Am verificat astăzi Istoria bisericească a lui Eusebiu, în traducerea făcută de T. Bodogae (PSB, vol. 13, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 199).

Mă interesa pasajul pe care Eusebiu îl citează din Irineu, cu privire la Isaia 7:14.

Irineu critică faptul că unii traducători ai Bibliei folosesc termenul neanis (femeie tânără) în locul termenului parthenos (din LXX și Matei), dar traducătorul român va fi tras un puișor de somn în timp ce lucra la acest pasaj, fiindcă îl citești în română și te întrebi nedumerit de ce se scandalizează Irineu (și Eusebiu) și unde este problema.

FecioaraCa să aibă noimă, textul lui Irineu (păstrat de Eusebiu) ar trebui să sune astfel. Termenii cu roșu sunt obiectul discordiei.

„Iată apoi ce spune textual despre traducerea Celor șaptezeci și despre inspirația Scripturilor: «Dumnezeu S-a făcut așadar om și astfel Domnul însuși ne-a mântuit, dîndu-ne semnul fecioarei (parthenou, n.m.), dar nu așa cum zic cei care și azi îndrăznesc să tălmăcească cuvîntul Scripturii ʽIată, femeia tânără (neanis, n.m.) va lua în pântece și va naște fiuʼ în felul în care au făcut-o Teodotion din Efes și Achila din Pont, prozeliți iudei și unul și celălalt, în urma cărora ebioniții spun că Hristos S-a născut din Iosif»”

Mai jos textul grec.

καὶ περὶ τῆς κατὰ τοὺς ἑβδομήκοντα ἑρμηνείας τῶν θεοπνεύστων γραφῶν ἄκουε οἷα κατὰ λέξιν γράφει· «ὁ θεὸς οὖν ἄνθρωπος ἐγένετο καὶ αὐτὸς κύριος ἔσωσεν ἡμᾶς, δοὺς τὸ τῆς παρθένου σημεῖον, ἀλλ’ οὐχ ὡς ἔνιοί φασιν τῶν νῦν τολμώντων μεθερμηνεύειν τὴν γραφήν, «ἰδοὺ ἡ νεᾶνις ἐν γαστρὶ ἕξει καὶ τέξεται υἱόν»· ὡς Θεοδοτίων ἡρμήνευσεν ὁ ᾿Εφέσιος καὶ ᾿Ακύλας ὁ Ποντικός, ἀμφότεροι ᾿Ιουδαῖοι προσήλυτοι, οἷς κατακολουθήσαντες οἱ ᾿Εβιωναῖοι ἐξ ᾿Ιωσὴφ αὐτὸν γεγενῆσθαι φάσκουσιν».


În ultimul număr din Cuvântul adevărului am descoperit un articol intitulat Botezul cu Duhul Sfânt, scris de pastor dr. Pavel-Riviş Tipei, care face referire în treacăt la Irineu şi la lucrarea sa Împotriva ereziilor. Fiindcă părintelui răsăritean (trăitor în Galia) i se atribuie nişte opinii care nu-l reprezintă, mă simt dator să vin cu nişte lămuriri.

Redau mai jos textul la care am obiecţii:

Irineu, în lucrarea intitulată „Împotriva ereziilor” spune că în secolul I î.Hr. se practică o „bolboroseală” de către unele popoare idolatre şi că în anul 172 d.Hr. a apărut secta montaniştilor, care a preluat practica denaturată a celor din vechime.

A fost sau n-a fost (Irineu antimontanist)?

1. În lucrarea sa Împotriva ereziilor Irineu nu-i menţionează niciodată pe montanişti cu numele, dar unii cercetători consideră că există două pasaje în care episcopul de Lyon critică voalat mişcarea întemeiată de Montanus.

O primă referinţă ar fi în Adv.haer, III.11.9. Deşi am citit-o şi răscitit-o, n-am înţeles ce e antimontanist în această secţiune.

Un fragment latinesc despre care se presupune că e antimontanist (G. N. Bonwetsch, Texte zur Geschichte des Montanismus, 1914)

Traducere:

Alţii, pentru a zădărnici darul Duhului care „în vremurile din urmă”, potrivit bunei plăceri a Tatălui, a fost „revărsat” peste neamul omenesc, nu admit acest fapt care se găseşte în Evanghelia după Ioan, în care Domnul a promis că va trimite pe Paraclet, ci resping simultan şi Evanghelia şi Duhul profetic. Cu adevărat, nefericiţi [sunt aceştia] care, nevrând să existe profeţi mincinoşi, resping darul profeţiei din Biserică; asemănători în această privinţă cu cei care, din cauza celor care vin [la biserică] în mod ipocrit se ţin departe de comuniunea cu fraţii. Se înţelege că aceştia nici pe Apostolul Pavel nu-l acceptă. Căci în epistola sa [întâia] către corinteni el a vorbit în amănunt despre darurile profetice şi cunoaşte bărbaţi şi femei care profeţesc în biserică. Astfel, păcătuind împotriva Duhului lui Dumnezeu, cad în păcatul care nu mai are iertare.

O altă posibilă aluzie la montanism ar fi în Adv.haer. IV.33, secţiune la începutul căreia Irineu critică deschis anumite grupări eretice (valentinieni, ebioniţi, docetişti). Este posibil (dar nu e sigur!) ca în IV.33.6-7 Irineu să-i critice pe montanişti.

Traduc (din engleză) textul respectiv:

6. [Omul duhovnicesc] va judeca şi pe profeţii mincinoşi care, fără să fi primit darul profeţiei de la Dumnezeu, şi care, fără a fi cuprinşi de frica lui Dumnezeu, ci fie din slavă deşartă sau urmărind vreun folos personal sau care acţionează în vreun alt fel sub influenţa unui duh rău, pretind că rostesc profeţii, deşi toată vremea mint împotriva lui Dumnezeu.

7. El va judeca şi pe cei care dau naştere schismelor, care sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu şi care caută folosul lor special, şi nu unitatea Bisericii; şi care din motive banale sau orice alte motive care le vin la îndemână, taie în bucăţi şi împart trupul mare şi glorios al lui Hristos şi cât le stă în putinţă îl nimicesc […]

Irineu, vorbirea în limbi şi profeţia

2. Contrar celor afirmate în articolul sus-citat, Irineu dă mărturie „anticesaţionistă” cu privire la practicarea vorbirii în limbi în a doua jumătate a sec. II! Textul relevant îl găsim în Adv.haer. V.6.1.

Dimpotrivă, Dumnezeu va fi slăvit întru creaţia mâinilor sale (in suo plasmate) atunci când o va conforma şi face asemănătoare Fiului Său. Căci prin mâinile Tatălui, adică prin Fiul şi Duhul Sfânt, omul [întreg], şi nu doar o parte a omului, a fost creat după asemănarea (similitudinem) lui Dumnezeu. Sufletul şi duhul pot fi parte din om, dar cu siguranţă nu sunt omul; căci omul desăvârşit constă în amestecul şi unirea sufletului care a primit Duhul Tatălui şi amestecul  cărnii (carni) care a fost modelată (plasamata) după chipul lui Dumnezeu. Din acest motive apostolul declară: „O înţelepciune vorbim între cei desăvârşiţi”, prin „desăvârşiţi” (perfectos) înţelegând pe aceia care au primit Duhul lui Dumnezeu şi care prin Duhul [lui Dumnezeu] vorbesc în toate limbile, aşa cum El Însuşi obişnuia să vorbească. În acelaşi fel, şi noi auzim de mulţi fraţi în Biserică, [fraţi] care au daruri profetice, care prin Duhul vorbesc tot felul de limbi, care aduc la lumină lucrurile ascunse ale oamenilor, pentru folosul [obştesc], şi care declară tainele lui Dumnezeu. Pe aceştia apostolul îi numeşte „duhovniceşti”, ei fiind duhovniceşti fiindcă trăiesc în comuniune cu Duhul, nu fiindcă au lepădat carnea şi au dat-o la o parte.

Fragmentul latinesc despre harisme se află în Sources chrétiennes, vol. 153, p. 74, de unde l-am preluat şi eu.

Quemadmodum et multos audimus fratres in Ecclesia prophetica habentes charismata, et per Spiritum universis linguis loquentes, et absconsa hominum in manifestum producentes ad utilitatem, et mysteria Dei enarrantes, quos et spiritales Apostolus vocat, secundum participationem Spiritus exsistentes spiritales.

Interesant este că acest citat este preluat şi de Eusebiu în Istoria bisericească (V.7.6).

καὶ ἐν ἑτέρῳ δὲ τόπῳ ὁ αὐτὸς γράφει·

καθὼς καὶ πολλῶν ἀκούομεν ἀδελφῶν ἐν τῇ ἐκκλησίᾳ προφητικὰ χαρίσματα ἐχόντων καὶ παντοδαπαῖς λαλούντων διὰ τοῦ πνεύματος γλώσσαις καὶ τὰ κρύφια τῶν ἀνθρώπων εἰς φανερὸν ἀγόντων ἐπὶ τῷ συμφέροντι καὶ τὰ μυστήρια τοῦ θεοῦ ἐκδιηγουμένων. ταῦτα καὶ περὶ τοῦ διαφορὰς χαρισμάτων μέχρι καὶ τῶν δηλουμένων χρόνων παρὰ τοῖς ἀξίοις διαμεῖναι.


staniloae

De câteva zile m-am apucat să sap la rădăcina motivelor care i-au făcut pe unii traducători ortodocşi să redea secvenţa „chilia ete” (o mie de ani) prin „mii de ani” (NT 1979, Biblia 1982-88 şi retipăririle ei, până de curând). Mă refer la cele 6 versete din Apocalipsa 20 unde apare „mileniul”, străvechiul măr al discordiei între teologi „a-”, „pre-” sau „postmilenişti”.

[Fac precizarea că, deşi penticostalii sunt, prin tradiţie, milenişti „puri şi duri”, înclin mai degrabă spre o concepţie amilenistă, fiindcă sunt de părere că literalismul aplicat Apocalipsei 20 creează probleme hermeneutice serioase.]

Cunoscut şi sub numele de hiliasm, milenismul (sau milenarismul) a fost monedă teologică intens circulată în primele veacuri. Ulterior a fost abandonată de Părinţii Bisericeşti, revenind în actualitate după Reformă.

Nu sunt un specialist în istoria doctrinelor, dar câte ceva am mai aflat cu această ocazie. M-am dus, bunăoară, la Dogmatica părintelui Stăniloae. Stupoare! În volumul 3 al lucrării sale teologul reuşeşte performanţa curioasă de a polemiza cu hiliasmul pe şase pagini, fără nicio referire la capitolul 20 din Apocalipsa ori la scriitorii bisericeşti care au adoptat această concepţie!

În privinţa scriitorilor bisericeşti timpurii, dogmaticianul face totuşi o excepţie şi menţionează într-o notă de subsol (via Althaus) că Irineu a fost hiliast. Un cititor neavizat al subcapitolului ar putea rămâne cu impresia că hiliasmul este o concepţie eminamente protestantă. Să exemplificăm:

„Sectele care o susţin nu se mulţumesc numai cu fericirea duhovnicească a vieţii spirituale, ci doresc cel puţin pentru un răstimp de o mie de ani, anterior aceleia, o fericire mai apropiată de cea posibilă în lume” (p. 391).

Vezi şi:

„Învăţătura aceasta n-a fost reluată numai de unele secte, ci şi de o serie de teologi protestanţi, ca de pildă de Coccejus, Bengel, Ottinger, Merken, I. Th. Beck, Auberlen, R. Rothe, Martensen, Hoffmann, Delitzsch, Frank etc.” (p. 391).

Cum oare este posibil să-ţi tratezi cititorii în asemenea manieră? Adică să pretinzi că hiliasmul este „al sectelor” (eventual şi al Sf. Irineu, într-o notă obscură) şi să refuzi atât o luptă dreaptă cu textul din Ap. 20, cât şi o trecere în revistă a mileniştilor timpurii? Această trunchiere a istoriei şi a datelor ei reale pur şi simplu mă uluieşte. Nu e prima dată când Dogmatica lui Stăniloae are acest efect „sideral” asupra neuronilor mei.

Trasând doar câteva repere, în linia interpretării literale (mileniste) a cap. 20 se înscriu Papias, Irineu, Iustin Martirul, Irineu, montaniştii (între care şi Tertullian, cu primele sale scrieri din perioada montanistă), Hippolit de Roma, Methodiu de Olimp, Victorin de Pettau, Lactanţiu, Nepos de Arsinoe, Augustin (în scrierile sale timpurii), Commodian.

Tabăra antimileniştilor este la fel de bine reprezentantă: Origen, Dionisus al Alexandriei, Tertullian (în ultimele sale scrieri), Ieronim, Eusebiu, Augustin (scrierile târzii), Ticonius, Oecumenius şi Andrei de Cezareea (sec. VI).

Două articole care ar putea fi citite cu folos pe tema hiliasmului sunt:

Brian E. Daley, „Chiliasm”, în Routledge Encyclopedia of Early Christianity, Routledge, 1999, p. 238-240.

J. Massyngbaerde Ford, „Millenium” în Anchor Bible Dictionary, vol. 4.