Ieremia, mai mult chiar decât Iov, mi se pare personajul cu adevărat tragic între toate personajele VT.

Iov trece prin tot felul de tribulaţii şi iese „reabilitat”. I se dă chiar mai mult decât avusese înainte. Cartea Iov îmbină atât o teologie a binecuvântării („cel drept are parte de binecuvântări”) cât şi o contrateologie („cel drept are parte de suferinţe”). Dar Ieremia nu are parte de nicio reabilitare. De-a lungul carierei sale de profet este ameninţat cu moartea, învinuit de înaltă trădare, defetism şi propagandă „antinaţională”. Sfârşeşte prin a fi luat cu de-a sila în Egipt, de către o gloată de refugiaţi care se interesează asupra voii lui Dumnezeu doar pentru a o respinge apoi făţiş.

Ieremia trăieşte într-o perioadă foarte tulbure a istoriei regatului iudeu, sub nişte regi care, dacă nu sunt de-a dreptul răi (Ioiachim), sunt cel puţin slabi şi incapabili să pună în aplicare mesajul transmis de profet (Zedechia).

Mesajele lui Ieremia sunt dominate de judecată şi nimicire, fiindcă poporul refuză să renunţe la idoli. Profetul vorbeşte mult despre moarte. Oracolele sale fac deseori referire la o triadă funestă: sabie, foamete şi ciumă (ebr. hereb, raab, deber).

Pentru că este adesea unul contra tuturor, Ieremia ajunge un iş rib we iş madon („om de ceartă şi de vrajbă”).

Redau mai jos lamentaţia sa din 15:10, în engleză şi franceză, fiindcă versetul are o ritmicitate aparte în aceste limbi.

NRSV

Woe is me, my mother, that you ever bore me, a man of strife and contention to the whole land! I have not lent, nor have I borrowed, yet all of them curse me.

Segond

Malheur à moi, ma mère, de ce que tu m’as fait naître

Homme de dispute et de querelle pour tout le pays!

Je n’emprunte ni ne prête,

Et cependant tous me maudissent.

Reclame

Banias (sau Panias), în N platoului Golan. Aşezarea este cunoscută în NT sub numele de Cezareea lui Filip (Caesarea Philippi), fiindcă a fost extinsă de Irod Filip Tetrarhul (fiul lui Irod cel Mare de la a V-a soţie, Cleopatra). La Banias se află unul dintre izvoarele Iordanului. Tot acolo s-a aflat Isus cu ucenicii atunci când i-a întrebat „Cine spun oamenii că sunt Eu?” şi când a primit răspunsul lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”.


ultraortodoxSunt un fundamentalist. O mărturisesc fără regrete, deşi îmi explic destul de des crezul şi motivele pentru care cred ceea ce cred. Nu consider că sunt deasupra oricăror interogaţii ale celor din jur, dar ştiu că în privinţa credinţei (mă refer la conţinutul teologic şi la aspectele etice) există limite care nu trebuie transgresate, oricât de departe ar merge reflecţiile şi speculaţiile asupra lor.

Totuşi, cu prilejul unei recente călătorii în Israel, fundamentalistul din mine a fost pus faţă în faţă cu un alt tip de fundamentalism. Nu cel musulman, de tip Ahmadinejad, marcat de ură pătimaşă împotriva existenţei Israelului (şi dorinţa de a-l „şterge de pe hartă”) şi nici cel care, în contrareplică, vede în fiecare musulman un asasin, născut să ucidă. E vorba de fundamentalismul religios al evreilor ultraortodocşi (sau haredimi, al căror nume înseamnă „cei ce tremură”, „cei ce se tem [de Cuvântul Domnului]”. Vezi Is. 66:2, 5). Să mă explic.

În această seară, după cină, prof. Traian Aldea, ghidul nostru, ne-a propus o vizită în cartierul Meah Shearim, locuit de evrei foarte religioşi. (Denumirea cartierului se inspiră din Gen. 26:12 şi înseamnă „o sută de măsuri”,). Suntem extrem de curioşi, mai ales că a început deja Sabatul (încă de la 17.04, după cum anunţau ceasurile electronice speciale de la intrarea în Ierusalimul suspect de liniştit, după forfota din după-amiaza precedentă).

Suntem preveniţi că trecerea prin acest cartier e o adevărată aventură. Nu e tocmai locul potrivit pentru o femeie, mai ales dacă nu este îmbrăcată decent. La o adică, nici bărbaţii să nu se încreadă prea mult în propriul standard de cuviinţă. One man’s meat is another man’s poison, cum se spune.

La diferite puncte de pe artera principală există tăbliţe care le pun în vedere grupurilor de vizitatori să sunt rugate să nu intre, dacă nu au o îmbrăcăminte corespunzătoare. Femeile trebuie să fie îmbrăcate în haine lungi şi largi, pentru a nu-i ofensa pe haredimii din cartier. Bărbaţii trebuie să evite şi ei pantalonii scurţi şi maiourile. Oricum, şi aici, cele mai multe probleme le creează tot Eva. (Roxana, celălalt ghid al nostru, a fost odată scuipată şi huiduită pentru că a trecut pe strada principală îmbrăcată în jeans.)

În cazul nostru, n-au existat incidente majore. Suntem îmbrăcaţi relativ decent (câteva femei poartă pantaloni, dar sunt bufanţi) şi încercăm să ne dăm la o parte din calea celor pe care îi întâlnim. Totuşi, după o bucată de drum, de undeva de la un balcon se aruncă apă în direcţia noastră. Mai jos, câţiva membri ai grupului nostru aud pe 3 tineri evrei (îmbrăcaţi în negru, deci ultraortodocşi), vorbind despre noi şi făcând referire la „pietre”. Ei bine, da! Dacă nu te conformezi standardelor, poţi să te trezeşti sub o ploaie de pietre (Prof. Traian Aldea ne-a povestit că într-o anumită ocazie nişte tineri au fost cât pe cei să-i spargă aparatul de fotografiat, pentru o crimă relativ minoră – încercarea de a lua câteva cadre într-o zi obişnuită; nici măcar de Sabat. Iar dacă un om înzestrat cu calmul şi bunătatea prof. Aldea poate să atragă animozităţi, atunci nimeni să nu se creadă la adăpost).

La un colţ de stradă, marcat cu anunţuri pentru vizitatori imprudenţi şi indecenţi, doi tineri evrei ne întreabă: „Preachers?” Nu pricep la ce se referă exact, dar îi lămurim că suntem doar vizitatori. Mai târziu primesc explicaţii. Vor să se asigure că nu suntem creştini care vor atenta la credinţa lor sau care îi vor „evangheliza”. (Pentru ostilitatea acerbă de care au dat dovadă coreligionarii acestor tineri, în altă epocă, citiţi carte Faptele Apostolilor. Primul martir creştin nu a fost omorât de păgâni).

Unele membre ale grupului intră în panică. Plimbarea ameninţă să devină mai periculoasă decât ne imaginaserăm. Un puşti de 6 ani care cu vreo 20 de minute înainte se arătase cam obrăznicuţ în discuţia cu mine mă ia acum de mână, plin de teamă. Oamenii în negru îl sperie. Mărturisesc că şi eu îmi doresc să ieşim cât mai iute de pe strada principală şi să o cotim într-o zonă cu renume mai bun. Dorinţa ni se îndeplineşte relativ repede. Ieşim din zona fundamentalistă. Până la hotel mai e mult de mers, dar distanţele, oricât de lungi ar fi, se scurtează când drumul nu e pândit de pericole.

P.S. Pentru diversitate, ar trebui să menţionez că, în drum spre Ierusalim, am făcut un popas la mănăstirea ortodoxă Sf. Gherasim. Fiindcă monahul de la poartă ne-a invitat insistent să intrăm în biserică, i-am spus că nu pot să intru, fiindcă sunt în pantaloni scurţi şi nu vreau să ofensez pe nimeni. Cu un zâmbet şubugăţ, mi-a făcut semnul crucii pe spate şi mi-a dat ghes să intru. 🙂

La Zidul de Vest (numit de creştini, dar nu şi de evrei, „Zidul Plângerii”) aveam aceeaşi ţinută necorespunzătoare. I-am întrebat pe tinerii care străjuiau calea de acces spre zid dacă există un şorţ pe care să-l împrumut, fiindcă sunt conştient că nu sunt îmbrăcat adecvat pentru a intra în zonă. Mi-au spus: „E drept, nu eşti îmbrăcat adecvat, dar poţi să intri”.


dscf1261.jpg

3 martie 2008. Sosire la o oră imposibilă (3.30 a.m.) in Israel, la Tel-Aviv. Securitatea e vigilentă. Nici n-apuc să cobor bine din autobuzul care ne-a adus de la avion, că o duduie poliţistă mă şi ia în primire: cine sunt, de unde vin, cu ce scop, câţi membri are grupul nostru etc. Colegul meu, Romică, este întrebat de unde mă cunoaşte, ce facem aici… Ce să facem? Conspirăm de zor… Nu se vede după ochelari? Vizite la Jaffo, aproape de Tel-Aviv, apoi la Cezareea (Maritimă), Haifa şi Acco. Ni se revelează o ţară bine gospodărită, cu palmieri la tot pasul (aer exotic), cu o briză călduţă (dar suficient de insistentă ca să-ţi dea uneori senzaţia de frig, dacă nu ai o haină mai grosuţă).

Cezareea este ctitoria lui Irod. Acelaşi Irod care le zidea evreilor un Templu în Ierusalim îi zidea unul şi lui Tiberiu în „oraşul cezarului”. Dacă nici Irod n-a fost ecumenic, cine a fost? Ruinele palatului său din Cezareea (fix pe malul mării, cu un fel de piscină care dă în mare) trădează luxul tipic pentru monarhii orientali dedulciţi cu traiul elitelor romane. Oraşul are teatru, pentru activităţi culturale, dar şi circ, pentru întreceri de care sau lupte cu animale. Nisipul arenei s-a amestecat nu de puţine ori şi cu sângele creştinilor martirizaţi. Tot în Cezareea a stat o perioadă marele Origen, când persecuţia de la Alexandria l-a silit să vină aici, unde autorităţile n-au fost atât de scrupuloase la datorie.

Haifa. Oraş celebru mai ales pentru superbele grădini supraetajate ale mişcării Baha’i (religie de tip New Age, originară din Persia, cu vreo 5 milioane de adepţi în toată lumea).

bahai-1.jpg