin slabi şi incapabili să pună în aplicare mesajul transmis de profet (Zedechia).

Mesajele lui Ieremia sunt dominate de judecată şi nimicire, fiindcă poporul refuză să renunţe la idoli. Profetul vorbeşte mult despre moarte. Oracolele sale fac deseori referire la o triadă funestă: sabie, foamete şi ciumă (ebr. hereb, raab, deber).

Pentru că este adesea unul contra tuturor, Ieremia ajunge un iş rib we iş madon („om de ceartă şi de vrajbă”).

Redau mai jos lamentaţia sa din 15:10, în engleză şi franceză, fiindcă versetul are o ritmicitate aparte în aceste limbi.

NRSV

Woe is me, my mother, that you ever bore me, a man of strife and contention to the whole land! I have not lent, nor have I borrowed, yet all of them curse me.

Segond

Malheur à moi, ma mère, de ce que tu m’as fait naître

Homme de dispute et de querelle pour tout le pays!

Je n’emprunte ni ne prête,

Et cependant tous me maudissent.

Reclame

Anunţam luna trecută apariţia primei părţi dintr-o serie intitulată „Repere ale tradiţiei biblice româneşti”, de prof. Eugen Munteanu, în revista Idei în Dialog. Între timp, a fost publicată online şi partea a doua. Aici.

Ultima parte (III) poate fi citită (deocamdată) numai în numărul tipărit al revistei (iunie 2009). Către finalul articolului sunt prezentate şi bibliile „britanice”, dar pe scurt, fiindcă istoria lor este puţin cunoscută. Intenţionez, dacă mă ţine Domnul cu viaţă şi cu sănătate, să scriu eu un articol pe acest subiect, prezentând istoria şi relaţiile textuale dintre bibliile „britanice”.

Una peste alta, semnalez aici o apariţie recentă: Cinci cărţi din Biblie, traduse şi comentate de Petru Creaţia. Deşi Creţia (1927-1997) n-a fost biblist, ci clasicist, s-a ocupat, între altele şi de traducerea unor cărţi biblice, din greacă, nu din ebraică, pe care, după cum mărturiseşte cu regret (p. 5), n-o cunoştea.

Cretia_Biblie

Cele cinci cărţi sunt Iov, Eclesiastul, Iona, Ruth şi Cântarea cântărilor, de care inima lui s-a simţit cel mai legată.

Dacă am înţeles bine, traducătorul abordează aceste texte nu ca literatură sacră, ci ca „mare literatură”. E bine de precizat asta, pentru cei care vor fi contrariaţi de anumite comentarii.

Pentru cititorii interesaţi să deguste un fragment, iată cum sună Eclesiastul:

Un rând de oameni vine, altul trece, pământul însă rămâne veşnic neclintit. Soarele răsare şi asfinţeşte şi se zoreşte-apoi către sălaşul lui şi de acolo iar răsare. Către miazăzi bate vântul, apoi se întoarce şi bate către miazănoapte, se duce şi se întoarce mereu, în acelaşi veşnic ocol. Râurile se varsă toate în mare şi marea nu se umple niciodată, dar râurile curg mereu spre-acelaşi ţel. Toate câte sunt sunt  aceleaşi mereu. Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit. Ce-a fost o să mai fie, ce s-a făcut se va mai face. Nimic din ce se află sub soare nu este nou. Ia orice lucru, poţi spune oare despre el: „Iată, lucrul acestea e nou”? El se afla în lume mult înaintea vremii noastre, atâta doar că din vechime nu rămâne nici o amintire, întocmai cum şi anul care vine o să piară în uitare.

O traducere foarte frumoasă. Cu o mică problemă; în v. 8 Creţia a fost prea curajos:

Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit.

La nivel logic, ne putem întreba: de ce crede Eclesiastul că oamenii n-au curaj să admită că s-au săturat de priveliştea (deşartă a) lumii? Ce mare curaj trebuie unui om pentru această recunoaştere? În acest punct, traducerea lui e cam departe de textul grecesc, pe care l-aş traduce (cam literal) astfel:

Toate cuvintele sunt încărcate de trudă

[Cât] nu va putea [vreun] om să spună,

Ochiul nu se va sătura de văzut,

iar urechea nu se va umple de auzit.

Gr. logoi traduce ebr. hadvarim, „cuvinte/lucruri”. Logic, textul se referă la „lucruri”, care se fac toate cu trudă, nu la cuvinte.